„Ia-ți crucea și urmează-mă!” – Meditație pentru Duminica a XII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XII-A DE PESTE AN

22 IUNIE 2025

IA-ȚI CRUCEA ȘI URMEAZĂ-MĂ!

Profetul Zaharia privește în viitor și anunță intervenția mântuitoare a lui Dumnezeu. Într-un context mesianic, el anunță figura unui „om străpuns” prin care Dumnezeu ne mântuiește. Isus din Evanghelie, după ce Petru îl mărturisește ca Mesia, confirmă că el este Cristosul lui Dumnezeu, dar un Cristos și un Mesia răstignit. Sfântul Paul trasează consecințele credinței în Isus Cristos pentru credinciosul din toate timpurile. Credința creștină este „mesianică”. Dumnezeu a promis poporului său ales un Mesia. Contemporanii lui Isus și-au avut așteptările lor, punându-și încrederea într-un Mesia politic sau religios care să le îndeplinească dorințele. Mesia este Isus, dar el nu îndeplinește așteptările poporului, deoarece este un Mesia răstignit. Ce înseamnă acest lucru pentru noi astăzi?

UCENICUL LUI ISUS

STĂ ALĂTURI DE CEI RĂSTIGNIȚI AI ACESTEI LUMI

de Pedro Fraile

Vechea problemă a privirii

Acesta este un vechi joc de cuvinte, precum „a auzi și a asculta”; spunem: „mă auzi, dar nu mă asculți”. Dacă nu avem probleme cu vederea, suntem „capabili să vedem”, dar nu suntem întotdeauna conștienți de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Uneori ne „abatem” privirea, cu o absență prost mascată, atunci când nu vrem să vedem pe cineva sau când o situație ne deranjează. De asemenea, putem „vedea” cu intenție, iar atunci ne „fixăm privirea”, chiar dacă cealaltă persoană poate fi deranjată. Alteori ne „încrucișăm privirea”, ca semn de provocare.

Ne uităm la ceea ce ne place și la ceea ce este convenabil pentru noi

De obicei, „privim” și ne holbăm la ceea ce ne place, ne mulțumește sau ne convine. Știm cu toții că, atunci când o imagine este teribilă, este crudă, este dureroasă sau ne deranjează, în curând „ne abatem privirea”. Acestea sunt imagini cu copii înfometați sau cu oameni torturați.

Este posibil să facem acest lucru pentru că nu putem suporta vederea durerii sau pentru că ne simțim, într-un anumit sens, complici pentru neputința noastră în fața durerii severe care poate fi combătută.

„Cei străpunși” din toate timpurile

În prima lectură, profetul Zaharia citează o frază enigmatică: „şi vor privi la mine, pe care l-au străpuns îl vor jeli”. Contextul imediat nu clarifică prea multe; se vorbește despre Ierusalim și dinastia lui David. Primul fusese distrus; cea de-a doua era o dinastie care ajunsese la final. Se referă oare la victimele nevinovate ale acestor nenorociri? Nu știm! Ceea ce știm este că istoria omenirii este plină de victime ale forței brutale, ale cruzimii altor ființe umane: victime ale războaielor de ieri și de azi; oameni care nu cunosc decât suferința provocată. Există o istorie a câștigătorilor și a învingătorilor și există o istorie a celor „străpunși” de violența altor ființe umane.

Isus, „Mesia cel străpuns”

Întrebarea pe care toate generațiile trebuie să și-o pună este următoarea: ce facem cu durerea provocată de violență? Ne uităm la victimele lumii noastre? Răspunsul este foarte dificil. Isus, mărturisit ca Mesia de Petru, ne vorbește despre calea vieții dăruite. El însuși se va dărui pentru noi și va fi „străpuns/răstignit”. Isus, Mesia, nu ignoră soarta „răstigniților” acestei lumi. El se pune alături de ei, le împărtășește soarta, pentru a da sens deplin vieții pe care violenții i-o iau. Isus este Mesia de pe Cruce.

PRIMA LECTURĂ

Textul menționează de două ori „dinastia lui David” și orașul „Ierusalim”. Prima dispare din istorie în anul 537, când Nabucodonosor distruge Ierusalimul, punând capăt liniei genealogice începută de David în jurul anului 1000 î.Cr. Cu toate acestea, sfârșitul dinastiei nu a fost definitiv, deoarece aceasta a evoluat de la o „familie regală” la o concepție teologică. Pe de altă parte, orașul Ierusalim a trecut de la statutul de oraș canaanit neisraelit la cel de „oraș ales” de Dumnezeu, afirmând că „Dumnezeu însuși l-a întemeiat”. Ierusalimul este orașul „etern” în care toate popoarele sunt chemate. Cel mai important element al oracolului este versetul central.

Se vorbește despre un personaj anonim; el atrage „privirea”; se vorbește despre el, în mod misterios, ca „cel pe care l-au străpuns”; și se anunță că vor plânge amar pentru el. Nu i se spune numele, dar contextul este mesianic, deoarece atât la început, cât și la sfârșit se vorbește despre „dinastia lui David”. Atât sensul mesianic, cât și referirea la un personaj care suferă o moarte violentă, ne trimit la rândul lor la Slujitorul suferind al lui Isaia. Tradiția creștină a văzut în aceste texte o prefigurare a lui Cristos, Mesia străpuns care a luat asupra sa păcatele și violențele noastre.

A DOUA LECTURĂ

Text dens în titluri, referințe biblice, teologie. Paul se referă la noii credincioși, unii evrei și alții păgâni, care „au crezut”, care „s-au alăturat” și „s-au îmbrăcat” în Cristos Isus. Dacă comunitatea era formată din persoane de diferite origini religioase (iudei/păgâni), sociale (sclavi/liberi) sau chiar sexuale (bărbați/femei), noua viață în Cristos face ca totul să capete o dimensiune nouă și diferită, de neconceput până atunci. Paul îndrăznește să relaționeze noua viață în Cristos cu promisiunile pe care Dumnezeu le face lui Abraham, părintele omenirii, în care sunt binecuvântate toate popoarele. El depășește particularismul iudaic sau clasificarea socială și umană. În Galateni, Paul proclamă deschiderea definitivă a lui Dumnezeu către întreaga omenire în acțiunea mântuitoare a lui Cristos Isus.

EVANGHELIA

Această scenă este consemnată în Sinoptici cu nuanțe diferite. Luca nu o localizează în Cezareea din Filipi, calificând-o ca având loc atunci când Isus „se ruga singur”. Răspunsul poporului este „Ioan Botezătorul, Ilie sau unul dintre profeți”, făcând legătura între Isus și marii profeți (Matei îl adaugă pe Ieremia). Răspunsul lui Petru are, de asemenea, nuanțe: Marcu spune că Isus este „Cristosul”; Luca adaugă că este „Cristosul lui Dumnezeu” (o nuanță pe care trebuie să o cunoască păgânii cărora li se adresează Evanghelia sa); Matei spune că Isus este „Cristosul” și adaugă „Fiul Dumnezeului celui viu”, un mesaj adresat ascultătorilor evrei. Doar Matei adaugă câteva versete proprii despre Petru. Toți trei sunt de acord asupra interdicției de a face publicitate acestui mesianism; anunțarea patimii și a morții sale (Matei și Marcu adaugă cuvintele dure ale lui Isus la adresa lui Petru) și, în cele din urmă, toți trei reiau invitația de a purta crucea zilnică și de a-l urma, cu aceeași frază finală despre „câștigarea sau pierderea” propriei vieți. Isus, în tradiția creștină, este „cel răstignit” pe care Dumnezeu îl constituie Mesia; „cel străpuns” care anunță un nou mesianism, anunțat de Zaharia.

VARA… TRUPUL… PARADISUL PIERDUT

de Alberto Carrara

Vara este marea distragere a atenției, evadarea în masă în altă parte. Se pleacă, se călătorește, se „pleacă în vacanță”. Se pleacă nu atât spre un loc, nici măcar spre o activitate, ci spre un timp și un loc fără legături și fără angajamente: este vacanța (substantiv feminin, din latinescul vacantia, „a fi liber”, substantiv neutru plural de la vacans, vacantis, participiu prezent de la vacare, „a fi gol”). Termenul poate sugera ideea unui timp și a unui loc pur și simplu pierdute: timp și loc iremediabil.

Pe de altă parte, se poate „broda” pe anumite evenimente sau comportamente estivale pentru a verifica cum protagonistul este înainte de toate ființa umană și astfel, tocmai de aceea, se realizează deschideri simbolice, chiar și în evenimentele vacanței și ale verii, grație cărora pot sosi acolo și „alte” vești, neașteptate.

Trupul „în vacanță” este înainte de toate în ton, fericit cu lumea. Căldura îi permite corpului să simtă natura din jurul său ca pe o prelungire a sa. Hainele devin mai ușoare, iar noi renunțăm la haine. Corpul devine o lume mică, iar lumea un corp mare. În fond, experiențele fericite ale vacanței ar putea fi văzute ca o reluare a unei armonii adesea pierdute cu lumea, pierdută și, în același timp, mereu visată cu tenacitate.

Cercetătorii biblici ne spun că relatarea biblică a „paradisului pământesc” este înainte de toate punerea în scenă a unei armonii de neatins: Dumnezeu-bărbat, bărbat-femeie, om-natură, în locul fericirii inițiale, totul este perfect în ton. Păcatul originar este ruptura dramatică a acestei armonii și începutul diviziunii. Până la urmă, sărbătorile ar putea fi văzute ca o încercare, diferit reușită, de a recupera mici sclipiri ale armoniei pierdute. Sărbătorile, însă, nu sunt doar atât. În fața armoniei fericite a trupului în vacanță, a corpului sănătos „distras” de natură și de căldură, se află adesea trupul „contractat”, care se concentrează asupra lui însuși și nu este capabil să „renunțe”. S-a discutat, mai ales, în timpul și după Covid, ca fiind una dintre moștenirile negative ale pandemiei. Dar Covid nu este singura cauză și poate nici cea mai importantă.

Mâncatul este un mod de a fi și a face parte, în mare măsură, din cultură. Poate că, pe baza numeroaselor sugestii ale oamenilor de știință și ale medicilor, ar trebui să legăm criza ecologică, despre care vorbim atât de mult, de criza alimentară. Criza ecologică ne spune că relația noastră cu planeta este dificilă. „Jefuirea” noastră a devenit vădit periculoasă: cu cât „jefuim” mai mult, cu atât ne facem mai mult rău nouă înșine. Mâncatul se numără printre cele mai delicate și mai provocatoare momente ale relației noastre cu lumea, pentru că o asimilăm. Acum, este puțin dificil să ne imaginăm că putem mânca fără griji, în timp ce ne luptăm cu ceea ce mâncăm. Desigur, nu este simplu și nu este mecanic, dar bolile spun de obicei ceea ce poate afecta pe toată lumea. Nu toată lumea se îmbolnăvește, dar toată lumea se poate îmbolnăvi. Boala este o formă paradoxală de profeție.

Astfel e și bulimia și anorexia: cu toții suntem într-o stare de boală potențială; lumea este dușmanul nostru, sau mai degrabă: noi am devenit dușmanii lumii. În timp ce, odată cu sărbătorile, marea sintonie cu lumea este în curs de desfășurare, ici și colo, din varii motive, se întrezăresc semne de precauție, îngrijorătoare, ale unei distonii profunde. Am fost alungați din paradisul pământesc.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 566/iunie-iulie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 88