„Cuvântul lui Dumnezeu în rugăciune către Duhul Sfânt” – Meditație pentru Duminica a XVII-a de peste an
Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
DUMINICA A XVII-A DE PESTE AN
27 IULIE 2025
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ÎN RUGĂCIUNE CĂTRE DUHUL SFÂNT
În comentariul la lecturile liturghiei de astăzi ne vom opri mai mult asupra textului evanghelic care prezintă cateheza lui Isus despre rugăciune. Învățătorul îi învață pe ucenici Tatăl nostru, rugăciune scurtă, dar de o profunditate teologică foarte mare, adevărat breviarium totius evangelii (Tertulian). După rostirea rugăciunii Isus învață că orice rugăciune trebuie făcută cu perseverență și insistență; apoi specifică că trebuie să cerem mereu darul Duhului Sfânt (Evanghelia). Rugăciunea este o comunicare intimă cu Dumnezeu care ne permite să interiorizăm, așa cum a făcut Abraham, punctul de vedere divin asupra realității și asupra ființelor umane (prima lectură). Prin Cruce, act suprem al iubirii lui Dumnezeu, și prin credința în învierea lui Cristos, Domnul ne-a eliberat din sclavia păcatului pentru a ne dărui viața veșnică (a doua lectură).
ELOGIUL DORINȚEI
de Roberto Laurita
De mai multe ori mi s-a întâmplat, în întâlnirile cu tineri și adulți, să mă confrunt cu îndoieli de credință, cu perplexități, cu zone de obscuritate și cu întrebări care nu pot găsi un răspuns imediat. Persoanele care acceptau să-și dezvăluie slăbiciunile și incertitudinile credinței lor erau adesea îngrijorate. Se considerau într-un fel marginalizate, se temeau să se îndepărteze tot mai mult de experiența lui Dumnezeu. Credeau că îndoiala era un păcat, o pată neagră pe o credință care trebuia să fie limpede în toate aspectele sale.
În acele ocazii, le-am reamintit întotdeauna că nu îndoiala ucide credința. Dimpotrivă, în măsura în care menține vie dorința de a căuta un răspuns la întrebări profunde, ea contribuie – aproape paradoxal – la menținerea vie a relației cu Dumnezeu. Ceea ce ucide cu adevărat credința este lipsa dorinței.
Când, în fața Scripturii, nu ai întrebări de pus… Când faptele vieții cotidiene, ale istoriei mici și mari pe care o construim, nu suscită întrebări… Când nu participăm la bucuriile și eforturile, la succesele și eșecurile celor din jurul nostru… Isus afirmă cu tărie, fără ocolișuri: „Cereți și vi se va da, căutați și veți găsi, bateți și vi se va deschide”. Dar atunci de ce cererile noastre nu obțin atât de des rezultatul sperat?
Poate că ar trebui să ne amintim, în acest sens, diferența – deloc neglijabilă – dintre nevoie și dorință. A-l dori pe Dumnezeu nu înseamnă a pune mâna pe El, a-l face să facă ceea ce vrem noi, a exercita o putere asupra Lui. Rugăciunea pe care Isus o învață discipolilor săi este străbătută de dorință și nu de nevoie. Ea izvorăște dintr-o relație de încredere în Dumnezeu, nu dintr-o negociere de tip comercial. Ea exprimă mai întâi de toate speranța în Împărăția lui, în planul său, nu vrea să-L subordoneze pe Dumnezeu așteptărilor noastre. Și numai în acest cadru cere și pâine și milă și ajutor în vreme de încercare. O rugăciune de copii, nu o formulă magică pentru a obține orice.
COMENTARIU LA LECTURI
Prima lectură: Scopul acestei celebre pagini despre dialogul dintre Abraham și Dumnezeu, cu privire la soarta Sodomei și Gomorei, se dezvăluie în curajul lui Abraham, care a îndrăznit să apeleze la dreptatea lui Dumnezeu, și în descoperirea mizeriei constante și adânci a omului.
Psalmul responsorial: Psalmul ne invită să luăm în considerare lucrurile necesare pentru a locui în cortul Domnului și a locui pe muntele Lui cel sfânt.
A doua lectură: Botezul este văzut de Paul ca participarea noastră la moartea și învierea lui Cristos. În botez anticipăm cu adevărat întreaga poveste a asimilării noastre cu Cristos, de la germenul inițial până la splendoarea glorioasă finală.
Evanghelie: Ne aflăm în fața a ceva nou și nemaiauzit. Aici vedem cine era cu adevărat Isus: omul care avea puterea de a se adresa lui Dumnezeu ca Abba și care îi făcea părtași la Împărăție pe păcătoși și vameși.
PRIMA LECTURĂ
Abraham a primit de la Dumnezeu promisiunea unei țări, a descendenței și a binecuvântării pentru toate popoarele pământului (Gen 12,1-3). Această promisiune a fost confirmată de cele două legăminte stipulate în capitolele 15 și 17. În Gen 18,1-10, Abraham primește vizita lui Dumnezeu, sub forma a trei personaje misterioase care confirmă împlinirea promisiunii, garantând nașterea lui Isaac în anul următor. Acum, în Gen 18,20-21, Domnul vrea să viziteze orașele Sodoma și Gomora, de unde s-a ridicat un „strigăt”, asemenea celui al sângelui lui Abel, cel drept, ucis de fratele său. În versetele 23-33, Abraham stabilește un dialog cu Domnul pe modelul unei negocieri comerciale tipice culturii mediterane. Abraham întreabă: „Chiar vei nimici pe cel drept împreună cu cel nelegiuit?”. Tema centrală este cea a judecății lui Dumnezeu: cum va realiza Domnul dreptatea Sa față de o comunitate în care conviețuiesc păcătoși și drepți? În Vechiul Testament, dreptatea are întotdeauna o valoare comunitară. Chestiunea judecății lui Dumnezeu traversează întreg textul sacru, iar profetul Ezechiel va dezvolta tema responsabilității personale a omului în funcție de comportamentul său (Ez 14,12-23; 18).
Textul din Geneza, în schimb, pune problema relației dintre cei drepți și păcătoși în cadrul poporului: patriarhul îi propune lui Dumnezeu să salveze întreaga comunitate a orașului datorită prezenței unui anumit număr de oameni drepți, care în cursul dialogului variază de la cincizeci la zece. Numerele enumerate treptat de Abraham sunt toate multiple de cinci; este suficient un număr mic de drepți, multiplicat la infinit, pentru a salva omenirea. Aici se află ideea micii „rămășițe” credincioase a lui Dumnezeu, care va aduce vestea mântuirii poporului Israel. Ier 5,1 și Ez 22,30 vor afirma că un singur om drept va putea salva un întreg oraș. De aceea, Dumnezeu este milostiv și va mântui întregul popor, chiar dacă păcatul abundă în el. Domnul se bucură de Abraham, om al credinței, pentru că este în profundă armonie cu El: grija patriarhului față de popor se potrivește cu iubirea divină pentru creaturile sale.
A DOUA LECTURĂ
Paul îi îndeamnă pe creștinii din Colose să rămână tari în credința în Cristos, fără a se lăsa seduși de ideologiile curente. Numai în Cristos, de fapt, «locuiește trupește toată plinătatea divinității» (v. 9), pentru că în Cel răstignit și înviat, adevărat Dumnezeu și adevărat om, locuiește plinătatea Duhului Sfânt, la care Tatăl ne-a făcut părtași în botez (vv. 10-11). Datorită botezului, avem o viață nouă în Cristos, pentru că în actul sacramental am fost „îngropați” și „înviați” împreună cu El. Prin botez, am avut acces la Dumnezeu Treime; prin „credință”, am primit darul vieții noi în Cristos (Rom 6,3-11). Botezatul crede, de fapt, «în puterea lui Dumnezeu, care l-a înviat (pe Isus) din morți» (Col 2,12). Învierea lui Cristos este, de fapt, nucleul credinței creștine (1Cor 15,14.17). În versetul 13, Paul îi îndeamnă pe cititori să reflecteze asupra stării de har deja obținute. Prin botez, noi, credincioșii de astăzi, beneficiem de efectele învierii, deoarece Dumnezeu ne-a trecut de la moarte la viață „iertându-ne toate păcatele”. Iertarea păcatelor transformă deja realitatea interioară a ființei umane în așteptarea învierii cu Cristos, care va transforma și trupul muritor într-un trup glorios, asemenea celui al Înviatului (1Cor 15). Așadar, iertarea introduce în viața nouă. Versetul 14 specifică că iertarea gratuită de care beneficiază credincioșii se datorează „crucii” lui Cristos. Aici, Apostolul folosește o metaforă din limbajul juridic: Dumnezeu a luat „documentul scris”, contractul care, cu clauze precise, atesta datoria noastră față de El, și „l-a înlăturat, răstignindu-l pe cruce”. Prescripțiile contractului ne erau decisiv defavorabile. Obligațiile documentului puteau fi ridicate numai de creditor, Dumnezeu, care a făcut acest lucru prin crucea Fiului Său. Starea de păcat care caracteriza existența umană a fost astfel ștersă și depășită printr-un act de iubire infinită, răstignirea lui Isus Cristos. În acest mod nemaiauzit, Dumnezeu a distrus, „împingându-l pe cruce”, documentul care sancționa condamnarea noastră, deschizându-ne perspectiva mântuirii.
EVANGHELIA
Evanghelia de astăzi ne propune o importantă cateheză a lui Isus despre rugăciune, rostită în timpul călătoriei spre Ierusalim (Lc 9,51–19,27). Textul este compus dintr-o introducere (11,1), învățătura despre rugăciunea Tatăl nostru (11,2-4), o indicație metodologică exprimată printr-un exemplu parabolic (11,5-8) și, în final, o îndemnare la încredere, în care se indică conținutul esențial al rugăciunii, și anume cererea Duhului Sfânt (11,9-13).
Rugăciunea născută din rugăciune. Contextul catehezei îl prezintă pe Isus în rugăciune (v. 1). Al treilea evanghelie îl arată mai mult decât celelalte pe Isus în actul comunicării cu Tatăl în momente decisive ale misiunii sale: la botez (3,21-22), înainte de alegerea celor Doisprezece (6,12), în transfigurare (9,29). După ce Isus și-a încheiat rugăciunea, un ucenic anonim se adresează lui întrebându-l: „Doamne, învață-ne să ne rugăm, așa cum Ioan i-a învățat pe ucenicii săi” (v. 1). Ucenicul vorbește în numele grupului, iar rugăciunea Tatăl nostru este, de asemenea, în esență comunitară. Textul este mai scurt decât cel din Mt 6,9-13 din cauza omisiunilor și a unor retușuri redacționale. Isus este numit „Domnule”, apelativ care anticipează identitatea divină a Celui Înviat; pentru protagoniștii povestirii evanghelice, „Domnule” indică cel puțin recunoașterea profetic-mesianică, întărită de comparația cu Botezătorul, considerat de oameni „profet” și recunoscut de Isus „mai mult decât profet” (Lc 7,26). Dacă Isus se roagă constant, o face singur; el nu se roagă niciodată cu discipolii săi, deoarece relația sa cu Tatăl este unică și irepetabilă; și totuși, acum împărtășește cu ei modul său de a se ruga. De fapt, Isus, satisfăcând cererea, învață „Tatăl nostru” (vv. 2-4), ale cărei formulări nu sunt deosebite și inovatoare, ci sunt similare cu cele folosite în mod obișnuit în liturghiile sinagogale. Dacă limbajul este cel transmis de tradiția biblică și de spiritualitatea iudaică, originalitatea constă în sensul nou pe care Isus îl dă cuvintelor pe baza relației sale intime cu Dumnezeu.
Intimitatea împărtășită cu Tatăl. Isus invită, de fapt, pe cel care se roagă să-L numească pe Dumnezeu „Tată”, termen care corespunde cu „tată”, apelativ care era propriu rugăciunii lui Isus, care trebuia să folosească termenul aramaic abbà. Este un mod extrem de familiar de a se adresa lui Dumnezeu. În Evanghelia după Luca, Isus se referă la Dumnezeu cu o conștiință filială neobișnuită: „Nu știați că trebuie să mă ocup de lucrurile Tatălui meu?” (2,49); această conștiință transpare și în rugăciunea adresată lui Dumnezeu în fața ucenicilor (10,21-22); pe muntele Măslinilor, unde se supune voinței divine (22,42); pe cruce, când îi iartă pe ucigașii săi (23,34) și moare încredințându-se lui Dumnezeu: „Tată, în mâinile tale îmi încredințez duhul meu” (23,46). Că invocarea «Tată» era modul obișnuit al lui Isus de a-și exprima relația cu Dumnezeu este confirmat de Sfântul Paul, care afirmă că noi, cei botezați, suntem acum fii în Fiul, mulțumită Tatălui care «a trimis în inimile noastre Duhul Fiului său, care strigă: «Abba! Tată!» (Gal 4,6). Isus împărtășește, cel puțin în parte, din intimitatea relației sale cu Tatăl cu ucenicii săi (Mc 14,36; Rom 8,15).
Invocația „Tată” este cheia care deschide ușa comunicării cu Dumnezeu, ca și cum ar fi invocația plină de încredere și de siguranță a unui copil față de părintele său. Tonul este al celui care se adresează unei persoane apropiate, în prezent, pentru a cere ceva pentru viitorul imediat.
Realizarea prezenței lui Dumnezeu. Primele două invocații se referă la intervenția generală a lui Dumnezeu în istorie. Fundalul lor este întreaga istorie a mântuirii transmisă în textul biblic: în esență, se cere Domnului să-și desăvârșească cât mai curând intervenția milostivă în lume. „Sfințirea numelui” și „venirea Împărăției” sunt cereri similare ca formă (antepunerea verbului) și conținut. Ele constituie scopul misterului întrupării și al învierii și, prin urmare, conținutul anunțului mântuitor al lui Isus care străbate întreaga sa misiune. Prin prima cerere se cere ca Dumnezeu însuși (de remarcat că verbul la pasiv indică faptul că Tatăl este subiectul acțiunii) să „sfințească” „numele” său (care desemna persoana). Deoarece sfințenia este calitatea intrinsecă a divinității (Lv 19,2: „fiți sfinți, pentru că eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”; cf. Ex 19,6; Dt 7,6; Is 6,3; Os 11,9), se invocă ca Domnul să-și manifeste slava, să facă cunoscută lumii puterea iubirii sale. Cel care se roagă dorește ca slava lui Dumnezeu să continue să se afirme și astăzi, așa cum s-a manifestat deja în cursul istoriei lui Israel, în special în momente determinate, cum ar fi eliberarea din sclavia Egiptului (Lv 22,32-33). Manifestarea iubirii lui Dumnezeu între oameni este singurul scop al misiunii lui Isus; el a împlinit pe deplin „sfințirea” „numelui” Tatălui prin moartea și învierea sa, care îmbrățișează și întregul viitor al istoriei umane (cf. In 17,1-26). Perspectiva teocentrică și escatologică a Învățătorului este asumată de discipol; cel care se roagă este implicat existențial în proiectul sfințirii numelui lui Dumnezeu. „Vie împărăția Ta” este dorința ca domnia lui Dumnezeu să imprime relațiilor umane înțelegerea reciprocă, iubirea, bucuria, pacea. Isus nu numai că a anunțat venirea împărăției Tatălui (Lc 4,43 etc.) și a realizat-o prin lucrările sale (11,20), ci el însuși este împărăția lui Dumnezeu prezentă în mijlocul oamenilor (17,21) și continuă să fie prin Duhul Sfânt în viața eclezială. Irineu de Lyon spunea că Tatăl operează economia sa mântuitoare cu două mâini, «Cristos și Duhul»: domnia lui Dumnezeu este darul total, fericirea deplină (6,20-23). Cel care se roagă dorește să primească acest dar escatologic, care marchează prezentul și deschide viitorul, niciodată complet imanent și nici numai viitor, pentru că, cu Cristos, împărăția viitoare a intrat deja în istoria de astăzi; credinciosul trebuie însă să știe să discearnă semnele realității Împărăției (10,23-24).
Cele trei epicleze următoare exprimă nevoile esențiale ale discipolului lui Isus implicat în dinamica venirii Împărăției lui Dumnezeu. Cererea „pâinii” trimite la darul prin excelență, cel necesar în fiecare zi: Cristos însuși. Aici se intersectează planul semantic de bază, pâinea ca hrană pentru trup, și planul semantic al simbolismului vieții care este Cristos prezent în misterul euharistic cu cuvântul și trupul său. De asemenea, în spusele din Luca 4,4 („omul nu trăiește numai cu pâine”) și în înmulțirea pâinilor (9,12-17), hrana capătă o valoare metaforică și trimite la darul escatologic al morții și învierii lui Isus (14,15), la care credinciosul este chemat să participe.
Există două diferențe față de Tatăl nostru din Matei (Mt 6,11): verbul „a da” (didónai) se găsește la imperativul prezent, și nu la aorist, și conotează o dăruire constantă din partea lui Dumnezeu; adverbul cu valoare distributivă „în fiecare zi”, în loc de „azi” din Matei, exprimă încrederea în ajutorul continuu din partea lui Dumnezeu (cf. Lc 12,22.31). Isus propune discipolilor săi un stil de viață în care acumularea de bogății (Lc 12,13-21) trebuie înlocuită cu împărțirea bunurilor (Fap 4,32-37).
Dinamica iertării. „Iertarea păcatelor” este darul lui Dumnezeu prin excelență. Ea constă în primirea harului divin care transformă existența credinciosului. Este un mod alternativ, metaforic, de a indica „mântuirea”. Legătura dintre „iertare” și „mântuire” este subliniată în Lc 1,77, unde iertarea mântuitoare leagă figurile lui Ioan Botezătorul (1,76) și ale lui Isus (1,78b) și este rodul „mărinimiei îndurării” lui Dumnezeu (1,78a). Luca este autorul care folosește cel mai mult expresia „iertarea păcatelor” și o consideră o consecință a „convertirii”. Dacă Isus cel pământesc, prin cuvântul și faptele sale, provoacă convertirea (5,27-32; 19,1-10) și oferă iertarea păcatelor poporului (5,17-26; 7,36-50; 23,34), Cristos cel înviat declară discipolilor că convertirea și iertarea păcatelor vor fi efectul misiunii lor mântuitoare (24,47). Cele două momente sunt interconectate: convertirea este schimbarea existențială care urmează pocăinței pentru o conduită care le mortifică pe ele însele și pe ceilalți și este etapa decisivă pentru a experimenta iertarea păcatelor. Numai după ce a experimentat iertarea lui Dumnezeu, adică iubirea Sa gratuită și regeneratoare, discipolul este pus în condiția de a-și ierta frații. În rugăciunea Tatăl nostru, Isus le prezintă discipolilor o iertare deja acordată, o remitere a datoriilor deja realizată de Dumnezeu, dar, în același timp, care trebuie cerută în mod continuu. Cel care se roagă a experimentat deja iertarea lui Dumnezeu, dar, tocmai din acest motiv, trebuie să o împărtășească, pentru a deveni dispensator al iertării divine către ceilalți oameni. Iertarea lui Dumnezeu nu este cauzată de iertarea omenească, deoarece, dimpotrivă, harul lui Dumnezeu precede orice faptă bună a omului; mai degrabă, experimentarea iertării divine introduce omul într-un proces de dispoziție favorabilă față de iertarea frățească (Lc 17,3b-4); discipolul iertat a fost introdus în logica mântuitoare a lui Dumnezeu, care dorește „convertirea” și reintegrarea păcătosului. Isus inaugurează astfel împărăția lui Dumnezeu printr-o iertare în lanț care îi implică pe discipoli ca protagoniști activi ai procesului față de alți oameni, o iertare care devine semn tangibil al prezenței împărăției lui Dumnezeu în lume.
Rugăciune și ispită. Ultima cerere se referă la „ispită” (Luca exclude apendicele matean „ci mântuiește-ne de rău”, care reformulează în termeni pozitivi conținutul exprimat cu conjunctivul negativ, cu valoare imperativă, de „nu ne abandona la ispită”). Luca folosește mai mult decât ceilalți evangheliști termenul „ispită” (4,13; 8,13; 11,4; 22,28.40.46) deoarece subliniază, așa cum am arătat mai sus, escatologia realizată prin moartea și învierea lui Isus: cotitura istoriei mântuirii, împărăția lui Dumnezeu se profilează deja în istorie, viitorul este deja prezent, nu în mod brusc, în mod spectaculos și cu un succes răsunător. Dinamica împărăției lui Dumnezeu aduse de Isus prevede ascunderea și eșecul crucii. În fața acestei domnii divine neașteptate, aparent slabă pentru că este animată de iubire și, prin urmare, de respect pentru libertatea oamenilor, mulți rămân scandalizați (Lc 7,23) și intră în sfera „ispitei”, spațiul de influență al Satanei. Ispita despre care vorbește Isus în Tatăl nostru este marea „ispită” care contrabalansează împărăția lui Dumnezeu, adică pierderea credinței în Cristos. Ultima cerere este deci decisivă: cel care se roagă cere darul Duhului pentru a nu-și pierde credința într-o lume în care răul există și există pericolul descurajării. Isus pe Muntele Măslinilor (22,40-46) le-a dat discipolilor antidotul pentru eliberarea de ispită; scena agonie este inclusă în dubla recomandare adresată discipolilor: „rugați-vă, ca să nu intrați în ispită” (vv. 40.46). Rugăciunea, de fapt, îi face pe credincioși conștienți de pericolul constant al pierderii credinței în Dumnezeul lui Isus și îi confirmă în spațiul de protecție al iubirii lui Dumnezeu, în fața căruia orice încercare a diavolului este zadarnică.
Darul rugăciunii. După încheierea rugăciunii, Luca dezvoltă cateheza despre rugăciune, inserând o poveste exemplară în stil parabolic, care interpellează imediat spectatorii: „cine dintre voi…” (v. 5). Mesajul este clar: rugăciunea cere constanță și insistență. În urma povestirii urmează o triplă îndemnare: „cereți și vi se va da, căutați și veți găsi, bateți și vi se va deschide” (v. 9). Acesta este traseul fiecărei vieți de credință: Dumnezeu va deschide ușa milostivirii sale celor care „cer… caută… bat” (v. 10). Apoi, vorbitorul aduce un alt exemplu (vv. 11-13); cu un raționament „de la mai mic la mai mare”, el compară oamenii cu Dumnezeu: dacă oamenii, chiar dacă sunt răi, știu să dea hrană bună copiilor lor, cu cât mai mult Dumnezeu va face la fel pentru cei care îi cer! Dar darul divin este Duhul Sfânt. Trecând de la planul bunurilor materiale la cel al binelui prin excelență, Duhul Sfânt, Luca încheie cateheza lui Isus către ucenici afirmând că esența rugăciunii este tocmai Duhul Sfânt. Duhul Sfânt pe care credinciosul l-a primit în botez este darul care îl face capabil să se roage și este, în același timp, obiectul cererii asidue a celui care se roagă, deoarece el este cel care animă viața și misiunea Bisericii.
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 566/iunie-iulie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Imagine: James Tissot, Tatăl nostru
Hits: 125