„Experimentați prezența Celui Înviat” – Meditație pentru Duminica a III-a a Paștelui

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A III-A A PAȘTELUI

4 MAI 2025 

EXPERIMENTAȚI PREZENȚA CELUI ÎNVIAT

Unde îl putem vedea pe Dumnezeu? Răspunsurile din liturghia de astăzi sunt multe și variate tocmai datorită contextelor diferite pe care le trăim. Călătoria în altă lume a vizionarului din Apocalipsă îl conduce la contemplarea tronului de pe care Dumnezeu și Mielul conduc lumea (a doua lectură). Dar pentru ucenicii din barcă (Evanghelia), viziunea Fiului lui Dumnezeu care era deja în act nu a fost fructuoasă până când nu l-au recunoscut ca Domn. Dincolo de aceste experiențe particulare, Domnul se face vizibil în lume prin iubire, față de care Biserica primară încearcă să fie o mărturie credibilă (prima lectură), atât prin exemplu, cât și prin învățătură.

 O NOUĂ COMUNIUNE

de Roberto Laurita

După Cina de Taină, în intervalul scurt de câteva ore, situația s-a precipitat. Trădarea lui Iuda, arestarea, procesul și, în cele din urmă, răstignirea. Isus era mort, iar trupul său fără viață era depus într-un mormânt nu departe de Calvar.

Ceea ce se întâmplase i-a aruncat pe cei care l-au iubit pe Isus și l-au urmat în durere și consternare. Cei șapte care s-au întors în Galileea, unde totul începuse, purtau cu siguranță în ei o grămadă de amintiri: cuvintele și faptele Învățătorului și, mai ales, experiența unei comuniuni care le marcase existența timp de trei ani.

Amărăciune? Regrete? Tristețe? Acel mormânt gol, lipsit de trupul lui Isus, a pus cu siguranță o întrebare tulburătoare… dar este nevoie de mai mult decât atât pentru a crede și a spera din nou.

Pasajul evanghelic pe care îl citim în această duminică ne oferă o imagine chiar a „trecerii” care are loc de-a lungul crestei dureroase a acelor zile. Este o adevărată „manifestație”, o experiență care deschide ochii minții și ai inimii. Cel care stă pe țărm este încă un străin și este, mai mult, un nevoiaș, unul care cere ceva de mâncare. Sfatul de a arunca mrejele în partea dreaptă ajunge la oamenii care au trudit în zadar și s-au întors cu mâna goală.

Tocmai succesul nesperat al capturii lor deschide ochii unuia dintre ei și îl determină pe Petru să nu piardă timpul și să se arunce în mare pentru a ajunge la țărmul unde se află Isus. El i-a numit „copilași”. Le-a indicat unde să își îndrepte munca. A pregătit pentru ei un foc de cărbuni cu pește și pâine, i-a invitat și i-a servit.

Iată, acum, acea rană teribilă provocată de moartea sa a fost recompusă. Comuniunea cu El este restabilită. A mânca cu El înseamnă a redescoperi o nouă intimitate. De aici vine credința în Răstignitul înviat. Această certitudine nu îi închide în memoria trecutului, ci îi propulsează în viitor, în misiune.

O misiune care se bazează pe iubire: o iubire primită într-un mod gratuit la care ei încearcă să răspundă. O iubire care nu se oprește la fragilitățile noastre, la eșecurile noastre, ci ne vindecă cu iertarea ei, ne susține cu o prezență delicată și duioasă.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Puterea învierii care atrage mereu noi ucenici este măsurată de drama persecuției. Corpul eclezial este chemat, asemenea lui Isus, să poarte semnele patimilor în fidelitate față de Dumnezeu, fără niciun compromis cu puternicii istoriei în pretenția lor de a anula puterea Paștelui.

Psalmul responsorial: Bucuria cântată în psalm este bucuria celor care au experimentat învierea, a celor care au trecut de la plângere la dans, a celor care au fost înviați din morți. Bucuria lui Cristos este bucuria celor botezați uniți în aceeași cântare de laudă.

A doua lectură: Viziunea care este dezvăluită vizionarului devine calea de a înțelege istoria și de a-i redescoperi fundamentul. Toată creația și toată realitatea converg spre tronul Mielului jertfit: în semnele patimilor glorioase totul își găsește adevărata lumină.

Evanghelia: Pe malul Mării Tiberiadei se reînnoiește acea întâlnire cu Domnul în care Petru și apostolii pot descoperi sensul misiunii lor. În acea relație reconstruită în măreția unui miracol, fiecare își redescoperă propria identitate și devine un martor iubitor.

PRIMA LECTURĂ

Perioada idilică a bisericii din Ierusalim, cea în care credincioșii se bucurau de pace în exterior și de comuniune în interior, s-a încheiat curând, iar în pasajul de față apostolii trebuie să se confrunte cu autoritățile iudaice, așa cum a făcut și Isus înaintea lor.

Dialogul dintre Petru și Sinedriu are marele merit de a expune într-un mod clar și direct dezacordul în care creștinii pot fi implicați mai devreme sau mai târziu în viață, și anume conflictul dintre îndatoririle religioase și cele civile. În realitate, aceasta nu este o problemă exclusivă a credincioșilor lui Cristos, de vreme ce și Socrate se aflase într-o situație similară în fața tribunalului din Atena și făcuse alegeri asemănătoare. Chinul creștinilor nu ar fi fost atât de acut dacă aceștia ar fi optat de la bun început pentru o cale de acțiune orientată spre conflictul cu puterile umane. Problema este însă că, în fața loialității absolute față de Dumnezeu, bine exprimată prin imaginea imposibilității de a sluji la doi stăpâni în același timp (cf. Lc 16,13), teologii Noului Testament au predicat cu alte ocazii necesitatea respectului față de autoritatea civilă și a supunerii față de reprezentanții acesteia (cf. 1Pt 2,13-14).

Însuși Paul îi recomandă lui Tit cum să îi instruiască pe credincioșii din Creta: „Amintește-le să fie supuși autorităților conducătoare, să se supună” (Tit 3,1). Tema este însă dezvoltată mai pe larg în cea mai cunoscută dintre epistolele pauline, în Rom 13,1-7. Toate acestea ar duce la presupunerea unei loialități față de stat care nu cunoaște excepții, în timp ce, în schimb, Faptele Apostolilor oferă o perspectivă foarte diferită.

Cum ieșim din această situație? Părinții bisericii au încercat să ocolească această întrebare punând accentul nu pe putere în sine, ci pe cei care o exercită, adesea într-un mod abuziv sau nedemn. Propunerea pare oarecum simplistă și nu reușește să surprindă natura problematică a situațiilor în care cerințele celor două sfere ar putea fi ambele legitime. Mai util este îndemnul lui Paul din Romani 12,2, care îi invită pe credincioși să cântărească bine toate aspectele problemelor „pentru a putea discerne voia lui Dumnezeu, ceea ce este bun, plăcut și desăvârșit”. Soluțiile potrivite sunt rareori universale, ci necesită o examinare atentă care să ia în considerare situațiile și să le judece pe baza Evangheliei.

A DOUA LECTURĂ

Viziunea tronului lui Dumnezeu și al Mielului este una dintre cele mai incisive scenarii din cartea Apocalipsei și este o explozie de culori și sunete. Măreția sa este amplificată de un număr enorm de personaje care contribuie la lauda divinității. Cântecul adresat Mielului accentuează această solemnitate deoarece enumeră șapte atribute („putere și bogăție, înțelepciune și tărie, onoare, glorie și binecuvântare”) care îi sunt recunoscute: șapte este numărul plinătății și această idee este confirmată de aclamarea universală adresată Lui și doar lui Dumnezeu de către toate creaturile. Și nu putea fi altfel, deoarece creația în totalitatea sa manifestă că „Domnul a făcut cerul și pământul și marea și tot ce este în ele” (Ex 20,11).

Triumfalismul Apocalipsei poate fi enervant pentru mentalitatea noastră contemporană, dar trebuie să înțelegem bine perspectiva din care această carte celebrează victoria lui Cristos. Moartea Sa pe cruce a fost o dezonoare profundă într-o societate în care onoarea era principala valoare. De aceea, Apocalipsa nu se poate mulțumi cu o răscumpărare parțială, ci trebuie să contrabalanseze această ofensă cu cea mai înaltă demnitate posibilă. În ochii lumii, Isus a fost Mesia cel învins. În ochii lui Dumnezeu, el este învingătorul care i-a biruit pe cei puternici. Viziunile revelatoare din Apocalipsă au rolul de a le arăta credincioșilor că perspectiva din care Dumnezeu privește lumea nu este aceeași cu cea din care o privește cineva de jos, conform logicii lumești.

 EVANGHELIA

Anul liturgic C prezintă succesiv în primele trei duminici de Paști cele trei mari apariții ale Domnului Înviat din Evanghelia după Ioan. În consecință, atunci când ascultăm 21,14, care spune: „Era a treia oară când Isus se arăta ucenicilor, după ce înviase din morți”, numărătoarea este destul de ușoară. Desigur, relatările se adună atât timp cât nu se ia în considerare apariția Mariei Magdalena! Sfântul Toma vede în ele un fel de progresie: în prima, Isus își arată puterea prin dăruirea Duhului Sfânt; în a doua, el arată identitatea Celui înviat cu Cel răstignit; în a treia, el arată adevărata natură a trupului uman înviat, mâncând cu ucenicii. Prin urmare, fiecare apariție se referă la un aspect diferit al Celui Înviat.

 Este el, dar nu este el. Printre elementele care revin în aceste povestiri există unul care capătă nuanțe diferite de fiecare dată și anume dificultatea de a-l recunoaște pe Isus. Maria Magdalena, poate și pentru că este reținută de lacrimi și durere, îl confundă cu paznicul grădinii (In 20,15) și doar atunci când este chemată pe nume îl identifică. Ucenicii întorși la casa lor au nevoie ca Isus să le arate mâinile și coasta lui ca să izbucnească în bucurie (20,20) și este aceeași dovadă pe care Isus i-o oferă lui Toma (20,27). Pe Lacul Galileei, recunoașterea are loc abia după pescuitul prodigios (21,7). Toate acestea contribuie la întărirea ideii că Cel Înviat are o înfățișare care nu corespunde cu Isus pe care oamenii îl cunoșteau anterior și, prin urmare, trebuie făcut un pas pentru a-l recunoaște. Cu toate acestea, este interesant faptul că aceste semne nu sunt de același tip. După cum subliniază Enrico Mazza în cartea sa El era de nerecunoscut, unele gesturi de identificare nu pot funcționa decât pentru un anumit destinatar, deoarece sunt legate de experiența personală a lui Isus pe care au dobândit-o. Acest lucru este cu siguranță valabil pentru Maria Magdalena, care se simte abordată pe nume, dar și pentru ucenicii din Emaus care „îl recunoscuseră la frângerea pâinii” (Lc 24,35). Diferit este însă cazul aparițiilor ucenicilor fără și cu Toma, unde semnul rănilor patimilor este o dovadă obiectivă care permite identificarea lui Isus, un lucru care are o valoare intrinsecă independentă de perspicacitatea subiectului care îl interpretează și de experiența sa personală.

Cu toate acestea, ultima apariție, cea din Evanghelia de astăzi, se situează undeva între aceste categorii. Pe de o parte, suntem tentați să spunem că miracolul este un semn obiectiv al puterii lui Isus și, prin urmare, ucenicul iubit este doar mai rapid decât ceilalți în această tranziție de la anonimat la figura lui Isus. Dar, pe de altă parte, trebuie spus că Isus nu este singurul care poate face minuni și, prin urmare, a spune cu certitudine „El este Domnul!” depășește o simplă deducție matematică.

 Completarea intrigii. Aceste elemente nu fac decât să confirme particularitatea extraordinară a acestui capitol de încheiere a Evangheliei după Ioan, un apendice care îndeplinește multe funcții și rezolvă unele întrebări rămase deschise. Continuitatea cu evenimentele narate în capitolele precedente este garantată de reluarea anumitor teme dragi evanghelistului, cum ar fi rolul special al „ucenicului pe care îl iubea Isus” și abundența extraordinară a darului oferit de Isus, care se potrivește cu înmulțirea generoasă a pâinilor și mai ales cu cele șase amfore de apă transformată în vin din Cana Galileei. Unii au văzut, de asemenea, un fel de includere între invitația pe care Isus o adresează primilor ucenici care îl părăsesc pe Ioan Botezătorul pentru a-l urma („veniți și vedeți” In 1,39) și cea pe care o adresează ucenicilor din barcă („veniți și mâncați” In 21,12). Și apoi, bineînțeles, acel foc aprins din 21,9 care se referă fără echivoc la cel aprins pentru a se încălzi în curtea marelui preot din 18,18, un loc de memorie indigestă pentru bietul Petru. Această continuitate cu slujirea anterioară este fundamentală pentru o comunitate care își pune mari întrebări.

 Întrebări ale comunității. Prima este, evident, cum să depășim absența unei prezențe fizice a lui Isus alături de urmașii săi. În această privință, nu este irelevant faptul că înfățișarea din capitolul 21 – spre deosebire de cele din capitolul anterior – nu se bazează pe experiența vizuală și nu folosește verbe care indică vederea. Ceea ce contează este că Cristos se manifestă, dar acest lucru poate avea loc și în forme mai ascunse decât vederea, de exemplu în practica sacramentală. Diferența nu este, așa cum și-a imaginat Toma, între a fi văzut sau a nu fi văzut, ci între momentul în care Isus este nerecunoscut (21,4) și momentul în care apare conștiința că cel din fața lor este Domnul (21,12).

Așadar, cum este posibil să păstreze vie prezența lui Cristos în mijlocul lor? Evanghelia de astăzi oferă câteva răspunsuri concrete: ascultarea cuvântului său, împărțirea fraternă a mesei, practicarea serioasă a iertării etc. Iar din punctul de vedere al lui Petru, această experiență de flashback este cu atât mai traumatizantă cu cât reconstituirea scenei crimei îi oferă o amintire dureroasă, dar și o posibilitate de răscumpărare. Ca urmare, pentru comunitatea creștină care celebra Euharistia, această masă a reconcilierii a devenit un memento puternic pentru a trăi acel moment ca o oportunitate de a-și confirma dragostea pentru Cristos și dorința de a-și ierta frații și surorile care, prin slăbiciune, ar fi putut trăda cauza.

 Îngrijirea intențiilor. O mare parte din lucrarea lui Isus a fost dedicată vindecării oamenilor, dar o parte la fel de mare a fost dedicată vindecării relațiilor. Aici avem un exemplu excelent în acest sens. Petru înțelesese importanța cuvintelor lui Isus potrivit cărora nu există iubire mai mare decât aceea de a-și da viața pentru prietenii săi (In 15,13). În dorința sa de a-și oferi viața pentru Isus, și a existat o dorință autentică, care, din păcate, nu a fost susținută de o apreciere adecvată a dificultăților implicate și a fragilităților sale personale. Când aceste neajunsuri vor fi reparate, Petru va fi pregătit să conducă comunitatea conform exemplului oferit de Isus ca Păstorul cel bun care este gata să își dea viața pentru oile sale (In 10,11). Prin tripla sa poruncă, Isus îi confirmă lui Petru că dragostea sa pentru el nu a încetat. Dar acum este rândul lui Petru să confirme: îl iubește el cu adevărat pe Isus mai mult decât ceilalți ucenici?

Întrebarea poate părea tendențioasă, dar, la urma urmei, ea punctează pretenția lui Simon de a se simți mai bun decât ceilalți și pe care evanghelistul Marcu o focalizase foarte bine făcându-l să afirme: „Deși toți se vor scandaliza, eu nu!” (Mc 14,29). Primele două răspunsuri ale apostolului sunt sincere, dar încă prea condiționate de o anumită autoreferențialitate, ca și cum Petru ar presupune că se cunoaște temeinic în ciuda faptului că faptele au dovedit adesea contrariul. Punctul de cotitură vine cu al treilea răspuns, care sună ca un fel de renunțare: nu ceea ce cred eu că știu contează, ci ceea ce știi tu despre mine, pentru că mă cunoști mai bine decât mă cunosc eu însumi. Terapia de a-l vindeca pe Petru de falsa sa siguranță a funcționat și el este acum capabil să îndeplinească cu demnitate îndatoririle de păstor și poate răspunde pe deplin invitației lui Isus: „Urmează-mă!

În In 13,37, el fusese dezamăgit de așteptările sale și întrebase: „De ce nu te pot urma acum?”. Acum există condiții reale pentru a face acest lucru. Aceasta nu este doar o cale a maturității umane, ci și o consecință a primirii acelui Duh pe care Isus l-a suflat peste ucenici (In 20,22) și care îi permite să ierte. Acum, că a fost iertat, el va fi mai conștient de necesitatea de a administra acest dar cu anvergură.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 566 aprilie/iunie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 55