„Domnia lui Dumnezeu: dar și responsabilitate” – Meditație pentru Duminica a XIX-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XIX-A DE PESTE AN

10 AUGUST 2025

DOMNIA LUI DUMNEZEU: DAR ȘI RESPONSABILITATE

Credincioșii sunt chemați să aștepte cu credință activă darul harului lui Dumnezeu. Credința este alimentată de amintirea vie a experienței intervențiilor Domnului care în trecut au adus beneficii mântuitoare poporului Israel; mai ales evenimentul exodului, în reflecția sapiențială, a devenit memoria culturală fondatoare a poporului ales (prima lectură). Personajele biblice așteptau cu credință promisiunea mântuirii din partea Domnului, adică cu capacitatea de a vedea invizibilul și, pline de speranță, mergeau spre împlinirea istoriei mântuirii realizate de Cristos prin moartea și învierea sa (a doua lectură). Isus îi îndeamnă pe discipolii săi să trăiască timpul istoriei care ne separă de parusie, punând în practică valorile Împărăției lui Dumnezeu: detașarea de bunuri, solidaritatea cu cei mai săraci, iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. Timpul așteptării devine timp al evanghelizării prin caritatea activă (Evanghelia).

NU TE TEME, TURMĂ MICĂ!

de Roberto Laurita

Isus îi invită pe ai săi să nu se lase cuprinși de frică. Ei sunt o „turmă mică”, este adevărat. Și totuși, turma lor nu este o iluzie, un vis imposibil. Planul lui Dumnezeu se realizează și, când va ajunge la împlinire, ei vor realiza că nu au greșit încredințându-i-și viața.

Frica joacă feste rele și induce la căutarea unor false siguranțe. Astfel, discipolii ar putea fi tentați să aibă la dispoziție mijloace considerabile sau favoarea celor puternici de rând. Astfel, ar putea fi cuprinși de nevoia spasmodică de a-și arăta consistența, de a-și arăta mușchii, de a-și manifesta propria forță, propria greutate politică și culturală.

Dar nu așa crește Împărăția lui Dumnezeu… Dimpotrivă, ea cere creștini liberi de împovărări, eliberați de greutatea posesiunilor inutile și capabili astfel să vestească Vestea Bună cu hotărâre și simplitate. Ce contează, așadar?

Contează fidelitatea, contează să ținem aprinsă în permanență lampa noastră, în așteptarea întoarcerii Domnului în glorie. Entuziasmul ușor se stinge mai devreme sau mai târziu. Infatuările, proiectele de măreție se topesc ca zăpada la soare, hegemonii se sfărâmă sub impactul prezențelor noi și al scenariilor noi.

Dar din ce se hrănește această fidelitate? Din certitudinea că Împărăția lui Dumnezeu este mai întâi de toate un dar, un dar care vine de la Dumnezeu. Și, prin urmare, prima sarcină constă în a ne încrede în El, în a-i urma acțiunea.

Dacă El este la lucru, atunci realizarea planului este asigurată. Dacă El este la lucru, nu trebuie să ne îngrijorăm prea mult de slăbiciunea noastră, de numărul redus, de situațiile de fragilitate, de condiția de minoritate.

Sărăcia nu este deci o opțiune, ci o condiție necesară pentru a trăi până la capăt încrederea și speranța. Numai cel care are o inimă săracă scapă de ispita de a se încrede în propriile forțe, de a depinde de succesul propriu, de rezultatele obținute. Numai cel care are o inimă săracă nu are nimic de pierdut și, prin urmare, se consacră trup și suflet Evangheliei care i-a fost încredințată.

În caz contrar, va considera planul lui Dumnezeu ca pe o poliță de asigurare, de păstrat în sertar, pentru caz de nevoie. Și va sfârși prin a ceda ispitelor altor planuri, care par să ofere un răspuns imediat.

Așa se stinge lampa și se lasă o întunecime inexorabilă asupra existenței…

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Înțelepciunea lui Israel retrăiește noaptea exodului pentru a ne oferi un model de așteptare și de comuniune în fața dificultăților, susținuți de credința în Domnul.

A doua lectură: Istoria lui Abraham ne este oferită ca model de credință capabilă să citească prezența lui Dumnezeu în viața noastră, dacă rămânem deschiși în credință la Cuvântul său.

Evanghelie: Chiar și în dificultăți și în „micimea” sa, Biserica este chemată să se încreadă în Domnul, să aștepte venirea sa și să se comporte în mod demn de responsabilitățile pe care stăpânul său i le-a încredințat.

PRIMA LECTURĂ

Autorul cărții Înțelepciunii, în partea finală a scrierii sale (capitolele 10-19), parcurge istoria mântuirii de la Adam până la epopeea Exodului. Hagiograful reinterpretează trecutul, urmărind prezența darului divin al „înțelepciunii” care a asistat constant poporul Israel. El se oprește în special asupra experienței exodului, eliberarea Israelului din Egipt și darul legii pe muntele Sinai; acesta a devenit evenimentul paradigmatic al memoriei fondatoare a poporului Israel. În lectura de astăzi (18,6-9), hagiograful se oprește asupra reinterpretării „nopții” trecerii, noaptea pascală a pedepsei pentru egipteni și a eliberării pentru israeliți. Noapte de întuneric interior, de ignoranță și suferință pentru unii, de lumină mare pentru alții, care, conform planului lui Dumnezeu, trebuiau să ducă legea lui Moise, adevărata lumină a căii mântuirii, tuturor popoarelor printr-o „migrație glorioasă în țara străină” (18,3). Autorul biblic îmbină în acea „noapte” memorabilă două evenimente în care Domnul a revelat Israelului puterea Sa eliberatoare (18,5): uciderea primilor născuți ai egiptenilor (Ex 12,29-30) și a armatei faraonului (Ex 14). În versetul 6 se afirmă că acea „noapte”, memorabilă și demnă de comemorare, făcea parte dintotdeauna din minunatul plan de mântuire al lui Dumnezeu (Sap 18,6). Acea „noapte” fusese deja prevestită „părinților”, patriarhilor fondatori ai poporului Israel (Gen 15,13-14; 26,2-5; Ex 11,4-7; 32,13; 33,1). Dumnezeu a prevestit acest eveniment fondator pentru a da poporului „curaj”, seninătate interioară, în momentul în care ar fi cunoscut cu certitudine sensul profund al evenimentului. Poporul era așadar în „așteptarea” unei intervenții divine care să restabilească dreptatea și să definească faptul că Israel era și va fi întotdeauna poporul ales de Dumnezeu din iubire (Dt 7,6-7). Numai Domnul poate fi judecătorul și răzbunătorul lui Israel: El dă „mântuirea celor drepți” și „dăruiește ruina dușmanilor” (v. 7). Dumnezeu este protagonistul istoriei. Această idee este reiterată în formă chiastică în v. 8: așa cum El i-a pedepsit pe „adversari”, tot așa a dat „glorie” lui Israel, care fusese obiectul unei vocații speciale, întrucât fusese chemat să aparțină Domnului. Versetul 9 explică că fidelitatea poporului Israel era plăcută lui Dumnezeu: «fiii sfinți ai celor drepți aduceau jertfe în ascuns». Fiii patriarhilor, cei cu adevărat drepți, se închinau Dumnezeului lor în țara Egiptului, în ascuns, cu jertfe care anticipau codificarea legii lui Moise (cf. Es 12,21-28). Așteptarea lor era caracterizată de „concordia” în fața eliberării și a darurilor primite, precum manna (Ex 16) și apa izvorâtă din stâncă (Ex17), și în fața dificultăților externe imputabile popoarelor vecine și a celor interne datorate ispitelor. Concordia se manifesta în intonarea către Dumnezeu a „laudelor sacre ale părinților” (v. 9). Aceasta este noaptea trecerii Domnului trăită într-o așteptare activă de către credincioși. În această atitudine se manifestă dreptatea credincioșilor: ei acceptă ceea ce le rezervă viața, încercări și bucurii, rugându-se mereu lui Dumnezeu să împlinească voința Sa de iubire pentru fiecare, pentru sfânta Sa Biserică și pentru întreaga lume.

A DOUA LECTURĂ

În partea finală a Scrisorii către Evrei, autorul introduce o reflecție asupra credinței (cap. 11) între două secvențe parenetice (10,19-39; 12,1-13). Credința în Cristos care caracterizează membrii comunității iudeo-creștine destinatară a epistolei este înrădăcinată în experiența Părinților, a căror istorie este povestită în Sfintele Scripturi; Isus Cristos constituie punctul de sosire al acestui parcurs de credință.

O credință care devine istorie. La prima vedere, hagiograful dorește să ofere o descriere a „credinței”: „credința este temelia a ceea ce se speră și dovada a ceea ce nu se vede” (v. 1). Credința este o bază concretă (hypóstasis) care face să existe realitățile care se întrevăd doar în speranță; credința este o cunoaștere obiectivă, deoarece este de natură experiențială, a realităților invizibile și este în același timp o cunoaștere subiectivă, deoarece permite să vedem ceea ce nu intră în percepția senzorială și este, prin urmare, împărtășită de toți. Deja Evrei 1,3 îl definise pe Isus „amprenta substanței (hypóstasis)” lui Dumnezeu; așa cum Isus era semnul vizibil al Dumnezeului invizibil, tot așa credința este semnul concret și eficient al ceea ce nu se vede. Agiografii adaugă că credința este „dovadă” (élenchos), termen care înseamnă „demonstrație” și „convingere”, rod al elaborării intelectuale și act al liberului arbitru. Părinții („strămoșii”) au fost „aprobați” de Dumnezeu pentru credința lor (v. 2). Apoi, hagiograful trece în revistă personajele din istoria mântuirii ale căror întâmplări sunt povestite în textul biblic. Credința are, de fapt, o confirmare concretă în acțiunile bărbaților și femeilor și trebuie povestită mai mult decât explicată.

Credința lui Abraham. În liturghia de astăzi, lectura ne propune povestea personajului Abraham (vv. 8-19), figură exemplară pentru credința sa strălucitoare și necondiționată, prototip al fiecărui credincios (cf. Rom 4,1-25). Primul act de credință al patriarhului a fost acela de a accepta chemarea lui Dumnezeu și de a pleca spre o țară necunoscută. Abraham se detașează de siguranțe pentru că are încredere în „moștenirea” promisă (v. 8). El este un exemplu de ascultare pentru că a renunțat la posesia „țării promise”, trăind în ea ca străin, ca pelerin, „sub corturi”, în căutarea constantă a adevăratului oraș pe care Dumnezeu îl promisese, Ierusalimul cel ceresc (cf. Ap 21,2ss). Numai aici va fi sfârșitul călătoriei, împlinirea promisiunii escatologice, intrarea în moștenire; moștenirea nu mai este un teritoriu circumscris, ci împărăția lui Dumnezeu inaugurată de Isus și deschisă tuturor națiunilor pământului (Mt 8,11; 28,19-20). Dumnezeu însuși este „arhitectul” acestui proiect mântuitor universal (vv. 9-10). Chiar și credința Sarei, bătrână și stearpă, este unită cu cea a soțului ei și din ei se va naște fiul promis, Isaac, și un popor numeros (vv. 11-12). Toți patriarhii numiți, Abram, Sara, Isaac și Iacov, fiind pelerini, „au văzut și au salutat de departe” bunurile promise, în timp ce mergeau mereu spre „patria cerească”; ei au evitat ispita de a se întoarce pentru a poseda bunurile pe care le-au lăsat datorită credinței lor în Dumnezeu care „le-a pregătit o cetate” (vv. 13-16). Dar credința lui Abraham s-a manifestat pe deplin în depășirea ispitei în scena sacrificiului lui Isaac (‛aqēdâ: legătură) din Gen 22. Abraham i-a oferit lui Dumnezeu în sacrificiu pe „unicul său fiu”, fiul promisiunii (Gen 21,12). «El credea că Dumnezeu este în stare să învie și din morți». Agiograful subliniază astfel credința lui Abraham în învierea din morți și vede în scena sacrificiului o anticipare simbolică a morții și învierii lui Isus. Textul nostru, reluând o tradiție a Targumim iudaice în care Isaac era efectiv ucis de tatăl său și înviat de Dumnezeu, vede în Isaac figura tipologică a lui Isus și consideră credința lui Abraham o credință în înviere (vv. 17-19). Către Cristos cel înviat, Fiul ascultător, converg toate așteptările promisiunii în care au crezut personajele enumerate în Evrei 11.

EVANGHELIA

Învățătura lui Isus în timpul urcării la Ierusalim se concentrează asupra consecințelor primirii Împărăției lui Dumnezeu de către popor. În Lc 12,22-31, Isus îi îndeamnă pe ucenici să aibă încredere în Dumnezeu, să încredințeze grijile și preocupările lor în mâinile Tatălui, bun și milostiv. Gestionarea corectă a problemelor, mai grave sau mai puțin grave, ale vieții cotidiene trebuie să se facă fără anxietate, cu credință în Dumnezeu, care a creat lumea și continuă să susțină fiecare creatură, obiect al grijii și al interesului său. Această încredere izvorăște din conștiința de a fi iubiți de Domnul. Această cunoaștere experiențială liniștește și pregătește pentru a face față oricărei preocupări materiale și dificultăți relaționale cu spirit evanghelic. Iată de ce Isus poate spune: «Căutați mai degrabă Împărăția lui, și aceste lucruri vi se vor da pe deasupra» (12,31).

O Împărăție a celor mici. În 12,32 Luca introduce o zicală a lui Isus care ne conduce la inima predicării sale: «Nu te teme, turmă mică, căci Tatălui vostru i-a plăcut să vă dea Împărăția». Împărăția lui Dumnezeu este în primul rând un dar al Tatălui pentru toți oamenii, fără discriminare; este o ofertă de mântuire pur gratuită, care precede orice comportament virtuos și, prin urmare, nu depinde de acesta. „Bunătatea” (eudokía) Tatălui ceresc este bunătate eternă și infinită (Gal 1,15; Ef 1,5-9) față de toți „săracii” (Lc 6,20), adică toate ființele umane (Lc 2,14), precum și mulțumirea pe care El o nutrește față de Fiul Său (Lc 3,22). Această bunătate este recunoscută și de Isus în alegerea planului Tatălui de a revela taina împărăției „celor mici” și nu celor învățați și înțelepți, plini de mândrie (Lc 10,21). Darul gratuit al iubirii sale este primit de o „turmă mică”, care este Biserica, grup condus de Dumnezeu (Lc 15,4) și de Isus însuși (Lc 19,10); un grup mic, dar capabil să facă masa să crească. Metafora turmei este aplicată Bisericii și în Fap 20,28-29. Deși este o realitate minoritară în cadrul societății și în ciuda faptului că vocea ei este adesea neascultată, Biserica nu trebuie să se „teme”, deoarece Domnul o asistă continuu! „Nu te teme” este o expresie stereotipă din Vechiul Testament și evidențiază contrastul dintre starea actuală de suferință și fericirea specifică împărăției. Totuși, acest dar generos al lui Dumnezeu trebuie să corespundă cu un răspuns adecvat din partea omului; fiecare individ trebuie să aleagă poziția pe care o va adopta față de Dumnezeul revelat de Isus.

Inima este împărtășirea. În versetele 33-34, Isus enunță criteriul fundamental prin care discipolii pot evalua dacă într-adevăr urmează calea cerută de apartenența la împărăția lui Dumnezeu: „vindeți ce aveți și dați-l de pomană” (v. 33a). Bunurile materiale sunt într-adevăr necesare pentru a trăi, dar Isus cere să ne detașăm de ele, pentru a putea ajuta frații aflați în dificultate. Banii trebuie împărțiți cu ceilalți pentru a satisface nevoile autentice ale celor mai săraci. În acest fel se realizează dreptatea.Împărțirea bunurilor, semn al libertății față de lăcomie și avariție, este un principiu fundamental pentru fiecare comunitate creștină din toate timpurile (Fap 4,36-37; 5,32-35). Două metafore indică faptul că împărțirea bunurilor cu cei mai săraci reflectă voința lui Dumnezeu: Isus îndeamnă să purtăm „genți care nu se uzează” și să păstrăm „comoara în ceruri” (v. 33b). Versetul 34 referă motivul acestei cereri: „căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”. Această reflecție de natură sapiențială este foarte semnificativă, deoarece valorile pe care le alegem și pe care încercăm să le urmăm prin acțiunile noastre influențează dezvoltarea modului nostru de a fi; cu alte cuvinte, persoana noastră („inima”) este modelată în funcție de valorile sau devalorizările („comoara”) care ne orientează existența. Imaginea și asemănarea noastră cu Dumnezeu sunt cu siguranță exaltate sau întunecate în funcție de alegerile noastre.

Rămâneți pregătiți. Portata escatologică a deciziilor noastre este subliniată de cuvintele parabolice din versetele 35-48. Aceste așa-numite „parabole ale vegherii” sunt introduse de două îndemnuri obligatorii: „fiți pregătiți, cu hainele strânse pe coapse și lămpile aprinse” (v. 35). În mediul oriental, se obișnuia să se poarte haine strânse cu o centură pentru a ieși sau a călători; această imagine amintește de îmbrăcămintea potrivită pentru fuga poporului evreu din Egipt în noaptea Paștelui (Ex 12,11) și este preluată din pareneta creștină antică (Ef 6,14; 1 Pt 1,13). Isus indică necesitatea de a adopta o atitudine de așteptare și de pregătire. Urmează pilda celor care „așteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă” pentru a-i deschide ușa (v. 36). Acestei slujitori le este destinată o dublă fericire (vv. 37.38). Slujitorii care sunt încă „treji” vor intra în ospățul ceresc, unde Domnul se va așeza să-i „servească”. Slujitorul este, așadar, Isus însuși (Lc 22,27); el va împărtăși domnia sa cu ucenicii care vor sta la masa lui, pentru că au perseverat și au împărtășit „încercările” cu el (Lc 22,28-30). Timpul întoarcerii stăpânului este incert: ar putea avea loc în a doua sau a treia parte a nopții (chiar înainte de răsărit). Această mențiune temporală îi îndeamnă pe ucenici să persevereze în slujire cu credință activă.

A învăța să aștepți. În versetul 39, o scurtă expresie a lui Isus („încercați să înțelegeți acest lucru”) dă startul unei alte parabole. Dacă „stăpânul casei” ar ști ora la care vine hoțul să fure, și-ar apăra cu succes averea (v. 39). Aplicarea povestirii parabolice este previzibilă: discipolii trebuie să fie mereu în alertă, deoarece „Fiul omului” va veni într-un moment neașteptat, ca un hoț (1Ts 5,2; 2Pt 3,10; Fap 3,3). Nimeni nu poate prevedea momentul venirii parusiei.

În acest moment, Petru întrerupe discursul Domnului pentru a întreba dacă parabola se adresează numai ucenicilor sau tuturor (v. 41). Pentru Luca, întrebarea lui Petru servește pentru a muta atenția de la imprevizibilitatea venirii judecății finale la tipul de comportament pe care ucenicii trebuie să îl adopte în timpul așteptării, adică în timpul îndeplinirii misiunii care le-a fost încredințată în istorie. Așadar, accentul se mută de la un viitor mai mult sau mai puțin apropiat la prezent. De fapt, Isus îi răspunde lui Petru cu o nouă parabolă care schițează cele două comportamente posibile ale unui „administrator” căruia stăpânul său i-a încredințat o sarcină în timpul absenței sale. Stăpânul îl pune pe administrator „la capul robilor săi” cu sarcina de a „da hrana la vremea potrivită”. Cititorul înțelege că figura administratorului reprezintă conducătorii comunității creștine post-pascale chemați la o slujbă de conducere. Administratorul, care este și el un „slujitor” ca și ceilalți (vv. 43.45.46.47), fiind învestit cu o sarcină de responsabilitate, poate gestiona rolul său în două moduri opuse, în mod fidel sau necredincios față de porunca primită de la stăpânul său. Dacă administratorul este „de încredere și prudent”, va fi „fericit” când stăpânul, întorcându-se, îl va găsi îndeplinind misiunea primită. Răsplata lui va fi abundentă (vv. 42-44). Dacă, în schimb, administratorul, văzând întârzierea stăpânului, evidențiată de monologul său, ar alege să-și maltrateze și să-și folosească violența față de subordonații săi și ar adopta un stil de viață desfrânat, ar fi pedepsit sever de stăpânul său, care l-ar aloca „partea” cuvenită necredincioșilor (vv. 45-46). Contextul parabolic este cel al comunităților post-pascale care așteaptă întoarcerea finală a Domnului: creștinii sunt chemați să trăiască, cu perseverență, așa cum a făcut Isus, în slujba fraților. În versetele 47-48, Isus explică sensul parabolei pentru discipolii săi. Centrul hermeneutic este mutat pe „cunoașterea voinței stăpânului”: în judecata finală, „slujitorul” care cunoaște voința Domnului și nu o îndeplinește „va primi multe lovituri” (v. 47); în schimb, cel care nu cunoaște această voință, chiar dacă este neascultător, „va primi puține lovituri” (v. 48a). Avertismentul final este apodictic: „oricui i s-a dat mult, i se va cere mult; celui căruia i s-a încredințat mult, i se va cere și mai mult” (v. 48b). Intensitatea pedepsei variază în funcție de relația pe care oamenii o au cu Dumnezeu și de punerea în practică a stilului de viață cerut de apartenența la împărăția Tatălui lui Isus. În cadrul comunității creștine, cei care au un rol de conducere au o responsabilitate mai mare în caz de neîndeplinire a obligațiilor. Avertismentul lui Luca este serios: în așteptarea mântuirii sau a condamnării definitive, creștinul trebuie să persevereze în urmarea lui Cristos, punând în valoare darurile primite de la Duhul Sfânt printr-un comportament conform voinței lui Dumnezeu.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 568/august 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Isus învățând mulțumile lângă mare

Hits: 59