Iubirea de aproapele este iubirea față de Dumnezeu – Meditație pentru Duminica a XV-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XV-A DE PESTE AN

13 IULIE 2025

IUBIREA FAȚĂ DE APROAPELE ESTE IUBIREA FAȚĂ DE DUMNEZEU

Domnul permite omului să intre în comuniune profundă cu El prin iubire; dar iubirea față de Dumnezeu trece prin iubirea față de aproapele tău: această dublă poruncă sintetizează Legea și este cuvântul care promovează viața și fericirea (prima lectură). Prin parabola bunului samaritean, Isus reorientează interlocutorul său, un Învățător al Legii, răsturnând punctul de vedere asupra identității „aproapelui”: iubirea față de aproapele este o reflectare a iubirii care vine de la Dumnezeu. Isus îndeamnă, de fapt, să devenim aproapele altora, la fel ca samariteanul. Isus însuși s-a făcut aproapele legistului și devine modelul eticii Împărăției lui Dumnezeu (Evanghelie). El, icoana autentică a Tatălui, mijlocitor al creației și cap al trupului eclezial, este singurul interpret și realizator al Sfintei Scripturi, deoarece prin răstignirea și învierea din morți a arătat că posedă plinătatea divinității și ne-a revelat sensul întregii istorii umane (a doua lectură).

PUNE-TE ÎN LOCUL SĂRACULUI

de Roberto Laurita

Iată o parabolă care a fost prea des banalizată, în predică și în cateheză. Da, pentru că în această poveste, atât de șocantă în vremea lui Isus, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Dar concluzia nu este una generică: „trebuie să-ți iubești aproapele”. Dimpotrivă! Povestea lui Isus vrea să conducă la o aprofundare mult mai consistentă…

Există un element care ne atrage atenția încă de la începutul dialogului dintre Isus și acest Învățător al Legii: Isus nu dă răspunsuri, se limitează la a pune întrebări. Dar atunci la ce servește parabola, din moment ce Isus nu dă niciun răspuns? Simplu: servește la a trece de la o întrebare la alta, la a formula bine întrebarea.

Cine este aproapele meu? Când ai burta plină, când ești sănătos, când nu-ți lipsește nimic, este ușor să faci distincții și să excluzi: familia mea da, străinii nu; cei simpatici da, cei antipatici nu; compatrioții da, străinii nu… Isus folosește o poveste improbabilă pentru a ne face să ne schimbăm poziția. Da, acesta este scopul său. Vrei să dai răspunsul corect? Pune-te în locul săracului: cine este aproapele său?

Orice persoană care îl ajută, chiar și un eretic, un străin ca samariteanul, poate deveni aproapele său. Pentru că atunci când suferi atât de mult, când este în joc viața… nu mai ai chef să faci distincții și discriminări.

Primul care îți aruncă o mână, primul care te observă și îți vede suferința, primul care îți dă o mână de ajutor concretă este aproapele tău. Urât sau frumos, prieten sau dușman, de aceeași rasă sau de altă rasă.

Pentru a transmite acest mesaj, Isus a recurs la arta sa de povestitor și l-a „înscenat” pe Învățătorul Legii, obligându-l să dea el însuși răspunsul. Totul a fost posibil datorită unui mic truc. Pentru doctorul Legii, „aproapele” este „cel care poate/trebuie să fie ajutat”. Dar în întrebarea lui Isus, „aproapele” este „cel care ajută”. Datorită acestei schimbări, cel care a venit să „îl pună la încercare pe Isus” este aproape obligat să dea un răspuns neașteptat.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: A cunoaște, a iubi și a întrupa în propria viață cuvântul lui Dumnezeu nu este o întreprindere nebunească sau prea grea pentru om. Este un mesaj scris pe tablele de carne ale inimii noastre. Acest cuvânt interior, apropiat și uman, așteaptă doar să se transforme în faptă, în alegere zilnică.

Psalm responsorial: Psalmul ne invită să trăim preceptele Domnului, care nu sunt grele. Poruncile Lui ne dau libertatea.

A doua lectură: Paul deschide Scrisoarea către Coloseni cu un imn complex și original. Pasajul se mișcă pe două planuri: primul îl celebrează pe Cristos în relație cu creația, al doilea îl pune în relație cu noua creație mântuitoare și istorică pe care El a realizat-o prin întrupare.

Evanghelia: Isus ne invită să depășim orice dispută teoretică și evazivă cu privire la conținutul real al termenului „aproape”. El ne invită să devenim apropiați tuturor, fără deosebire. Să nu ne întrebăm cine este aproapele nostru, ci să devenim apropiați tuturor, dărâmând orice barieră și orice discuție abstractă și evazivă.

PRIMA LECTURĂ

Moise a ținut un ultim discurs (Dt 28,69) înainte de moartea sa în țara Moabului (34,5) și înainte de intrarea poporului Israel în Țara Promisă. El reiterează poporului că mila extraordinară a Domnului va fi mereu alături de Israel, chiar și atunci când poporul va fi necredincios legământului de la Sinai. Discursul pare, de fapt, compus pentru israeliții întorși din exilul babilonian (Dt 30,4: „Chiar dacă ai fi risipit până la marginile cerului, de acolo Domnul, Dumnezeul tău, te va aduce înapoi în țara pe care au stăpânit-o părinții tăi și tu o vei stăpâni din nou”). Scopul lui Dumnezeu este ca Israel «să iubească pe Domnul […] cu toată inima și cu toată sufletul și să trăiască» (30,6). În versetul 10, textul liturgiei de astăzi confirmă că poporul Israel trebuie să asculte toate poruncile și riturile prevăzute «în această carte a Legii». Textul Torei este, așadar, punctul de referință normativ care conține voința lui Dumnezeu; voința divină este, de fapt, o voință de viață și de pace. Poporul ales trebuie, așadar, să citească continuu cartea și să pună în practică poruncile ei. Aceasta implică un proces neîntrerupt de „convertire” la Domnul cu toate facultățile ființei („din toată inima și din toată sufletul”) în mod indivizibil (cf. v. 2).

 Prezența lui Dumnezeu în prezentul nostru. În versetul 11, Domnul, prin gura lui Moise, este categoric: Israel este chemat să pună în practică pentru totdeauna «porunca pe care ți-o dau astăzi». Expresia pune în evidență adverbul temporal „azi”, deosebit de semnificativ în întreaga carte a Deuteronomului și în special în capitolul 30, unde apare de șase ori (vv. 2.8.11.15.18.19). În acest context, adverbul depășește sensul pur cronologic și capătă o valoare teologică: „azi” denotă timpul lui Dumnezeu, al intervenției sale mântuitoare în istorie în beneficiul lui Israel. În lunga enunțare a lui Moise, cele două evenimente mântuitoare care trebuie „amintite” pentru totdeauna, deoarece sunt paradigmatice pentru timpul lui Dumnezeu, sunt ieșirea din țara Egiptului (Dt 16,3) și legământul sinaitic cu darul „celor zece cuvinte” (Dt 4,13-15). „Astăzi” indică, așadar, timpul incursiunii Domnului în evenimentele umane, iar acest timp divin își găsește locul în liturghie, unde, în evenimentele celebrate, se actualizează prezența lui Dumnezeu.

 De la Cuvânt la viață. Prin cuvintele lui Moise în stepele Moabului, Dumnezeu dăruiește „porunca” Sa, cuvântul Său de viață. Israel este aici interpelat la persoana a doua singular, ca și cum poporul ar fi o singură entitate colectivă. Porunca «nu este prea înaltă pentru tine, nici prea departe de tine»; ea este accesibilă fiecăruia și tuturor (cf. Is 45,19). În versetele 12-13, Dumnezeu previne o posibilă obiecție din partea persoanelor refractare la indicațiile legislative sau care caută justificări false pentru propriile neîndepliniri: „Cine va urca pentru noi la cer […] cine va traversa pentru noi marea, pentru a-l lua și a ni-l face să-l auzim, ca să-l împlinim?”. Acest precept ar fi de neatins, ar fi prea departe de posibilitățile noastre; pe scurt, Dumnezeu ar cere prea mult! (cf. Rom 10,6-8). În versetul 14 se găsește răspunsul divin la aceste obiecții pretextuale: «dimpotrivă, cuvântul acesta este foarte aproape de tine, este în gura ta și în inima ta, pentru ca tu să-l pui în practică». Domnul afirmă că cuvântul lui Dumnezeu este înnăscut în om; ființa umană, creată după chipul și asemănarea Creatorului (Gen 1,27), are capacitatea intrinsecă de a primi iubirea lui Dumnezeu. Omul este creat din Iubire, cu iubire și pentru a iubi. Cuvântul vieții, care este cuvânt de iubire, îi dezvăluie omului adevărata sa identitate și îl face fericit. Enunțul menționează două organe, „gura” și „inima”. Primul este organul comunicării, iar omul este invitat să se hrănească cu cuvântul lui Dumnezeu pentru a-l asimila, astfel încât acesta să-i transforme interioritatea, comportamentul și să poată fi răspândit (cf. Dt 8,1-3); al doilea este centrul de convergență al diferitelor dimensiuni interioare, inteligența, voința, sentimentele; este cufărul care trebuie să păstreze cuvântul lui Dumnezeu. Apropierea cuvântului lui Dumnezeu de ființa umană are ca scop modelarea eticii și transformarea ei în acțiune istorică („… ca să-l împlinești”).

A DOUA LECTURĂ

 Primatul lui Cristos. Textul este un imn de intensă profunzime cristologică. Premisa indispensabilă pentru a ajunge la înțelegerea identității lui Isus Cristos se găsește în versetele care introduc imnul (Col 1,13-14). Dumnezeu a realizat mântuirea ființelor umane prin Isus Cristos, care este definit „Fiul iubirii sale (al Tatălui)” (v. 13). Imediat după aceea, Paul descrie funcția sa soteriologică: prin el „avem răscumpărarea, iertarea păcatelor” (v. 14). Aceasta este cheia de interpretare a imnului dezvoltat în Col 1,15-20. În v. 15, Cristos este definit în primul rând „chipul Dumnezeului nevăzut”. De fapt, Tatăl, veșnic și invizibil, s-a manifestat în timp, făcându-se vizibil în Fiul, „icoana” sa (2Cor 4,4), consubstanțial și întrupat. El este coetern cu Tatăl, „primul născut al întregii creații”, adică singurul mijlocitor al întregii creații. Rolul său operativ în creația „tuturor lucrurilor” este specificat în versetul 16. Expresia „în ceruri și pe pământ, […] văzute și […] nevăzute” este un mod de a afirma că Cristos are întâietatea asupra fiecărei creaturi existente în cosmos; lista numelor creaturilor angelice prezente în univers, «Tronuri, Domnii, Principate și Puteri» (cf. 1Cor 15,24; Rom 8,38-39), indică forță și putere; prin urmare, Cristos este pus deasupra tuturor, deoarece împărtășește puterea absolută a Tatălui. Observăm că în versetul 16 se afirmă că „în El”, „prin El” și „în vederea lui” au fost create toate lucrurile; aceasta înseamnă că Isus Cristos nu este numai creatorul, ci este inima care bate, factorul de coeziune și armonie a tot ceea ce există; el este scopul, cel care dă sens vieții creaturilor. Versetul 17 reafirmă atât anterioritatea lui Cristos față de creație („El este înaintea tuturor lucrurilor”), cât și empatia fundamentală, participarea ontologică la creaturi („și toate prin El există”).

 Cristos și umanitatea. După ce a conturat identitatea lui Cristos în raport cu universul, în versetul 18, Paul își concentrează atenția asupra relației cu oamenii; el este „capul trupului, al Bisericii”. Imaginea trupului și a capului redă bine ideea de unitate și osmoză între Cristos și urmașii săi. Această relație indisolubilă între cap și trup ilustrează faptul că Cristos este seva vitală a structurii ecleziale. În relația dintre Cristos și discipolii săi se înregistrează intensitatea maximă a osmozei dintre Creator și creatură, deoarece Fiul permite umanității să participe la iubirea sa, așa cum proclamă Ef 4,15-16. Cristos deschide, de fapt, porțile vieții veșnice prin învierea sa: „El este începutul, primul născut din cei morți” (v. 18; cf. 1 Cor 15,20.45). Învierea Fiului este opera iubirii Tatălui; este punctul de cotitură al istoriei umane, este evenimentul central al credinței creștine. Învierea din morți a lui Isus Cristos este rodul „bunului plac” (eudokía) al Tatălui față de ascultarea totală a Fiului. În armonia lor de iubire, prin înviere, Tatăl i-a dăruit Fiului „toată plinătatea”. Cristos aparține acum sferei cerești și posedă „plinătatea” divinității (v. 19). Rezultatul acestui admirabil proiect de mântuire constă în «reconciliere», transformarea cosmică, recapitularea și încorporarea fiecărei creaturi în Creatorul său. Această operă de «pacificare» a tuturor lucrurilor este posibilă prin «sângele Crucii sale (al lui Cristos)» (v. 20).

Iubirea Tatălui, care se revarsă în Înviere, este răspunsul la iubirea Fiului, care și-a dat viața pe cruce pentru mântuirea noastră. De la evenimentul pascal încoace, reconcilierea și pacea divină sunt realități deja active în istorie, pentru ca Biserica și, prin ea, lumea să ajungă la comuniunea definitivă cu Dumnezeu.

EVANGHELIA

Pasajul evanghelic de astăzi este o dispută între Isus și un „doctor al Legii”, care se desfășoară în două părți (vv. 25-29.36-37), intercalate de celebra parabolă a „samariteanului milostiv” (vv. 30-35). Contextul este acela al unei dezbateri rabinice pe o temă extrem de importantă: căutarea fericirii. Isus este „Învățătorul” care predă, iar legistul, un evreu erudit în legea lui Moise, „se ridică” pentru a pune o întrebare (v. 25). Evanghelistul ne informează că intenția interlocutorului este polemică: întrebarea este pusă pentru a-l „pune la încercare” pe Isus. Relația dintre cei doi pornește, așadar, de la o situație de distanță dintre punctele lor de vedere.

 A moșteni, a interpreta și a trăi. Odată ridicat în picioare, doctorul Legii pune întrebarea: „Învățătorule, ce trebuie să fac pentru a moșteni viața veșnică?”. Întrebarea se referă la „a face” și exprimă conștiința că „viața veșnică” este un dar al lui Dumnezeu. Verbul „a moșteni” are o valoare teologică incontestabilă, deoarece face referire la promisiunea pământului pe care Dumnezeu le-a făcut-o patriarhilor și pe care urma să-l dea în stăpânire permanentă poporului lui Israel (Ex 32,13; Num 26,52-56); în conformitate cu procesul de spiritualizare a „pământului”, în iudaism promisiunea a devenit un obiectiv escatologic (Ps 36,9.11.22.29.34; Ez 47,14.21-23; Dan 12,13), iar în Noul Testament „moștenirea” este pusă în relație cu împărăția lui Dumnezeu vestită de Isus (Mt 5,5; 21,29; 25,34; Lc 20,14; Fap 20,32; 26,18). Prin urmare, întrebarea cărturarului este pertinentă, deoarece moștenirea vieții veșnice, darul Domnului, necesită un răspuns pozitiv din partea omului pe plan etic. În versetul 26, Isus îi indică calea legii mozaice: „Ce este scris în Lege? Cum citești?”. Isus răspunde, așadar, interpelându-l pe interlocutor; cele două întrebări ale sale se referă la cunoașterea textului biblic și la interpretarea acestuia. Nu este suficient să cunoști Biblia, trebuie să o interpretezi corect, conform sensului inspirat de Dumnezeu.

În Evanghelii, Isus se prezintă ca Învățător al Legii. În versetul 27, cărturarul răspunde însă numai la prima întrebare a lui Isus, citând dubla poruncă a iubirii față de Dumnezeu (Dt 6,5) și a iubirii față de aproapele (Lev 19,18), sinteză a întregii Legi, întrucât unește credința cu etica. În versetul 28, Isus aprobă răspunsul și adaugă: „Fă aceasta și vei trăi” (cf. Lev 18,5). Accentul cade pe punerea în practică a ceea ce s-a afirmat; Isus îl invită implicit să adapteze textul biblic la existența sa, deoarece întrebarea inițială denota o lipsă de viață veșnică, adică de fericire. A doua întrebare a lui Isus cu privire la interpretare îl împingea să reflecteze tocmai asupra relației dintre voința lui Dumnezeu exprimată în Scripturi și realizarea ei în viața de zi cu zi a cărturarului.

În schimb, în versetul 29, „dorind să se justifice”, adică dorind să arate celorlalți, și poate chiar și lui însuși, că duce o viață în conformitate cu poruncile biblice și, prin urmare, dorind să evite acuzația de neîndeplinire, el îl întreabă pe Isus: „Și cine este aproapele meu?”.

Doctorul Legii a trecut de la o atitudine agresivă față de Isus (v. 25) la o atitudine defensivă (v. 29). El arată că nu știe să interpreteze textul biblic, că nu este capabil să-l interiorizeze și să-l aplice în existența sa. Întrebarea sa despre identitatea „aproapelui” ascunde o cerere profundă: „pe cine și cum trebuie să iubesc?”. În versetul 30, Isus, care „înțelege bine” (atenție, în text lipsește traducerea verbului hypolambánein!), înțelege perfect cererea serioasă a interlocutorului, dar nu îi mai prezintă Legea lui Moise, ci, cu delicatețe și finețe pedagogică, povestește parabola „bunului samaritean”. Textul parabolic este o poveste exemplară care are scopul de a tulbura ascultătorul pentru a-l scoate din convingerile sale consolidate, astfel încât să se poată confrunta cu noua logică a împărăției lui Dumnezeu propusă de Isus. Limbajul metaforic are, așadar, o funcție critică și vrea să pună ascultătorul în criză, adică să-l conducă la exprimarea unei judecăți.

 Protagoniștii. Parabola noastră (vv. 30-35) pune în contrast personajele „preotului” și „levitului”, pe de o parte, și „samariteanului”, pe de altă parte; aceștia au, de fapt, o reacție opusă față de omul jefuit, bătut și abandonat pe jumătate mort de tâlhari la marginea drumului care duce de la Ierusalim la Ierihon (v. 30). În timp ce acesta este un personaj anonim, lipsit de caracterizare, cele trei personaje care îl întâlnesc au o identitate etnică, socială și religioasă precisă.

„Preotul” (v. 31) este păzitorul Legii, administratorul cultului în templu, cea mai înaltă instituție religioasă din Israel, și aparține unei caste închise, cu descendență familială.

„Levitul” (v. 32) este responsabil de organizarea liturgiilor, se ocupă de cântări, și aparține unui cerc restrâns de familii a căror descendență se trage din Levi, unul dintre cei doisprezece fii ai lui Iacob (Num 1,49-53; 3,5ss.; Dt 10,8-9 etc.); rolul său este subsidiar față de cel al preotului. Ambii se bucură de prestigiu social, sunt experți în liturgie și cunosc foarte bine dispozițiile legii mozaice.

„Samariteanul” (v. 33) este considerat de evreii ortodocși un străin și, din punct de vedere religios, un disident, un semi-eretic, din cauza cultului lui Dumnezeu pe muntele Garizim, alternativ celui din Ierusalim, și din cauza excluderii cărților profetice din canonul biblic și a altor tradiții specifice.

 Reacții diferite. Acțiunile celor trei personaje sunt expuse în mod simetric. Toți trei „ajung” lângă omul pe jumătate mort și îl „văd”. Primii doi, însă, după ce l-au văzut, „trec mai departe”. Isus nu explică motivele care îi împing pe cei doi să fie indiferenți față de omul tâlhărit și noi trebuie să respectăm tăcerea naratorului; ar fi putut avea motive valabile pentru a trece mai departe, de natură profesională sau cultică (evitarea impurității prin contactul cu rănitul etc.), dar Isus nu judecă.

Preotul și levitul, cunoscând Scripturile, știu bine că iubirea față de Dumnezeu cere împlinirea dreptății prin practicarea iubirii față de aproapele, dar decid să „treacă mai departe”. Samariteanul, în schimb, după ce a ajuns și a văzut omul rănit, „a avut milă”. Verbul splanchnízesthai, rar în Noul Testament, înseamnă „a fi atins până în adâncul sufletului”, „a simți milă”, a simți tremurul legăturii uterine care leagă mama de copil. În afară de samaritean, în a treia Evanghelie, numai Isus (Lc 7,13) și tatăl din parabola „Tatălui milostiv” (15,20) sunt subiectul acesteia. Acest fior al milostivirii este motivația comportamentului diferit al samariteanului față de cel al preotului și al levitului. Toate acțiunile ulterioare sunt sintetizate de verbul „a avea grijă” (v. 34). Chiar și cuvintele pe care le adresează hangiului după ce l-a plătit sunt: „Ai grijă de el” (v. 35). Compasiunea l-a împins pe samaritean să vadă în omul rănit un om obișnuit, o persoană demnă de sprijin; samariteanul a construit o relație cu celălalt, o relație bazată pe pură gratuitate. El și-a dedicat timpul, și-a modificat programul zilnic și viitor (de fapt, a promis că se va întoarce la han pentru a se asigura că starea celui rănit s-a îmbunătățit), a donat banii săi și l-a implicat, chiar dacă într-un mod diferit, pe hangiu în noul program de solidaritate.

 Invitația de a deveni aproapele. Aspectul surprinzător și chiar scandalos al parabolei este dat de faptul că iubirea față de aproapele este exercitată de cel de la care nu te aștepți, samariteanul; dimpotrivă, persoanele care ar fi trebuit să fie modele de comportament virtuos cerut de Legea lui Moise, preotul și levitul, sunt neîndeplinite. De aici provine întrebarea finală a lui Isus către cărturar: „Care dintre acești trei ți se pare că a fost (literalmente „a devenit”) aproapele celui care a căzut în mâinile tâlharilor?” (v. 36). Răspunsul nu poate fi altul decât: „Cel care a avut milă (literalmente „cel care a arătat milă – éleos”) de el” (v. 37). Prin parabola aceasta, Isus l-a condus pe cărturar la o nouă conștientizare. Cuvântul „aproapele” în Scripturi și în concepția interlocutorului lui Isus indica obiectul, destinatarul iubirii credinciosului (vv. 27.29); în schimb, povestirea parabolică consideră „aproape” pe cel care este subiectul iubirii, cel care reușește, cu răbdare și sacrificiu, să construiască o relație cu celălalt. Învățătura lui Isus este că trebuie să „devenim” apropiați. Apropierea este o condiție care trebuie construită printr-o relație de pură gratuitate. De aceea, Isus încheie dialogul: „Mergi și fă și tu la fel” (v. 37). Așa cum samariteanul a devenit aproapele celui tâlhărit, tot așa Isus a devenit aproapele cărturarului, împărtășindu-i învățătura Sa; Isus nu dă o poruncă nouă; El pornește de la porunca lui Moise, dar depășește simpla poruncă de a face (v. 28) și indică mai degrabă în samaritean modelul de urmat; samariteanul, punându-se în armonie cu iubirea lui Dumnezeu, se lasă călăuzit de milostivirea divină și lasă ca timpul și spațiul său de acțiune să devină momentul și locul întâlnirii cu o altă persoană: noua relație face ca unul să fie „aproape” de celălalt.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 566/iunie-iulie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Balthasar van Cortbemde, Bunul Samarinean

Hits: 186