„Cuvântul lui Dumnezeu și ospitalitatea omului” – Meditație pentru Duminica a XVI-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XVI-A DE PESTE AN

20 IULIE 2025

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ȘI OSPITALITATEA OMULUI

Ospitalitatea oferită de Abraham celor trei bărbați misterioși, care îl reprezintă pe Domnul, este redarea narativă a necesității ascultării cuvântului lui Dumnezeu. Anunțul divin al darului descendenței se împlinește la timpul potrivit, dar necesită disponibilitatea și primirea din partea patriarhului (prima lectură). Isus anunță venirea Împărăției lui Dumnezeu, dar aceasta necesită colaborarea discipolilor. Marta îl primește pe Isus, dar Maria, sora ei, este cea care devine modelul celui care îl urmează pe Cristos: numai asimilarea existențială a Cuvântului lui Dumnezeu poate pătrunde fiecare activitate apostolică (Evanghelie). Paul este conștient de acest lucru: cuvântul celui Înviat a marcat viața Apostolului, care poate vesti că mântuirea lui Dumnezeu îi cuprinde pe toți, chiar și pe neamuri. Din cunoașterea lui Cristos, Paul poate predica că vestea bună a morții și învierii sale este expresia iubirii lui Dumnezeu pentru creaturi (a doua lectură).

CU MARIA LA PICIOARELE LUI ISUS

de Roberto Laurita

Sunt seri în care avem nevoie de companie, dorim să fim primiți, ascultați, consolați, înțeleși. Ne bucurăm de o invitație la cină, ne așezăm la masă, dorim să fim împreună, să savurăm prietenia. Nu mâncarea contează, ci cuvintele pe care le putem schimba, și chiar și tăcerile, confortul unei persoane care te ascultă cu inima, care împărtășește ceea ce ți se întâmplă.

Cred că în acea seară Isus avea nevoie – așa cum se întâmplă și nouă – tocmai de asta. Nu trebuie să disprețuim, așadar, munca femeilor din casă, efortul lor, ospitalitatea lor generoasă. Marta nu este mustrată cu blândețe pentru că se ocupă de treburile casnice, ci pentru că „agitația” și „neliniștea” ei sunt deplasate. Iar Maria este lăudată pentru că a intuit ceea ce trece prin inima Învățătorului și pentru că a lăsat totul, doar pentru a fi lângă El. Da, este un Isus extraordinar de uman, cel din această duminică. Un Isus care apreciază darul unei prezențe prietenoase, darul unei primiri afectuoase și înțelepte, care știe să surprindă esențialul. Episodul este o ocazie pentru a revizui modul în care îi primim pe cei pe care îi invităm în casa noastră și chiar și pe cei care vin fără să fie invitați. Suntem astfel îndrumați să descifrăm multe îngrijorări inutile, multă energie irosită în zadar pentru lucruri mărunte. Nu pentru a fugi spre spiritualism: avem o nevoie naturală de a mânca și de a bea. Ci pentru a regăsi un echilibru și o înțelepciune pierdute.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Prima lectură: Străinul este un memorial viu. Străinul este Celălalt care ne trimite la Dumnezeu. Dumnezeul credinței este „străinul”, este „cel absolut Altul” și totuși este aproape, vizitează omul și îi tulbură viața.

Psalmul responsorial: Psalmul ne invită să luăm în considerare lucrurile necesare pentru a locui în cortul Domnului și a locui pe muntele Lui cel sfânt.

A doua lectură: Apostolul Paul este chemat să ducă la îndeplinire cuvântul și este, de asemenea, destinat să împlinească în sine patima și persecuția pe care Cristos a trebuit să le îndure.

Evanghelia: Isus cere atenție la esențialul mesajului său și al persoanei sale. A-l primi pe Cristos ca oaspete înseamnă mai ales a-l asculta, a se pune într-o atitudine de receptivitate, de primire mai mult decât de dăruire. Cine se preocupă mai mult de lucrurile pe care le dă decât de persoana cu care comunică, rămâne străin.

PRIMA LECTURĂ

În capitolul 18 din Geneză continuă narațiunea ciclului lui Abraham, beneficiar al promisiunii divine (12,1-3), al unui prim legământ de tip sacrificial (capitolul 15) și al unui al doilea legământ consacrat prin semnul circumciziei (capitolul 17). În ciuda reiterării, promisiunea unei descendențe numeroase rămâne încă aleatorie: Abraham și Sara continuă să nu aibă descendența anunțată de Dumnezeu. În sfârșit, în capitolul 18, Domnul irumpe în mod surprinzător în viața patriarhului. El ia inițiativa la Stejarii din Mamre și i se arată lui Abram, pentru ca Cuvântul său să se împlinească.

  Semnul lui Dumnezeu. Patriarhul stătea „la intrarea cortului”, locuința tipică a nomazilor; este poziția așteptării, a celui care se uită afară pentru a cunoaște lumea și, între timp, este gata să primească în sfera sa intimă. Vizita divină a avut loc „în cea mai fierbinte oră a zilei” (v. 1). După aceste indicații spațio-temporale introductive, în v. 2 se conturează scena apariției. Dumnezeu acționează în istorie prin „semne” pe care omul trebuie să știe să le interpreteze. La Stejarul din Mamre, semnul este reprezentat de «cei trei bărbați» pe care Abraham «i-a văzut» stând în picioare în fața lui, brusc; patriarhul s-a îndreptat spre ei și «s-a plecat până la pământ» pentru a-i saluta. Naratorul se oprește pentru a descrie toate inițiativele pe care Abraham le-a luat pentru a-i primi pe străini; ospitalitatea era sacră în Orient și era important să se ofere hrană și ajutor călătorilor, mai ales în mediile de cultură nomadă. Acuratețea descrierii dedicate primirii grijulii din partea lui Abraham în versetele 4-8 (apă, odihnă, hrană) are scopul de a evidenția importanța celor trei oaspeți misterioși. Caracterul excepțional al celor trei personaje este redat și prin alternanța între singular și plural: în versetul 3, Abraham se adresează lor la singular („Domnul meu, dacă am găsit har în ochii tăi, nu trece mai departe fără să te oprești la robul tău”); în versetele 4-5 se adresează lor la plural, iar aceștia răspund în cor „Fă cum ai spus” (versetul 5). În fine, în v. 10a, cele trei personaje vorbesc folosind persoana întâi singular. Alternanța între singular și plural se regăsește și în continuarea povestirii, pe tot parcursul capitolului, când dialogul dintre Dumnezeu și Abraham se referă la distrugerea Sodomei și Abraham mijlocește pentru oraș.

  Ospitalitatea lui Abraham. După masa copioasă (pâine, carne de vițel, smântână și lapte) oferită de patriarh, în v. 9, cei trei personaje întreabă de Sara. Abraham răspunde că ea „este acolo, în cort”. De fapt, conform obiceiului, femeile trebuiau să rămână ascunse în interiorul locuinței, departe de privirile oaspeților. Cei trei oaspeți știu că patriarhul are o soție pe nume Sara, dar Abraham nu pare surprins de cunoștința lor; acest lucru indică conștiința patriarhului că se află în fața unei prezențe extraordinare. Nu este vorba, așadar, de un adevărat fragment de recunoaștere, adică de recunoașterea bruscă a unui personaj datorită unui gest sau unui semn vocal precis; prezența divină rămâne voalată de semnul celor trei oaspeți. Pe de altă parte, stereotipul vizitei divine și întrebarea „Unde este Sara, soția ta?”, ecouă vizita domnului la Cain: „Unde este Abel, fratele tău?” (Gen 4,9). Răspunsul lui Abraham este opus celui al lui Cain («Nu știu. Oare eu sunt paznicul fratelui meu?»), care îl ucisese deja pe Abel și care, în răspunsul său, denotă dezinteresul față de el. Dimpotrivă, Abraham știe unde se află Sara, de care are grijă. Și Sara devine centrul discursului. În versetul 10, cei trei bărbați vorbesc despre ea la persoana întâi singular: „Mă voi întoarce la tine peste un an, la această dată, și atunci Sara, soția ta, va avea un fiu”. Expresia este solemnă; în timp ce promisiunile anterioare privind un fiu erau generice (15,4: „un fiu care-ți va naște va fi moștenitorul tău”; 17,16: „Voi binecuvânta pe Sara și îți voi da un fiu din ea”), în această ocazie promisiunea este circumscrisă în timp și spațiu. Astfel se concretizează nașterea fiului promis, Isaac. Cu Isaac începe realizarea istoriei mântuitoare care are culmea sa în Cristos, adevăratul „Fiu”, vârful „descendenței” lui Abraham (Mt 1,1-17; Gal 3,6.19), în care toți cei care cred în El devin „fii ai promisiunii, după modelul lui Isaac” (Gal 4,28). Ospitalitatea lui Abraham devine paradigmatică pentru primirea Celuilalt: comunicarea divină se înțelege prin credință și, prin urmare, necesită discernământ și capacitatea hermeneutică de a percepe o prezență care depășește așteptările noastre. A-l primi pe Dumnezeu înseamnă în primul rând a-i primi Cuvântul.

A DOUA LECTURĂ

Textul din Col 1,24-28 își găsește premisele în versetul precedent (1,23), unde Paul îi invită pe credincioși, mântuiți de Cristos, să rămână «temeți și neclintiți în credință, neclintiți în speranța Evangheliei», proclamată în întreaga lume, a cărei «slujitor» (diákonos) a devenit Paul, adică slujitor în vestirea ei.

  O misiune pascală. Această condiție existențială îi procură bucurie Apostolului: „acum mă bucur în suferințele pe care le îndur pentru voi” (v. 24a). Dinamica suferință-bucurie pe care o trăiește este aceeași cu moartea și învierea lui Cristos. Paul interpretează astfel misiunea sa ca participare la dinamica mântuitoare inaugurată de Isus. De aceea afirmă: «și împlinesc în trupul meu ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos, pentru trupul său, care este Biserica» (v. 24b). Activitatea sa diaconală este continuarea evenimentului pascal în istorie. Prin urmare, dificultățile și necazurile de tot felul care marchează existența lui Paul sunt cauzate de comuniunea sa cu Cristos răstignit și înviat; în această asimilare cu Cristos, suferințele își găsesc un sens: ele sunt în beneficiul Bisericii, trup al lui Cristos. Aici nu este vorba de o singură comunitate creștină, ci de Biserica în totalitatea sa, ca entitate universală și cosmică. În v. 25, Paul reafirmă identitatea sa diaconală (cf. 1,23) și îi ratifică originea divină: „conform misiunii (literalmente: economia) încredințate-mi de Dumnezeu față de voi, de a duce la îndeplinire cuvântul lui Dumnezeu”. Serviciul său de evanghelizare face parte din planul inefabil (oikonomía) al lui Dumnezeu, care l-a chemat să vestească Evanghelia mântuirii tuturor popoarelor (1Cor 15,3-11; Gal 1,11-17; 1Tim 1,12-17).

  Cristos, inima misiunii. În versetul 26, Apostolul se oprește asupra obiectului predicării sale: cuvântul lui Dumnezeu pe care el l-a proclamat în toate orașele; această vestire constă în „taina ascunsă de veacuri și de generații”. Pentru minunatul plan mântuitor al lui Dumnezeu, această realitate, numită „taină”, nu a fost accesibilă generațiilor anterioare de oameni care s-au succedat de-a lungul istoriei. În schimb, acum „misterul” a fost „descoperit”, adică a fost făcut cunoscut într-un eveniment istoric precis, moartea și învierea lui Isus, și continuă să fie transmis „sfinților”, adică credincioșilor, prin ministerul predicării (cf. Col 4,3-4). În versetul 27, Paul specifică că „misterul” este „Cristos” însuși. Ca Înviat, Cristos este „speranța slavei” lui Dumnezeu, manifestarea Atotputernicului. Planul de iubire al lui Dumnezeu, în Cristos, are o valoare mântuitoare universală și, din acest motiv, a fost și continuă să fie predicat „în mijlocul neamurilor” (cf. Rom 9,22-24). Iată motivul și scopul slujirii apostolice a lui Paul: „ca apostol al neamurilor, îmi fac cinste slujba (diakonía)” (Rom 11,13). În versetul 28, Apostolul precizează că numai Cristos este obiectul predicării sale: «Pe El îl vestim, avertizând pe fiecare om și învățând pe fiecare cu toată înțelepciunea, pentru a face pe fiecare om desăvârșit în Cristos». «Vestea» despre Cristos este centrul activității misionare a lui Paul, iar modalitățile sale kerigmatice sunt multiple; verbul katallássein («a vesti») este însoțit de două participii: «mustrând» și «învățând». Vestirea creștină necesită îndemnul și corectarea, precum și învățarea a ceea ce a spus și a făcut Isus; totul, însă, trebuie să fie realizat «cu toată înțelepciunea», adică cu răbdare, prudență și discernământ. Extinderea universală a mesajului mântuirii este dată de tripla repetare a «fiecare om/fiecare». Scopul predicării este de a ajuta fiecare ființă umană să devină «desăvârșită în Cristos». Nu este vorba de perfecțiunea morală care derivă din practicarea virtuților, ci de calea primirii Duhului Sfânt care face oamenii noi, conformi cu Cristos.

EVANGHELIA

În timpul călătoriei spre Ierusalim, Isus intră într-un sat al cărui nume nu este menționat de Luca. Ceea ce contează este contextul deplasării spre locul Patimilor, morții și învierii, culmea revelației iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Isus este Învățătorul care conduce grupul de ucenici, bărbați și femei (Lc 8,1-3), într-o călătorie metaforică pregătitoare pentru urmarea post-pascală. În redactarea acestei pericope, Luca este interesat de mesajul eclezial: ilustrarea identității autenticului urmaș al lui Cristos.

  Ospitalitatea în opera lui Luca. În text, discipolii rămân în fundal (v. 38: „în timp ce mergeau”) pentru a-i scoate în prim-plan pe cei trei protagoniști: Isus, Învățătorul; Marta, aspiranta la ucenicie; și sora ei, Maria, prototipul discipolului. Marta este prezentată prima pentru că, probabil în calitate de proprietară a casei, „l-a găzduit” pe Isus. Verbul hypodéchesthai, cu sensul de „a găzdui în casă”, apare numai aici și în alte două episoade de primire: cea exercitată de Zaheu față de Isus (Lc 19,6) și cea realizată de Iason față de Paul și Sila la Tesalonic (Fap 17,7). În plus, ospitalitatea Martei anticipează cea oferită de Lidia lui Paul în Fap 16,15: casa face astfel aluzie la ceea ce se întâmplă într-o biserică domestică. Scena lui Isus în casa Mariei și a Martei se prezintă ca un exemplu paradigmatic al activității misionare a Fiului lui Dumnezeu și urmează parametrii indicați de Învățătorul discipolilor în cursul discursului misionar anterior (Lc 10,1-12). De asemenea, scena se înscrie în seria de tablouri narative despre ospitalitate răspândite de-a lungul celui de-al treilea Evanghelie (Lc 5,27-29; 7,36-50; 11,37-54; 14,1-24; 19,1-10). Când Isus intră într-o casă și este invitat să mănânce, are întotdeauna un scop misionar: să vestească venirea Împărăției lui Dumnezeu prin Cuvântul său și prin împărtășirea mesei. Relația dintre ospitalitate și vestirea misionară este confirmată și de numeroasele pasaje narative din Faptele Apostolilor (9,43-10,23; 10,24-48; 16,11-40 etc.).

 Ascultarea cuvântului sau anxietatea slujirii? În versetele 39-40a, Luca pune în contrast comportamentul celor două surori: Maria «stătea la picioarele Domnului și asculta cuvântul Lui». Isus este prezentat în funcția sa de Învățător care, așezat, predă; Maria are postura discipolului așezat la picioarele Învățătorului și, la un nivel inferior, ascultă cu reverență învățătura Lui. Așezarea la picioarele lui Isus în al treilea evanghelie este tipică pentru cei care recunosc autoritatea „Domnului”, precum fostul posedat din Gerasa (Lc 8,35), Iair (8,41) și fostul lepros samaritean (17,16). Ascultarea cuvântului lui Isus echivalează cu ascultarea „cuvântului lui Dumnezeu” (5,2). Ascultarea cuvântului este necesară pentru asimilarea existențială a mesajului și provoacă apartenența la noua familie a lui Isus (8,21). Condiția celui care ascultă cuvântul lui Isus este redată metaforic prin imaginile celui care își construiește casa pe stâncă (6,46-48) și ale pământului bun care produce roadă (8,15). Marta, dimpotrivă, ca orice bună gazdă, este ocupată să-l primească cum se cuvine pe oaspetele de seamă. Ea era „distrasă” de la ascultare din cauza „multor treburi”. Verbul perispân înseamnă „a fi smuls”, „a se îndepărta”, „a fi distras”. Imperfectul redă ideea că femeia se afla în această stare de anxietate legată de muncă de mult timp. Marta se străduia să îndeplinească o diaconie indispensabilă pentru o primire onorabilă. Alte femei fuseseră deja protagoniste ale „serviciului” în povestirea evanghelică, soacra lui Petru (Lc 4,39) și grupul de ucenice (8,2-3); însă „multele” servicii ale Martei fac să se încline balanța spre un exces de zel, de preocupare care prejudiciază calitatea serviciului în sine, deoarece este în detrimentul ascultării învățăturii lui Isus.

 Sensul slujirii. Marta „s-a apropiat” și s-a adresat nu surorii sale, ci direct lui Isus, pentru a primi de la Învățătorul aprobare pentru comportamentul său servil: „Doamne, nu-ți pasă că m-a lăsat sora mea să slujesc singură?”. Nu este doar o mustrare adresată lui Isus pentru indiferența față de singurătatea ei, ci chiar ucenica se pune în locul Învățătorului și îi poruncește lui Isus ce trebuie să facă: „Spune-i să mă ajute” (v. 40b). Marta crede că slujba ei este esențială pentru a-i oferi o bună ospitalitate lui Isus și dorește ca Învățătorul să o confirme. Pentru Luca, aici este în joc sensul „slujirii ecleziale”: adevăratul slujitor este Isus (cf.  Lc 12,35-37; 17,7-10; 22,24-27), care, ca un bun Învățător, o invită cu blândețe și ironie pe Marta să nu inverseze rolurile. În v. 41, de fapt, Isus îi răspunde femeii numind-o de două ori pe nume: „Marta, Marta”. Aceasta este o formulă vetero testamentară specifică povestirilor despre chemare (cf. Gn 22,1; 46,2; Ex 3,4 etc.); Luca folosește din nou dublul vocativ pentru a-i indica lui Simon/Petru renegarea sa și pentru a-i conferi misiunea ulterioară (Lc 22,31) și îl folosește și în cele trei povestiri despre chemarea și misiunea lui Saul/Paul (Fap 9,4; 22,7; 26,14). De asemenea, în Lc 10,38-42, repetarea numelui de către Isus servește la interpelarea interlocutoarei pentru a o invita la pocăință, pentru a o determina să-și schimbe punctul de vedere și să-l conformeze celui al adevăratului Învățător.

 Chemarea la adevărata ucenicie. De fapt, expresia lui Isus este o chemare la convertire: „te agiți și te agiți pentru multe lucruri”. În această primă expresie, Isus o îndeamnă pe Marta să reflecteze asupra condiției sale actuale. Serviciul pe care îl îndeplinește femeia are cu siguranță utilitatea sa, dar modul în care îl îndeplinește nu este în concordanță cu noutatea cerută de venirea domniei lui Dumnezeu; verbul merimnân, de fapt, conotează o stare de anxietate și neliniște interioară, simptom al lipsei de credință în bunătatea Tatălui care îi ajută pe copiii săi în toate nevoile lor; în Lc 12,22-34, tripla utilizare a verbului (vv. 22.25.26) descrie situația negativă a celui care se preocupă excesiv de problemele vieții obișnuite și încearcă să-și îndeplinească aceste îndatoriri, deși necesare, uitând însă încrederea în intervenția divină. Dacă prevalează această „preocupare”, discipolul se lasă distras de la esențial, ca sămânța din pilda care a căzut între spini și nu ajunge la maturitate (Lc 8,14); esențialul este însă credința în Dumnezeu: „căutați mai degrabă Împărăția lui Dumnezeu și aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (12,31). Verbul thorybázein coroborează precedentul, deoarece înseamnă „a se agita” și transmite ideea unei mișcări dezordonate, confuze. Mesajul de mustrare sobră adresat Martei este o adevărată îndemnare la reflecție. Isus completează însă avertismentul său cu o a doua frază, de natură propozitivă, care încheie scena: «Dar un singur lucru este necesar. Maria a ales partea cea mai bună (literalmente «cea bună»), care nu-i va fi luată» (v. 42). Toate treburile vieții trebuie îndeplinite, dar un singur lucru este cu adevărat necesar: ascultarea cuvântului lui Isus. Aceasta este, de fapt, activitatea care dă sens tuturor celorlalte ocupații și sarcini zilnice. Maria a făcut alegerea corectă, a ales activitatea prioritară, „partea” semnificativă. Termenul folosit, merís, are un context anticontestamentar relevant; era „moștenirea”, pământul pe care Dumnezeu îl promisese patriarhilor, pământul lui Israel care, spiritualizat de profetismul biblic și mai mult de iudaism, în Noul Testament devine viața veșnică, intrarea în împărăția lui Dumnezeu realizată de Isus Cristos. Aceasta este moștenirea escatologică care nu îi va fi luată Mariei. Astfel, mustrarea adresată Martei se transformă în vocație: Isus s-a ocupat întotdeauna de ea, dar a așteptat ca Marta să se afle în criză pentru a o chema la ucenicia autentică.

 Primatul Cuvântului pentru slujire. Textul nu face nici o distincție alegorică între viața activă (Marta) și viața contemplativă (Maria), interpretare răspândită de patristică până în zilele noastre. Luca nu propune două condiții opuse, dintre care una este mai bună decât cealaltă. Alegerea pe care trebuie să o facem pentru a deveni ucenici autentici ai lui Isus este unică: ascultarea și aderarea la cuvântul lui Isus. Aceasta este prioritatea absolută. Cele două surori din poveste ar fi trebuit mai întâi să asculte împreună cuvântul lui Isus și apoi să lucreze împreună pentru a oferi ospitalitatea necesară. Prin interiorizarea cuvântului lui Isus, toate celelalte activități vor fi pătrunse de spiritul evanghelic și vor fi o punere în practică a acestuia. În concluzie, forma ospitalității Martei este paradigma unui activism care nu ține cont de calitatea relației cu Celălalt, iar personajul Mariei este prototipul credinciosului care ascultă și asimilează cuvântul lui Isus Cristos.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 566/iunie-iulie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Abbaye-aux-Dames, Caen – Marta și Maria de Rethou

Hits: 118