„Misiunea de pace a lui Cristos” – Meditație pentru Duminica a XIV-a de peste an
Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
DUMINICA A XIV-A DE PESTE AN
6 IULIE 2025
MISIUNEA DE PACE A LUI CRISTOS
Promisiunea mântuirii lui Dumnezeu adresată lui Israel, în cartea lui Isaia (prima lectură), prin metafora consolării materne și a râului de pace, se împlinește în Isus Cristos. Dinamica modelului mântuitor este însă opusă: mișcării centripete veterotestamentare care împinge popoarele spre Ierusalim îi succede mișcarea centrifugă inaugurată de Isus, care trimite discipolii săi în sate să predice apropierea împărăției lui Dumnezeu împreună cu pacea lui Isus (Evanghelia). Acest proces de evanghelizare capătă o dimensiune universală prin opera apostolilor trimiși de Cristos răstignit și înviat. Paul este corifeul vestirii Evangheliei păcii tuturor neamurilor și mărturisește cu întreaga sa existență slujirea misionară adusă lui Cristos și este pentru noi modelul fiecărui credincios (a doua lectură).
STILUL MISIUNII
de Roberto Laurita
O misiune a cărei amploare ar copleși chiar și pe cei mai capabili și experimentați. Și ei sunt puțini pentru a face față unei astfel de sarcini. O lipsă de mijloace care trebuia să facă să zâmbească chiar și în acele vremuri: nici măcar o geantă, o sacoșă, sandale. O grabă care trebuia să se ciocnească cu sufletul oriental, atât de înclinat spre conveniențe, expresii de prietenie, simpatie, saluturi. Un tezaur prețios pe care îl poartă cu ei: pacea, pacea Împărăției lui Dumnezeu. O pace oferită, nu impusă. O pace dăruită, nu smulsă. O pace care întâmpină primirea și respingerea. O pace care întâlnește libertatea unui bărbat sau a unei femei care pot spune da sau nu.
Așa începe misiunea, cu oameni care acceptă aceste condiții, care ni se par prohibitive. Neapărați și neînarmați, ei nu sunt însă abandonați în mâinile forțelor răului. Tocmai încrederea pe care o au în Dumnezeu și în Împărăția Sa îi protejează de orice rău. Deoarece nu au nimic cu ei, vor trăi din ospitalitate, din ceea ce li se va da să mănânce și să bea.
Ei sunt „lucrători” ai Evangheliei, ai veștii bune a Împărăției: au dreptul la strictul necesar pentru a trăi. Sunt „mesageri” ai lui Dumnezeu: a-i primi sau a-i respinge nu este fără consecințe.
Pentru că ceea ce se oferă nu este încă o reclamă a unui produs înșelător. Nici una dintre multele invenții ale oamenilor pentru a găsi adepți. Este mântuirea, pacea, posibilitatea de a da sens propriei existențe, de a răspunde la toate întrebările profunde pe care le purtăm în noi.
De aceea, cei care refuză trebuie să știe ce fac: de aici gestul teribil de a scutura praful de pe încălțăminte, pentru a se confrunta cu o decizie de care depinde succesul sau eșecul vieții, bucuria sau nefericirea. Misiunea Bisericii, astăzi, ar trebui să fie continuarea firească a acestei misiuni; „muncitorii” de astăzi ar trebui să urmeze stilul celor de atunci.
Prima lectură: Profetul Isaia ne invită să avem credință în Domnul, care își va împlini promisiunile, dând pace, prosperitate și bucurie. Darurile Domnului nu sunt destinate numai Ierusalimului, ci de acolo se vor răspândi către toți credincioșii și către întreaga omenire.
Psalm responsorial: Domnul însoțește mereu poporul său. Laudele individuale se referă la cei care au văzut intervenția Domnului în favoarea poporului său și a arătat milă față de cei care i-au rămas fideli.
A doua lectură: Sfântul Paul se spune marcat de crucea lui Cristos, punând în lumină modul în care misterul pascal al morții și învierii a fost semnul cel mai semnificativ al iubirii Domnului care a adus pace și milă.
Evanghelia: Invitația de a ne ruga ca Domnul să trimită lucrători pentru recolta sa abundentă ne face să înțelegem că misiunea este încredințată discipolilor trimiși să vestească Evanghelia lui Isus Cristos și Împărăția Sa întregii omeniri.
PRIMA LECTURĂ
O parte a poporului Israel este descurajată și dezamăgită; după întoarcerea exilaților din Babilonia (532 î.Cr.), prosperitatea și bunăstarea întârzie să apară. Al treilea Isaia, în schimb, reafirmă că eliberarea din sclavie este rezultatul unei regenerări a poporului de către Dumnezeu. Dumnezeu, creatorul universului, este artizanul restaurării Israelului, personificat de orașul Ierusalim. Potrivit celui de-al treilea Isaia, noua creație realizată de Dumnezeu va fi escatologică (Is 65,17: „Iată, eu creez ceruri noi și un pământ nou”; cf. 66,22).
Poporul trebuie doar să aibă credință, pentru că Dumnezeu ține ceea ce a promis: Domnul a zămislit în trecut copiii Ierusalimului când nimeni nu se aștepta la asta, iar acum „mângâierea” (40,1; 49,13) Sa definitivă va avea loc cu siguranță (66,5-9). Din această certitudine a credinței profetului izvorăște invitația la bucurie adresată poporului: «Bucurați-vă cu Ierusalimul, exultați pentru el, voi toți cei care îl iubiți» (v. 10). Ierusalimul este descris ca o mamă care naște și alăptează pentru a-și încânta copilul (v. 11). În oracolul din v. 12, Domnul comunică că El este protagonistul acestei consolări, redată prin imaginea râului de «pace» care va curge spre Ierusalim (cf. 49,18). Este vorba de o pace universală, întrucât «slava neamurilor» va curge spre Sion. Profetul reia în termeni mai marcat escatologici viziunea păcii din Isaia 2,2-5. Linia de demarcație etnică dintre Israel și popoare este eliminată, deoarece toate popoarele vor veni la Ierusalim, unde se vor bucura de pacea oferită de Dumnezeu poporului său (56,6ss.). Această pace de origine divină, înțeleasă ca prosperitate și bunăstare în toate dimensiunile sale, este celălalt nume al „consolării”: „cum o mamă își consolează copilul, așa vă voi consola eu; în Ierusalim veți fi consolați” (v. 13). Viziunea mântuitoare a lui Isaia este centripeta; orașul sfânt rămâne în continuare centrul împărăției de dreptate și pace pe care Dumnezeu o va instaura. Încheierea oracolului prezice în cele din urmă apropierea venirii noii ere de pace: „Veți vedea și inima voastră se va bucura… mâna Domnului se va face cunoscută robilor săi» (v. 14). Deoarece «mâna» este sinedecis pentru întreaga persoană, prezența Domnului este perceptibilă prin credință. Această prezență este perceptibilă în viața Bisericii și în mod special în Euharistie, care reînnoiește astăzi evenimentul pascal și este garanția împlinirii definitive a domniei lui Dumnezeu.
A DOUA LECTURĂ
În epilogul Scrisorii către Galateni, Paul îi acuză încă o dată pe iudeizanți care vor să-i oblige pe creștinii etnici, adică pe cei care provin din lumea păgână, să se circumcidă (v. 12). Iudaizatorii nu respectă Legea, și totuși se fac apărători ai acesteia; ei pretind circumcizia galatenilor pentru a obține avantaje personale, pentru a se „lăuda” în fața iudeilor că sunt promotori ai expansiunii iudaismului în detrimentul păgânismului (v. 13). În acest moment, Paul se opune iudaizării ipocrite, declarând că singura lui „mândrie” este „crucea” lui Isus Cristos. Crucificarea lui Cristos, care în ochii lumii antice era considerată o rușine, un scandal infamant (1Cor 1,22-23), chiar o blestemare a lui Dumnezeu (Gal 3,13), pentru Paul este o mândrie, pentru că este cel mai înalt act de iubire: „Am fost răstignit împreună cu Cristos și nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și această viață pe care o trăiesc în trup, o trăiesc în credința Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru mine» (Gal 2,20). Paul afirmă că răstignirea lui Cristos a învins forțele răului care corup lumea: datorită ei «lumea a fost răstignită pentru mine, așa cum eu am fost răstignit pentru lume» (v. 14). Termenul „lume” are o conotație negativă, deoarece denotă sfera egoismului, a urii și a păcatului, legată de „carnea” în care iudeii sunt încă încurcați. Paul, în schimb, a murit pentru toate acestea și nu din cauza unei schimbări psihologice sau a unei experiențe pur mistice, ci din cauza morții și învierii lui Cristos, eveniment istoric la care Apostolul ia parte datorită credinței și botezului (Rom 6,3-11). În versetul 15, Paul revine la circumcizia. După evenimentul pascal, circumcizia nu mai are nicio valoare religioasă: «în Cristos Isus nu mai contează circumcizia sau necircumcizia, ci credința care se face activă prin caritate» (5,6; cf. 1Cor 7,18-19). Cristos, de fapt, prin iubirea Sa arătată pe cruce, a regenerat ontologic fiecare credincios, făcându-l o «creatură nouă»; credinciosul nu mai ascultă de norme extrinseci, printre care se numără și semnul exterior al circumciziei. Deoarece Cristos a eliminat orice fel de discriminare (Gal 3,28), oricine se conformează acțiunii regeneratoare a harului izvorât din evenimentul pascal aparține poporului sfânt al lui Dumnezeu, „Israelul lui Dumnezeu” (v. 16). Această ultimă construcție, unică în Noul Testament, desemnează structura eclezială care se opune „Israelului după trup” (1Cor 10,18) și care constituie adevărata „descendență a lui Avraam” (Gal 3,29; cf. Rom 9,6). Credincioșii în Cristos se vor bucura de „pace” (la fel ca „pace peste Israel” din Ps 125,5; 128,6) și de „milă”, darurile divine prin excelență. În v. 17, Paul cere înțelegere cititorilor săi, pe care îi numește „frați” în salutul final (v. 18) după ce i-a mustrat aspru (cf. 3,1: „o, galateni nebuni”). Apostolul poartă de fapt pe trup „stigmele” lui Cristos. În Antichitate, termenul denota semnul aplicat sclavului sau animalului care aparținea stăpânului, care îl folosea pentru a-și marca proprietatea. Prin cuvântul „semne”, Paul se referă la „semnele” bolilor (4,13; 2Cor 12,7), loviturile de bici și lapidarea (2Cor 11,25), rănile provocate de fiare sălbatice (1Cor 15,32) care au rămas pe trupul său, pe lângă toate necazurile care îl afectează fizic; acestea sunt semnele iubirii pentru Iisus Cristos, în slujba căruia Paul și-a dedicat întreaga existență după convertirea de pe drumul Damascului. Acestea, și nu circumcizia, sunt adevăratele semne ale urmării autentice a lui Cristos.
EVANGHELIA
Isus a ales pe cei Doisprezece (Lc 6,12-16) ca grup de bază al noii mișcări. După ce i-a trimis într-o primă misiune (9,1-9), Isus începe călătoria spre Ierusalim, locul Patimilor, morții și învierii sale (9,51). La începutul acestei călătorii, Isus definește cerințele uceniciei: sunt condiții care necesită o alegere definitivă a unor valori diferite de cele care reglementează în mod normal viața sedentară, normele social acceptate, economia și legăturile familiale (9,57-62).
O misiune precursoare. În acest moment (10,1: „după aceste lucruri”), Luca introduce al doilea „discurs misionar” pe care liturghia de astăzi ni-l propune (10,1-24). De data aceasta, trimiterea în misiune este mai amplă și mai structurată: „Domnul a ales alți șaptezeci și doi și i-a trimis câte doi înaintea Lui, în fiecare oraș și loc unde urma să meargă” (v. 1). Numărul misionarilor este mult mai mare (șaptezeci și doi, șaptezeci în unele manuscrise, care amintește lista popoarelor pământului din Gen 10 sau episodul trimiterii Duhului profetic asupra lui Eldad și Medad, precum și asupra celor șaptezeci de israeliți, în Num 11,24-30); numărul șaptezeci și doi ne indică, așadar, că Lc 10,1-24 este o anticipare a misiunii universale a Bisericii, care se dezvoltă pe larg în relatarea din cartea Faptele Apostolilor. Această a doua trimitere misionară, pentru Luca, face legătura între timpul lui Isus istoric, care și-a trimis discipolii, timpul primilor misionari creștini (sursa Q) și cel al comunităților din secolul I, din care face parte evanghelistul. Discipolii îl preced, așadar, pe Isus acolo unde Învățătorul se va duce să predice venirea Împărăției lui Dumnezeu; mesajul lor este pregătitor pentru cunoașterea directă a Mesia al Israelului. Anunțul lor este, așadar, important pentru aderarea la credință a poporului, motiv pentru care Isus își pregătește adecvat discipolii, explicându-le motivul trimiterii, stilul de comportament și modalitățile de operare, conținutul anunțului și răspunsul la reacțiile contrare pe care le va primi mesajul lor.
Scopul și modalitățile misiunii. În versetul 2, Isus începe discursul explicând motivul trimiterii misionare: „Secerișul este mare, dar lucrătorii sunt puțini! Rugați-vă, dar, Domnului secerișului să trimită lucrători în secerișul său!”. Isus constată nevoia predicării pentru o masă uriașă de oameni. El invită la rugăciune către Dumnezeu pentru a avea mai mulți lucrători; rugăciunea are o dublă valoare antropologică: amintește oamenilor că Dumnezeu este singurul „stăpân al secerișului”: El este cel care cheamă și trimite lucrătorii; rugăciunea, în același timp, solicită simțul responsabilității lucrătorilor implicați în munca apostolică. În versetul 3, Isus dă porunca și explică stilul evanghelizării: „Duceți-vă! Iată, vă trimit ca niște miei în mijlocul lupilor”. Metafora conturează un stil de viață alternativ celui al destinatarilor, caracterizat de agresivitate, aroganță, violență, egoism și o atitudine de respingere față de mesajul non-violent al Evangheliei. În versetul 4, Isus definește modalitățile misiunii: discipolii trebuie să predice în sărăcie și în mod gratuit, deoarece mântuirea este un dar divin, iar modalitățile de vestire trebuie să fie conforme cu conținutul mesajului evanghelic (cf. discursul din câmpie din Lc 6,20-49). Existența misionarului trebuie să fie marcată de aceeași sărăcie și de aceeași lipsă de dorință de bogăție pe care el le anunță ca semne ale împărăției lui Dumnezeu. Interzicerea divertismentului în „salut” indică necesitatea concentrării asupra obiectivului, eliminarea distragerilor secundare.
Vestește pacea, dăruiește mântuirea. În versetele 5-12, Isus explică conținutul vestirii și reacțiile celor care o primesc în două medii diferite, dar complementare: „casa” (vv. 5-7) și „orașul” (vv. 8-12). Primul este spațiul intimității, locul unde comunitățile creștine din primele trei secole se adunau pentru celebrări și cateheză; al doilea este spațiul muncii și al vieții sociale, locul unde se realizează prima evanghelizare. Conținutul anunțului misionar este venirea „păcii” (vv. 5-6), care coincide cu cea a „împărăției lui Dumnezeu” (vv. 8.11). Această asociere semantică între pace și domnia divină este evidențiată în Fap 10,36: „(acesta) este cuvântul pe care (Dumnezeu) l-a trimis fiilor lui Israel, vestind vestea bună a păcii prin Isus Cristos: El este Domnul tuturor”. Sunt cuvintele pe care Petru le adresează centurionului roman Corneliu, primul dintre neamurile păgâne care a aderat la credința în Cristos și a fost botezat, inaugurând intrarea păgânilor în Biserică (Fap 10,1-11,18). În expresia din Fap 10,36, „pace” este înțeleasă ca esența acțiunii mântuitoare a lui Isus și îndeplinește funcția care în tradiția evanghelică era atribuită „împărăției lui Dumnezeu”. Prin urmare, termenul „pace” înlocuiește construcția „împărăția lui Dumnezeu”.
Al treilea evanghelist leagă verbul euanghelízesthai („evangheliza”), pe care numai Luca îl asociază în Noul Testament cu sintagma „împărăția lui Dumnezeu” (Lc 4,43; 8,1; 16,16; Fap 8,12), cu cuvântul „pace”. Indicația lui Isus către misionari este să intre în case (v. 4) și să aducă salutul păcii (v. 5). Este vorba de un cuvânt puternic, care transformă pe cel care îl primește în „fiu al păcii” (v. 6), metaforă care aluză la totalitatea urmării lui Isus, la integralitatea care implică fiecare domeniu existențial. Așadar, urarea de pace nu este un simplu salut, o normă de bună educație, ci are o putere pneumatică performativă, similară binecuvântării (cf. Gen 43,23; Jud 6,23; 19,20; 1 Sam 25,6; Is 52,7; Lc 2,14; 24,36; Fap 10,36; 16,36). Pacea „se întoarce” asupra celui care o rostește dacă nu este primită, deoarece în acest caz beneficiul pe care îl conține se pierde. Utilizarea verbului epianapáuesthai („a coborî”) urmat de prepoziția epí (v. 6) se referă în altă parte la acțiunea Duhului (Num 25,26; 4Reg 2,15; 1Pt 4,14). Acesta corespunde verbului enghízein („a se apropia”), urmat și el de epí ( v. 9), care afirmă apropierea împărăției lui Dumnezeu de cei care primesc mesajul. Realizarea anunțului păcii de către ucenici (vv. 5-6) corespunde cu cea a domniei lui Dumnezeu, al cărei semn vizibil este vindecarea bolnavilor (v. 9). Prepoziția epí, cu sensul său spațial, reafirmă că pacea lui Dumnezeu vine de sus, ca și domnia sa asupra lumii. Și în alte părți, mântuirea adusă de Isus este exprimată prin lexiconul păcii (cf. Lc 2,14; 19,38). Deoarece discipolii nu anunță venirea lui Isus, ci apropierea împărăției lui Dumnezeu, Luca pregătește cititorul să-l identifice pe Isus cu împărăția și cu pacea. De asemenea, observăm că misionarii vestesc mesajul tuturor, fără discriminare între destinatari: discipolii nu aleg un grup mai predispus decât altul, astfel încât diviziunea între cei care îl primesc și cei care îl resping pe Isus și pacea sa depinde de libertatea ascultătorilor. Mesajul lui Isus cere întotdeauna o alegere personală. Această funcție critică-escatologică a figurii lui Cristos fusese deja anunțată de profeția lui Simeon în Lc 2,34: «Iată, el este pentru căderea și învierea multora în Israel, și pentru semnul contradicției».þ
O misiune de cuvânt și caritate. Ucenicii pot rămâne în casa care primește pacea și, prin urmare, domnia divină, mâncând ceea ce li se oferă (v. 7: „rămâneți în casa aceea, mâncând și bând din ceea ce au, căci cel ce lucrează are dreptul la plata sa”; v. 8: „mâncați ceea ce vi se va oferi”). Porunca lui Isus implică ca membrii familiei să fie generoși și ospitalieri, în spiritul gratuității mesajului evanghelic primit; însă acest lucru nu trebuie să fie un pretext pentru o ședere excesivă din partea misionarilor, care nu trebuie să profite de ospitalitatea altora (v. 7: „nu treceți dintr-o casă în alta”).
Versetul 9 ne pune din nou în fața conținutului evanghelizării, alcătuit din fapte și cuvinte: „Vindecați bolnavii… și spuneți-le: «Împărăția lui Dumnezeu este aproape de voi»”. Ca și în evanghelizarea lui Isus, la fel și în cea a discipolilor săi, cuvântul este necesar legat de caritatea activă; unul devine steril fără celălalt. Prima formă de caritate este ajutorul acordat celor mai nevoiași, iar bolnavii sunt ultima categorie sociale după sclavi. În versetele 10-12 este stigmatizat refuzul de a vesti apropierea păcii lui Cristos/împărăția lui Dumnezeu prin gestul, tipic culturii iudaice, de a scutura praful de pe picioare, pentru a semnala distanța față de cei care au făcut o alegere greșită pentru care vor fi responsabili (cf. Fap 13,51). þ
Victoria asupra răului și bucuria chemării. În versetele 17-20 Luca ilustrează întoarcerea discipolilor misionari. În versetul 17 trăsătura caracteristică a relatării misiunii lor către Isus este „bucuria” pentru constatarea „supunerii demonilor” în „numele” lui Isus. Faptul că oboseala misionară, cu dificultățile și opoziția pe care le-au întâmpinat discipolii, a fost depășită de bucurie, este un semn că misionarii au experimentat logica crucii și a învierii lui Cristos. Mai mult, ei au recunoscut că rezultatul pozitiv al predicării lor despre pacea/împărăția lui Dumnezeu, întărită de activitatea terapeutică, se datorează „numelui” lui Isus, adică prezenței active a lui Cristos, așa cum continuă să se întâmple în cadrul comunității post-pascale (cf. Fap. 3,6; 4,10.17-18.30; 5,40; 9,27; 16,18): Înviatul este prezent în activitatea discipolilor săi. În versetul 18, Învățătorul confirmă conștiința sa despre succesul apostolic cu o imagine simbolică de matrice apocaliptică: „am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger” (cf. Is 14,2). Sensul este că, odată cu venirea împărăției lui Dumnezeu, Satana este învins și trebuie să se retragă; forțele răului nu pot rezista confruntării. Pacea/domnia divină eliberează ființele umane de opresiunea și sclavia la care Satana le supunea (cf. Lc 11,14-26). Odată cu venirea lui Cristos începe o nouă etapă a istoriei, iar discipolii cooperează la opera sa de eliberare de rău, după cum reiese din versetul 19: «Iată, v-am dat puterea să călcați peste șerpi și scorpioni și peste toată puterea vrăjmașului; nimic nu vă va vătăma».
Ultima frază a lui Isus, în versetul 20, confirmă validitatea «bucuriei» misionarilor, dar îi specifică originea: ea se datorează alegerii divine: «Nu vă bucurați însă pentru că diavolii vă sunt supuși; bucurați-vă mai degrabă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri». Este iubirea lui Dumnezeu exprimată în planul său minunat de mântuire care valorizează oamenii. Membrii Bisericii nu trebuie să se bucure pentru succesele pastorale, ci pentru faptul că Dumnezeu i-a chemat și îi călăuzește în misiunea de a da viață tuturor copiilor săi. Așadar, discipolii din toate timpurile sunt chemați să împărtășească proclamarea făcută de Isus despre pacea/împărăția lui Dumnezeu prin cuvânt și activitate terapeutică și să fie reprezentanți ai lui Isus în lume.
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 566/iunie-iulie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Hits: 59