„Modele de credință” – Meditație pentru Solemnitatea Sfinții Petru și Paul

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

SFINȚII PETRU ȘI PAUL

29 IUNIE 2025 

MODELE DE CREDINȚĂ

Solemnitatea de astăzi celebrează pe Domnul, comemorând pe cei doi apostoli prin excelență: Petru și Paul. Amândoi chemați de Cristos, trimiși în misiune, fondatori și martiri, „primii în scaunul episcopal”, pentru că au fost recunoscuți imediat de Biserica universală ca garanți ai credinței autentice. Diferit în personalitate și cultură, unul pescar, celălalt învățător, și-au dedicat existența vestirii singurei Evanghelii a harului divin, izvorul credinței noastre, până la martiriul la Roma. Cuvântul lui Dumnezeu din această liturghie ne învață să fim credincioși ca cei doi apostoli față de Isus Cristos și Biserica Sa, care continuă să găsească în Petru și Pavel modelul cel mai strălucit al credinței.

PETRU ȘI PAUL

de Roberto Laurita

Prefața liturgică de astăzi ne ajută să înțelegem un aspect important al sărbătorii de astăzi. Ea ne amintește, de fapt, că sfinții apostoli Petru și Paul „cu daruri diferite au zidit singura Biserică” și „uniți în venerația poporului creștin, împărtășesc aceeași coroană de glorie”. Considerați pe bună dreptate „stâlpii” Bisericii, amândoi mărturisesc bogăția harului lui Dumnezeu, care se folosește de persoane diferite pentru a realiza planul de mântuire.

Amândoi sunt apostoli, chiar dacă în mod diferit. Petru a fost chemat de Isus, chiar la începutul slujirii sale, să facă parte din grupul celor Doisprezece și chiar să fie capul, punctul de referință al acestuia. Paul, în schimb, a fost „fulgerat” pe drumul Damascului de Domnul Înviat și lansat de Duhul Sfânt în misiunea către păgâni.

Ambii sunt martiri, chiar dacă au fost omorâți cu o pedeapsă diferită. În rest, este greu să ne imaginăm două personalități mai diferite, ca origine, formare, cultură, stil.

Petru era pescar pe lacul Galileei: Evanghelia consemnează elanul său, generozitatea, dar și slăbiciunea, fragilitatea. El l-a recunoscut pe Isus ca fiind Cristos, Fiul Dumnezeului viu, dar imediat după aceea a crezut că este bine să-l abată pe Isus de la calea suferinței. A jurat să rămână mereu alături de Isus, dar apoi au fost suficiente câteva întrebări în curtea marelui preot pentru a-l face să-și renege Maestrul.

Paul provine din Tars, cetățean roman din naștere. A primit o educație de elită la Ierusalim, de la rabinul Gamaliel, aparține partidului fariseilor și tocmai de aceea i-a persecutat pe discipolii lui Cristos. Cu toate acestea, a pornit într-o aventură cu adevărat prodigiosă: a străbătut kilometri și kilometri pentru a duce Evanghelia peste tot.

Dar de ce atunci Biserica îi comemorează astăzi cu o singură sărbătoare? Cu siguranță pentru că amândoi și-au încununat mărturia creștină la Roma, cu martiriul. Dar poate și pentru a arăta o imagine a Bisericii care nu se preocupă să omogenizeze, să aplatizeze diversitatea. Nu pe aceasta se construiește unitatea Bisericii. Nu, diversitatea temperamentelor și a culturilor, a tradițiilor și a stilurilor face comunitatea bogată și vie. Este o har, nu un pericol. Cu condiția să existe unitate în iubirea pentru Cristos, în angajamentul pentru Evanghelie, într-o mărturie care înfruntă orice încercare.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

LA CE BUN ESTE PAPA?

de Giacomo Canobbio

Contextul cultural actual accentuează un paradox care aparține structurilor umane: avem nevoie de mediatori pentru a trăi, dar am dori să decidem noi care sunt cei care corespund cel mai bine viziunii noastre; este dificil să acceptăm că medierea deschide noi perspective. Ceea ce se constată în multe aspecte ale vieții se constată și în viața eclezială.

1. Ministerul petrin

În tradiția catolică, episcopul Romei a fost întotdeauna recunoscut, chiar dacă în forme istorice diferite, ca referință pentru unitatea Bisericii. Trebuie subliniat faptul că textele Noului Testament referitoare la funcția lui Petru au fost interpretate pentru a fonda și, uneori, pentru a legitima practici care reflectau mai mult organizațiile sociale ale vremii decât funcția lui Petru recunoscută în Bisericile primitive. Din acest motiv, una dintre dificultățile majore în relația cu alte Biserici este constituită de ministerul petrin. În protestantism, și mai înainte în ortodoxie, s-a temut întotdeauna, inclusiv din motive politice, că pretenția episcopului de Roma de a fi principiul și fundamentul vizibil al unității Bisericii ar putea duce la uitarea faptului că principiul unității este Duhul Sfânt, a cărui acțiune nu se poate concentra într-o autoritate umană. Dialogul ecumenic încearcă nu numai să imagineze stiluri diferite în exercitarea ministerului petrin, ci și să înțeleagă și să ilustreze necesitatea acestuia. Papa Ioan Paul al II-lea, în enciclica Ut unum sint (25 mai 1995), a recunoscut că trebuie să se inițieze o regândire a modului de exercitare a ministerului episcopului de Roma și a exprimat speranța că o contribuție în acest sens va veni și din partea teologilor confesiunilor creștine diferite de cea catolică (cf. n. 95). Rămâne totuși convingerea Bisericii Catolice că ministerul petrin este necesar pentru Biserică, așa cum a fost conceput de Isus Cristos, în ciuda pluralității de forme pe care le-a cunoscut deja în timpul Noului Testament. Necesitatea este concepută în linia unității vizibile, fără de care nu s-ar putea vorbi nici măcar de Biserică: nimeni nu s-a gândit vreodată la o Biserică invizibilă! Întrebarea devine: în ce mod episcopul Romei este în slujba unității Bisericii? Trebuie precizat că, gândindu-se la această slujire, nimeni nu își imaginează că ea înlocuiește Duhul Sfânt. Nu întâmplător Conciliul Vatican II, în Constituția dogmatică despre Biserică, Lumen gentium, a folosit expresia menționată mai sus, și anume „principiu vizibil și fundament atât al episcopilor, cât și al mulțimii credincioșilor” (nr. 23). Este de necontestat că în relatările evanghelice, care reflectă deja unele practici ale bisericilor primitive, lui Petru i se recunoaște o funcție singulară: aceea de a fi purtătorul de cuvânt al credinței comunității, cel care decide cine și cum să fie admis în aceasta, cel care are sarcina de a-i confirma pe frați. Dintre cele trei aspecte, evident corelate, cel fundamental este primul.

2. Infalibil?

În această privință, trebuie făcută o precizare cu privire la infailibilitate, definită în mod notoriu la Conciliul Vatican I (1869-1870). În opinia larg răspândită – atât a celor care doresc să o apere, cât și a celor care doresc să o nege – infailibilitatea episcopului de Roma ar viza capacitatea sa de a stabili credința Bisericii. Dacă citim cu atenție textul definiției, aflăm însă că infailibilitatea succesorului lui Petru derivă din infailibilitatea Bisericii. Prin urmare, sarcina episcopului de Roma este aceea de a reafirma și proclama credința Bisericii. Pentru a o spune în termeni puțin mai duri: credința Bisericii nu este cea pe care o spune papa; ci mai degrabă credința pe care o spune papa este credința Bisericii. Așadar, sarcina episcopului de Roma este de a spune cu autoritate credința pe care Biserica a primit-o în moștenire – limbajul scrisorilor pastorale din Noul Testament ar spune „depozitul”. Cu alte cuvinte, papa nu „inventează” credința Bisericii, ci o spune. Și aceasta pentru că sarcina lui este „să-i întărească pe frați” (cf. Lc 23,32). În îndeplinirea acestei sarcini, el este asistat de Duhul Sfânt. Dacă nu ar exista această asistență, nu ar exista garanția că ceea ce spune el este într-adevăr credința Bisericii. Trebuie amintit, de asemenea, că nu tot ceea ce spune papa are garanția de a fi credința Bisericii. Și în această privință, uneori se confundă nivelurile normative ale intervențiilor episcopului de Roma: orice ar spune el ar fi caracterizat de infailibilitate. Ar trebui să ne amintim cel puțin că, din 1870 până astăzi, a existat o singură declarație infailibilă a Papei: la 1 noiembrie 1950, definirea dogmei Adormirii Maicii Domnului în slava cerească. De altfel, nu trebuie uitat că sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului era deja comună în liturghiile catolică și ortodoxă. Dacă intervențiile infailibile sunt rare, aceasta nu înseamnă că celelalte intervenții nu au valoare. Viața Bisericii are o multitudine de aspecte care derivă din credință și țin de misiune. Credința nu se păstrează doar prin pronunțări dogmatice: acestea se referă la aspectul doctrinar. În mod simptomatic, în limbajul ecleziastic se vorbește despre credință și obiceiuri ca domeniu al exercitării magisteriului infailibil. Obiceiurile privesc viața, iar aceasta trebuie să fie coerentă cu Evanghelia, ținând seama și de solicitările care vin din culturi. În această privință, la fel cum în ilustrarea aspectelor credinței episcopul Romei intervine pentru a indica căi de înțelegere mai profundă, tot așa el simte nevoia de a emite pronunțări, îndemnuri, avertismente care să orienteze către practici personale și sociale coerente cu Evanghelia. În ambele cazuri, nu este vorba de definiții; acest lucru nu înseamnă că ele nu servesc la crearea de modele de gândire și stiluri de existență comune între creștini. A considera că învățăturile de acest fel nu trebuie ascultate ar fi un semn de îngâmfare și/sau de lipsă de simț al împărtășirii unei experiențe, cea creștină, care implică legături vizibile, adică recunoscute de toți.

3. Un minister al unității

Episcopul Romei are sarcina de a ajuta creștinii să-și orienteze viața în fidelitate față de Evanghelie, ceea ce implică a arăta că acțiunea întreprinsă de Isus Cristos este în primul rând cea a reconcilierii. Aceasta generează mărturie colectivă. În acest sens, episcopul Romei are un minister al unității. În ultimii ani, a fost reluată de mai multe ori imaginea folosită de Papa Francisc cu privire la sinodalitate ca trăsătură structurală a Bisericii: este imaginea piramidei răsturnate; vârful se află în jos. Imaginea servește pentru a ne aminti că episcopul Romei ascultă toți credincioșii, prin intermediul episcopilor, pentru a decide apoi cum să orienteze viața eclezială. Unitatea este cu siguranță dăruită de Duhul Sfânt, dar acesta lucrează prin figuri istorice. A gândi în afara acestora expune cel puțin la riscul de a construi forme de credință și stiluri de viață creștină care nu au parametri adecvați pentru a verifica dacă se află în adevăr. Ar merita să reluăm ceea ce se cere în rugăciunile euharistice după consacrare: să formăm un singur trup prin Duhul Sfânt, în unitate cu papa nostru. Este singular faptul că se spune numele: aceasta indică faptul că unirea se stabilește cu papa actual, nu cu cel trecut sau imaginat. A uita acest lucru ar însemna să ipotizăm o Biserică în afara istoriei.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură:  Figura Sfântului Petru este prezentată în eliberarea sa miraculoasă din închisoare. Se subliniază acțiunea Domnului care a trimis îngerul său și l-a smuls pe apostol din mâna lui Irod. Povestea, situată în „zilele Azimelor”, are aproape un iz pascal de ieșire din mormânt.

Psalmul responsorial: Psalmul invită la participarea la mulțumire, invitând să gustăm și să vedem cât de bun este Domnul.

A doua lectură: Apostolul Paul, aproape de sfârșitul existenței sale pământești, își afirmă speranța în viața viitoare, în care el, ca toți credincioșii, va intra în comuniune deplină cu Domnul. Perspectiva declarată este aceea a ofrandei vieții și face referire la jertfa lui Cristos pe cruce.

Evanghelia: Pagina evanghelică prezintă mărturisirea de credință a lui Petru, unul dintre textele cele mai importante pentru credința creștină și pentru istoria Bisericii. Această mărturisire individuală pregătește dezvoltarea identității și a rolului lui Petru, chemat să garanteze stabilitatea Bisericii universale întemeiate de Isus.

PRIMA LECTURĂ

Răspândirea cuvântului lui Dumnezeu în afara Palestinei a dus la fondarea comunității creștine din Antiohia. Era o comunitate mixtă, formată din credincioși proveniți din iudaism și din lumea păgână. Chiar și Paul a fost condus de Barnaba la Antiohia, unde, pentru prima dată, membrii noii mișcări au fost numiți „creștini” (Fap 11,19-26). Din cauza unei foamete care a lovit puternic Iudeea, comunitatea din Antiohia a trimis o colectă la Ierusalim (cf. 2Cor 8-9) prin intermediul lui Barnaba și Paul. În acest context, la Ierusalim, Irod Agripa I, rege între 41 și 44 d.Cr., fiul lui Aristobul și nepotul lui Irod cel Mare, a declanșat o persecuție împotriva liderilor mișcării creștine și „l-a ucis cu sabia”, adică prin decapitare, pe Iacob cel Mare, fratele lui Ioan.

Suveranul l-a arestat și pe Petru din motive de oportunism politic: eliminarea creștinilor era, de fapt, pe placul „iudeilor”, cel puțin al conducerii lor (v. 3). Martiriul lui Iacob constituie astfel fundalul care stă la baza narațiunii arestării și eliberării lui Petru (At 12,2-11). Povestea este urmată de moartea rușinoasă a lui Irod, rege tiran, ucigaș și blasfemator (12,20-23). Textul liturgic de astăzi denotă răsturnarea condiției umane din perspectiva logicii crucii și învierii lui Isus: Dumnezeu conduce istoria și asistă Biserica și pe fiecare dintre membrii ei conform unui plan de mântuire care prevede predicarea Evangheliei lui Cristos în întreaga lume, prin (și nu în ciuda) persecuția care duce la martiriu. Așa cum Ștefan este ucis, trecând mărturia evanghelizării lui Saul/Pavel (7,55–8,4), care va predica în Occident, tot așa martiriul lui Iacob inițiază predicarea lui Petru în afara țării lui Israel, „spre un alt loc” (16,17) până la Roma, unde a fost ucis în timpul persecuției lui Nero (64 d.Cr.). De aceea, povestirea „eliberării lui Petru” se situează între alte două texte (Fap 5,17-21; 16,25-34) aparținând genului literar al „eliberărilor din închisoare”, topos prezent și în literatura greacă și iudaică. Fap 12,1-11 are scopul de a modela povestea lui Petru, discipolul prin excelență și figura fiecărui creștin autentic, după povestea Patimilor și Învierii lui Isus Hristos. Datorită unei serii de procedee literare, povestea eliberării lui Petru din închisoare este construită pe modelul narațiunii eliberării poporului Israel din sclavia egipteană. Luca prezintă un itinerar al istoriei mântuirii care începe cu Paștele din Exodul 12; acesta este figura adevăratului Paște al învierii lui Isus, care continuă să-și exercite efectele mântuitoare în istoria Bisericii, exemplificate în episodul eliberării lui Petru din închisoare. Închisoarea apostolului are loc, de fapt, „în zilele azimelor” (v. 3). Paștele evreiesc are loc chiar în prima zi a săptămânii azimelor; Irod ar fi vrut să-l judece și să-l condamne pe Petru „după Paște” (v. 4). Dar tocmai în „acea noapte”, expresie care amintește de eliberarea din Egipt (Ex 11,4; 12,8.12.29.42), Dumnezeu intervine în celulă prin „îngerul Domnului” cu deschiderea lanțurilor (v. 7) și apoi cu deschiderea „ușii de fier” a închisorii (v. 10). Prezența bruscă și neașteptată a îngerului și poruncile sale, „în grabă” (v. 7), „pune-ți centura și leagă-ți sandalele” (v. 8) amintesc de instrucțiunile date de Dumnezeu lui Moise cu privire la modul de desfășurare a cinei pascale (Ex 12,11).

Sensul acestei lecturi tipologice este că Dumnezeu este protagonistul absolut al eliberării. Exclusivitatea inițiativei divine este confirmată de trei elemente narative: în primul rând, Luca subliniază de două ori supravegherea atentă a detenției la care era supus apostolul: el era păzit de „patru soldați, câte patru în fiecare tură” (v. 4) și în noaptea eliberării era „păzit de doi soldați […] în timp ce în fața ușilor santinelele păzeau închisoarea” (v. 6). În al doilea rând, somnul adânc al lui Petru (v. 6) necesită ca el să fie „lovit” de înger; de fapt, verbul patássein nu conotează o „atingere” delicată, ci o „lovitură” puternică, atât de puternică încât verbul este folosit puțin mai târziu pentru lovitura mortală dată de „îngerul Domnului” regelui Irod Agripa I (v. 23). În al treilea rând, în ciuda loviturii, Petru rămâne amețit, într-un fel de somnambulism, atât de mult încât „credea că are o viziune” (v. 9; cf. At 10,3); abia ieșit din închisoare și după plecarea îngerului, apostolul ia conștiință de eveniment.

În versetul 11, Petru exprimă sensul teologic al episodului: „Acum știu cu adevărat că Domnul a trimis îngerul său și m-a smuls din mâna lui Irod și din tot ceea ce aștepta poporul iudeu”. Eliberarea din închisoare și de la probabilă condamnare la moarte este numai opera lui Dumnezeu, așa cum a fost și învierea lui Isus. Planurile Domnului scapă înțelegerii umane depline. În plus, în interpretarea teologică a apostolului, are loc o inversare a rolurilor: „poporul iudeu”, care în Exod era beneficiarul acțiunii mântuitoare a lui Dumnezeu, acum preia rolul de antagonist al lui Dumnezeu, rolul îndeplinit anterior de faraon. Dumnezeu, în schimb, intervine acum în favoarea lui Petru, așa cum a intervenit în favoarea lui Isus (Lc 24), răsturnând, prin înviere, acțiunea nedreaptă a oponenților, deținătorii puterii politice; formulele kerigmatice de contrast între acțiunea oamenilor și cea a lui Dumnezeu sunt de fapt presărate în discursurile misionare din cartea Faptele Apostolilor (2,23-24; 3,15; 4,10; 5,30; 10,39-40; 13,28,30: „voi l-ați ucis pe Isus […] dar Dumnezeu l-a înviat”). Cu această imagine a eliberării prin lucrarea lui Dumnezeu se încheie ciclul narativ dedicat personajului Petru în cartea Faptele Apostolilor; apostolul va mai apărea doar scurt în conciliul din Ierusalim (Fap 15,7-11) pentru a sancționa oficial legitimitatea intrării neamurilor în poporul lui Dumnezeu. Petru lasă acum locul lui Paul, celălalt mare martor al evanghelizării universale.

A DOUA LECTURĂ

În partea finală a celei de-a doua scrisori adresate lui Timotei, înainte de salutări (2Tim 4,19-21) și de urarea binecuvântată (4,22), Pavel își deschide sufletul cu sinceritate. Apostolul, aproape de sfârșitul existenței sale, afirmă speranța sa în viața viitoare, în care el, ca toți credincioșii, va intra în comuniune deplină cu Domnul. În versetul 6, Paul exprimă cu claritate conștiința faptului că se apropie de moarte („a sosit timpul să părăsesc această viață”) și descrie actul final ca „ofrandă”. Este un mod, ca în Fil 2,17, de a asimila viața sa pământească cu cea a lui Cristos.

Verbul spéndein („a vărsa în libație”) conotează de fapt jertfa vieții și, prin urmare, face referire la jertfa lui Cristos pe cruce (1Tim 6,13). În versetul 7, făcând un bilanț al trecutului său, Paul folosește câteva metafore tipice culturii elenistice: „am luptat lupta cea bună” alude la competițiile sportive sau la câmpul militar, iar „am terminat cursa” (Fap 20,24; 1Cor 9,24; Fil 3,14) face referire la lumea sportului. Pavel declară că a fost temperat ca un atlet care, în vederea competiției, s-a antrenat sistematic cu efort și abnegație; ieșind din domeniul metaforic, Apostolul se propune cititorului ca model de urmat pentru angajamentul și fidelitatea sa în trăirea concretă a Evangheliei (cf. 1Cor 11,1); numai astfel se poate atinge țelul reprezentat de viața veșnică, starea de mântuire în Cristos (cf. 1Cor 9,24-27). Prin limbajul metaforic, Paul îl invită pe Timotei, și pe noi toți, la angajamentul constant în urmarea lui Cristos, sub egida Duhului Sfânt. Ultima sintagmă, „am păzit credința”, asigură că credința în Cristos a modelat întreaga sa existență făcută din predicare și fapte: „a păzi” nu înseamnă a pune credința într-o vitrină sau într-un sertar, ci a o proclama, a o aprofunda, a o transmite, a o mărturisi pretutindeni și tuturor, chiar și în mijlocul multor dificultăți. În versetul 8, Pavel privește spre viitorul escatologic. El este sigur că a obținut răsplata („coroana”) pentru că, în conștiința sa, a dat totul, a dat tot ce a avut mai bun. El are încredere în Dumnezeu, judecătorul „drept”, care i-a încredințat misiunea de a transmite altora Evanghelia mântuirii. Pavel nu este un aventurier solitar, ci un membru al Bisericii: așa cum Apostolul și-a împărtășit călătoria pământească cu ceilalți credincioși, tot așa va moșteni comuniunea cu Dumnezeu împreună cu „toți cei care au așteptat cu dragoste arătarea Lui”. Plenitudinea împărtășirii împărăției lui Dumnezeu va avea loc la parusie (1Tim 4,1). În versetul 17, contextul devine cel al tribunalului în fața căruia Pavel este chemat să fie judecat. Deși nu a fost apărat de nimeni în proces (v. 16), Paul nu se descurajează în momentul în care proclamă: „Domnul mi-a fost aproape și mi-a dat putere”. Experiența sa personală devine încă o dată paradigmatică: Dumnezeu este mereu cu el și i-a dat „putere”.

Verbul endynamûn („a întări”) fusese folosit în 1Tim 2,1 pentru a indica pregătirea lui Timotei pentru slujirea de conducere eclezială. În cuvintele Apostolului există, de fapt, un scop pedagogic-parenetic: datorită acestei puteri, Pavel a putut să-și ducă la bun sfârșit misiunea printre neamuri, fără a-i exclude pe iudei (Rom 15,10-11; 16,26; Gal 3,28) și îl invită pe Timotei să continue după exemplul său (2Tim 1,8). În cele din urmă, Paul lasă să se înțeleagă că procesul definitiv a fost doar amânat, întrucât preia cuvintele din Ps 21,22 (LXX): „am fost izbăvit din gura leului” (cf. Dn 6,21-24.28). Acest lucru nu risipește umbra condamnării la moarte care planează asupra lui, în fața căreia, în versetul 18, Apostolul face o adevărată mărturisire de credință în învierea lui Cristos: „Domnul mă va izbăvi de orice rău și mă va duce în siguranță în ceruri, în împărăția sa”. Apoi încheie cu doxologia: „A lui să fie slava în vecii vecilor. Amin”. Este pecetea unei vieți trăite până la ultima suflare pentru Domnul. Este pecetea sfințeniei lui Paul.

EVANGHELIA

Profesiunea de credință a lui Petru este unul dintre textele cele mai importante pentru credința creștină și pentru istoria Bisericii. Importanța sa este dată de consemnarea acestui episod în toate Evangheliile: Mt 16,13-20; Mc 8,27-30; Lc 9,18-21; In 6,67-71. Isus se îndreaptă spre partea cea mai nordică a Galileei, în regiunea Cezareei lui Filip, într-o situație dificilă; misiunea sa mesianică de a aduna poporul lui Israel în jurul său și al mesajului său despre venirea Împărăției lui Dumnezeu a eșuat. Majoritatea poporului ales nu a aderat la predicile sale; în fapt, în Cezareea lui Filip, Isus a rămas cu grupul restrâns al celor Doisprezece. Totuși, tocmai în acest moment de criză, Isus are nevoie ca apostolii să-și exprime în mod explicit credința și, prin urmare, dorința de a-l urma chiar și fără a înțelege pe deplin scopul și modul misiunii sale.

Chestiunea identității. Centrul problemei care îi stă la inimă lui Isus este conștiința identității sale; astfel, învățătorul îi întreabă pe ucenicii săi ce părere are lumea despre aceasta: „Cine zice lumea că este Fiul Omului?” (Mt 16,13). Varianta pe care o citim în Matei față de textul paralel din Marcu (Mc 8,27) este înlocuirea pronumelui „eu” cu construcția „Fiul Omului”. Acest titlu cristologic este cunoscut de ucenici, deoarece Isus îl folosise deja pentru a le explica misiunea sa prezentă (Mt 13,37) și viitoare (10,23; 13,41). El vorbise despre Fiul omului și în public (8,20; 11,19; 12,40), dar oamenii nu înțeleseseră despre cine era vorba. Abia în Mt 26,64 Isus va proclama din nou public că este Fiul omului în fața sinedriștilor care îl vor condamna la moarte. Deci, acest titlu cristologic servește lui Matei pentru a diferenția înțelegerea identității lui Isus: pe de o parte, poporul neștiutor, pe de altă parte, discipolii parțial conștienți. Poporul, de fapt, nu știe cine este Isus și se zbate în căutarea unor posibile identificări: Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia sau un alt profet! În versetul 15, Isus îi întreabă direct pe discipolii săi: „Dar voi cine ziceți că sunt eu?”. În versetul 16, răspunsul lui Simon Petru este clar: „Tu ești Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Petru se dovedește a fi purtătorul de cuvânt al grupului de ucenici care, în primaEvanghelie, identificaseră deja identitatea lui Isus după ce îl văzuseră mergând pe mare și proclamaseră în cor: „Tu ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu” (Mt 14,33). Această primă mărturisire de credință comunitară este acum completată de Petru prin atribuirea prealabilă Învăâătorului titlului de «Cristos».

Fericirea lui Petru. Această mărturisire individuală pregătește dezvoltarea identității și rolului lui Petru în Biserică, rol explicat imediat de Isus în versetul 17: „Fericit ești tu, Simone, fiul lui Iona”. Fericirea corespunde perfect primei părți a declarației apostolului: „Tu ești Cristos” (v. 16), „Tu ești fericit” (v. 17). Acesta este singurul macarism matean adresat unui singur individ; celelalte nouă, concentrate în discursul de pe munte (5,3-11) sau răspândite în restul relatării (11,6; 13,6; 24,46), fotografiază starea de fericire a ucenicilor care se pun în urma lui Isus în mod autentic. Faptul că Petru este reprezentantul prin excelență al tuturor ucenicilor este confirmat de fericirea care fusese adresată anterior întregii comunități: «Ferice de ochii voștri, că văd, și de urechile voastre, că aud. Adevărat vă spun: mulți profeți și mulți drepți au dorit să vadă ceea ce voi vedeți, dar nu au văzut, și să audă ceea ce voi auziți, dar nu au auzit» (Mt 13,16-17).

De altfel, Petru face parte din grupul „celor mici” cărora Dumnezeu le dezvăluie planul său de mântuire, care rămâne însă ascuns „celor mari și înțelepților” (Mt 11,25-26). Isus explică imediat motivul fericirii apostolului: „căci nu trupul și sângele ți-au descoperit aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri”. Intuiția lui Petru a fost stârnită de Tatăl ceresc.

  Stânca și păzitorul. În versetele 18-19, Isus definește relația dintre apostol și Biserică. Prin sintagma „tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (v. 18a) nu se atribuie numele nou apostolului Simon, deja atribuit în Mt 4,18 și 10,2, ci calificativul de „piatră”, metaforă a misiunii sale: el este chemat să garanteze stabilitatea Bisericii universale întemeiate de Isus. În Noul Testament, Biserica era asociată cu imaginea clădirii sau a templului (1Cor 3,9-17; Ef 2,20-22), iar figurile apostolice cele mai reprezentative ale comunității din Ierusalim fuseseră definite de Paul „stâlpi” (Gal 2,9); în schimb, în Mt 16,18, expresia lui Isus deschide un orizont infinit de sens spațial (universalitate) și temporal (veșnicie).

În a doua parte a discursului, „și porțile iadului nu o vor birui” (v. 18b), verbul la viitor denotă infailibilitatea Bisericii; forțele răului sunt connotate cu expresia „porțile iadului”, expresie cu conotație biblică (Is 38,10; Sap 16,13; Ps 9,14), dar folosită și de mai mulți autori greci; ele nu vor reuși niciodată să distrugă Biserica, deoarece Isus înviat este prezent în ea (Mt 18,20) și o va conduce până la sfârșitul timpurilor (Mt 28,20).În versetul 19, în sfârșit, Isus îi conferă lui Petru „puterea cheilor”, posibilitatea de a „lega” și „dezlega”. Această terminologie în tradiția rabinică se referă la interpretarea legii sau la activitatea judiciară. Acest text trebuie înțeles prin lectura contextuală a Mt 23,13: „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici, care închideți [… cu cheia] împărăția cerurilor înaintea oamenilor; voi nu intrați și nici pe cei care vor să intre nu-i lăsați să intre”. Potrivit lui Isus, învățătura rabinică împiedică poporul să împlinească voia lui Dumnezeu. „Cheia” pe care Domnul i-o încredințează lui Petru este, așadar, ansamblul învățăturii lui Isus care, prin cuvinte și fapte, realizează împărăția lui Dumnezeu pe pământ (Mt 4,23; 9,35). Liderul discipolilor devine astfel păzitorul tradiției operei mântuitoare începută de Cristos și continuată de el de-a lungul istoriei, în Duhul Sfânt și cu contribuția credincioșilor. Valoarea soteriologică a învățăturii lui Isus este confirmată și actualizată de practica ecleziastică a harului iertării, generator de viață. Biserica admite în comunitate sau exclude din ea prin discernământul care este rodul fidelității față de învățătura lui Isus și față de acțiunea Duhului Sfânt.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 567/568, iunie-iulie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 47