120 de ani de la trecerea în veșnicie a Arhiepiscopului Francisc-Xaveriu Hornstein

Arhiepiscopul Francisc-Xaveriu Hornstein (31 martie 1896 – 3 iunie 1905)

articol de Iosif Gabor, publicat în Revista Pro Memoria nr. 10-11 (2011-2012)

1. Originile și formarea

La 31 martie 1896 papa Leon al XIII-lea l-a numit arhiepiscop de Bucureşti pe preotul elveţian Francisc-Xaveriu von Hornstein, paroh şi protopop în localitatea natală Porrentruy. Acesta s-a născut la 9 martie 1840 şi, după absolvirea studiilor teologice la Innsbruck şi München, a fost sfinţit preot la 19 iulie 1863. În anul următor a fost numit paroh şi protopop în localitatea natală Porrentruy, unde a rămas până în 1870.

2. Participarea la Conciliul I Vatican și exilul

În 1870 episcopul locului, Lachat, l-a luat pe Hornstein, ca specialist în probleme teologice, la Conciliul I din Vatican. După încheierea Conciliului s-au abătut asupra catolicilor elveţieni mari necazuri prin schisma vechilor catolici. Întors în parohia sa din Porrentruy, pr. Hornstein a fost închis şi apoi exilat, pentru că un preot apostat a intrat cu forţa şi a ocupat parohia sa. Abia după doi ani pr. Hornstein a putut să se întoarcă în parohie, unde la început ţinea sfânta Liturghie într-o colibă, până când a reuşit să recupereze vechea biserică parohială.

3. Activitatea politică și recunoașterea papală

În 1883, cu ocazia noii constituţii ce urma să fie dată Districtului Berna din Elveţia, poporul l-a ales pe pr. Francisc-Xaveriu Hornstein ca deputat şi cu această ocazie el a rostit mai multe cuvântări despre libertatea Bisericii. Pentru lupta dusă în apărarea drepturilor Bisericii, papa Leon al XIII-lea l-a numit prelat domestic, iar la 31 martie 1896 l-a numit arhiepiscop de Bucureşti. A fost consacrat episcop în biserica parohială din Porrentruy la 18 octombrie 1896, de către cardinalul Lecot, arhiepiscop de Bordeaux, şi a sosit la Bucureşti cu puţine zile înainte de sărbătoarea de Crăciun a anului 1896.

4. Principalele realizări arhiepiscopale

Cele mai importante realizări ale administraţiei arhiepiscopului Hornstein la Bucureşti sunt: aducerea din nou a Fraţilor Şcolilor Creştine la conducerea şcolilor arhiepiscopale, clădirea internatului şi localului nou al şcolilor de băieţi, precum şi clădirea nouă a reşedinţei arhiepiscopale de pe malul lacului Cişmigiu.

5. Planificarea și construirea noului complex școlar

Încă de la serbarea împărţirii premiilor şcolare ale anului 1884, arhiepiscopul Ignazio Paoli făcea cunoscut faptul că mai avea un plan de a deschide un convict sau internat pentru elevi în localul propriu. Toate planurile pentru construirea unui local nou pentru şcoli şi a unui internat s-au izbit însă de un mare inconvenient, şi anume lipsa terenului necesar într-un loc convenabil al oraşului. La început arhiepiscopul Hornstein voia să construiască un imobil nou pe locul de lângă vechea reşedinţă episcopală, loc pe care, cu ani în urmă, îl cumpărase pentru acelaşi scop episcopul Angelo Parsi şi, în acest sens, arhitectul Magni a întocmit planurile necesare construcţiei. Mai târziu însă, cu toţii s-au convins că prin această formulă se mărea spaţiul şcolar, micşorându-se, în schimb, spaţiul înconjurător, care, şi aşa, fără această clădire, era sufocant.

Căutările s-au oprit, după varianta părăsită de mai sus, la locul cimitirului vechi catolic din Calea Călăraşilor, numai la câteva zeci de metri, peste drum de vechea reşedinţă arhiepiscopală, în linie cu biserica ortodoxă „Sfânta Vineri”. Pe acest loc nu se mai înmormântau morţi de vreo 33 de ani. Locul cimitirului vechi din Calea Călăraşilor fusese cumpărat la 10 octombrie 1811 de parohul franciscan observant de la „Bărăţia”, pr. Ambrozie Babić, şi a servit drept cimitir pentru comunitatea catolică până în anul 1864, când s-a interzis înmormântarea în cimitirele din zona locuită a oraşului. Comunitatea romano-catolică a primit de la domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 15 mai 1864, un teren de 8.699 stânjeni pătraţi sau şase pogoane şi jumătate, pe Dealul Filaretului, situat pe moşia sfintei Mitropolii, lângă Cimitirul Şerban Vodă – actualul cimitir Bellu Catolic.

Spaţiul mai amplu de pe locul cimitirului vechi îngăduia un amplasament deosebit pentru clădirea principală şi pentru altele anexă. Planurile necesare le-a lucrat acelaşi arhitect Magni. Lucrările de construcţie au început în anul 1897, arhiepiscopul folosindu-se pentru început de sumele provenite de la legatul Aulagnier, dat în folosinţa Arhiepiscopiei. Construcţia a avansat în ritm rapid şi anul şcolar 1898-1899 a putut începe în clădirea nouă, căreia ulterior i s-a adăugat un local propriu cu două nivele pentru locuinţa destinată membrilor comunităţii Fraţilor Şcolilor Creştine.

6. Rechemarea Fraților Școlilor Creștine

Ca să dea un suflu nou şcolilor arhiepiscopale de băieţi, arhiepiscopul Hornstein a hotărât să-i recheme la conducerea lor pe călugării Şcolari, care, cu 25 de ani înainte, au condus cu succes vreme de 10 ani şcolile arhiepiscopale de băieţi. Cu optimismul său caracteristic, arhiepiscopul Hornstein s-a adresat superiorului general al Congregaţiei Fraţilor Şcolilor Creştine de la Roma, iar cererea nu i-a fost trecută cu vederea; nici nu erau necesare explicaţii speciale suplimentare, pentru că terenul de activitate era bine cunoscut la Roma. La 17 august 1898 a sosit la Bucureşti un grup de Fraţi Şcolari în frunte cu fr. Egesius (Nicolae Schwerber), iar la 2 septembrie acelaşi an, al doilea grup, în total şase călugări-profesori şi doi simpli călugări ce urma a fi folosiţi la treburile gospodăreşti ale comunităţii Fraţilor.

7. Organizarea și dezvoltarea școlilor

Începutul activității în noile localuri

Cursurile anului şcolar 1898-1899 au început în două localuri: unul destinat şcolii principale noi, din Calea Călăraşilor – Şcoala „Sf. Andrei”, cu 290 de elevi, şi al doilea, o şcoală-sucursală în strada Ştirbei Vodă, nr. 122, cu 103 elevi. Corpul profesoral era compus numai din profesori-călugări, cu excepţia limbii române, geografiei şi istoriei României, materii pentru care erau angajaţi profesori laici.

Extinderea școlilor

În anul următor s-a deschis un curs gimnazial, iar în anul 1901 şcoala din strada Ştirbei Vodă se mută într-un local mai mare din strada Popa Tatu nr. 5.

8. Școlile cu limba de predare maghiară

Cu toate că la şcolile arhiepiscopale se oferea elevilor de naţionalitate maghiară posibilitatea de a învăţa limba maternă, foarte mulţi părinţi îşi trimiteau copiii la şcolile maghiare ale calvinilor, care le ofereau învăţământ integral în limba maghiară şi încă alte favoruri. Ca să preîntâmpine propaganda calvină, Societatea Misionară „Sf. Ladislau” din Budapesta, care sprijinea şi ajuta şcolile catolice de băieţi, a hotărât să înfiinţeze un grup şcolar propriu în limba maghiară. Obiectivul s-a realizat în anul 1903, când s-au deschis Şcoala de fete din strada Scaune şi Şcoala de băieţi din strada Cantacuzino, nr. 22. Ulterior s-a mai înfiinţat un complex şcolar în strada Cuza Vodă, în jurul bisericii „Sf. Elena”, construită special pentru grupurile şcolare cu limbă de predare maghiară.

După Primul Război Mondial, toate aceste imobile, exceptând biserica „Sf. Elena”, au fost naţionalizate pentru motivul că au aparţinut unui stat beligerant duşman României.

9. Școala de fete „Notre Dame de Sion”

În acelaşi cadru de organizare şcolară de pe timpul activităţii arhiepiscopului Hornstein trebuie amintită şi Şcoala de fete a călugăriţelor „Notre Dame de Sion” din Bucureşti. Începutul s-a făcut în anul 1898 prin cumpărarea unei case în strada „Sf. Vineri”, în care au găzduit 24 de fete sub conducerea a opt călugăriţe, în frunte cu sora Marie Irene. În anul următor şcoala s-a mutat în altă casă mai spaţioasă din strada Armenească, cu 83 de eleve conduse de 18 călugăriţe. Numărul elevelor a sporit mereu şi în anul 1904 erau 128. Pentru găzduirea lor s-a cumpărat o casă încăpătoare de pe Calea Victoriei, sporindu-se şi numărul claselor la nouă.

În anul 1906 studiau la Bucureşti în şcoala călugăriţelor sioniste 133 de eleve conduse de 37 de călugăriţe. În anii următori superioara, sr. Marie Irene, a cumpărat un teren vast de 10.000 m.p. în Bulevardul Pache Protopopescu, unde superioara care i-a urmat la conducere, sr. Marie Evangelista, a început construirea amplului complex pentru dezvoltarea ulterioară a Institutului şi mai apoi a unei capele publice mari şi spaţioase.

10. Construirea noii reședințe arhiepiscopale

Prestigiul mare de care se bucura Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti era umbrit însă de mica reşedinţă din Calea Călăraşilor. Însuşi arhiepiscopul Ignazio Paoli visa o reşedinţă nouă în vecinătatea noii biserici catedrale, dar realizarea acestui imobil mult-aşteptat a rămas tot în sarcina arhiepiscopului Hornstein. Demult, încă de pe vremea arhiepiscopului Zardetti, se hotărâse o modificare la vechea reşedinţă, dar şi-au dat seama că în zadar se cheltuiesc sume pentru un imobil care nu are nici un viitor, toţi sperând la o clădire vrednică de numele Arhiepiscopiei. Locul ales a fost pe malul lacului Cişmigiu, nu departe de actuala biserică catedrală, pe atunci strada Esculap – azi strada pictor C. Stati. Planurile vastului şi impunătorului edificiu le-a lucrat acelaşi arhitect Magni, iar lucrările au fost iniţiate în anul 1900, în anul următor imobilul fiind dat în folosinţă.

11. Boala și moartea arhiepiscopului

Şi activitatea arhiepiscopului Francisc-Xaveriu Hornstein s-a frânt în faţa unei boli necruţătoare. În vara anului 1905 a plecat pentru îngrijire medicală la vestitele băi din Sudul Franţei, Evian les Bains, dar, ca şi în cazul înaintaşilor săi, calea i-a fost tot fără întoarcere, căci a murit aici la 3 iunie 1905. Osemintele lui au fost transportate în biserica parohială din localitatea natală Porrentruy.

12. Succesiunea

La vestea morţii lui, la 6 iunie 1905, capitulul canonical a ales vicarul general sede vacante în persoana pr. can. Iosif Baud, care a condus interesele Arhiepiscopiei pe timpul sedisvacanţei care nu a fost prea lungă, pentru că la 16 septembrie 1905 a fost numit noul arhiepiscop Raymund Netzhammer.

Hits: 119