„Paștele, trecerea la viață a fiecărui credincios” – Meditație pentru Duminica Învierii

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

TIMPUL PASCAL – 2025

 Timpul Pascal este inima anului liturgic: începe cu marea zi a Învierii, care în sine durează „opt zile” Octava, și se prelungește timp de cincizeci de zile până la solemnitatea Rusaliilor.

Misterul învierii dezvăluie adevărul istoriei lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat și deschide lumii realitatea mântuirii destinate tuturor popoarelor. Aceasta este proclamarea care dă viață primei comunități și întemeiază misiunea Bisericii apostolilor. 

Lectura continuă a Faptelor Apostolilor și a Apocalipsei împreună menține privirea mereu orientată spre originile Bisericii și spre împlinirea finală care o așteaptă. Relatările primei comunități apostolice care anunță Evanghelia Domnului înviat se reflectă în anunțarea apocaliptică a mântuirii de către însuși Domnul către văzătorul Ioan.

Duhul Sfânt este protagonistul acestui timp. El este cel care preia ceea ce Isus a spus și a făcut, ajută la înțelegerea lor în plenitudinea lor și însoțește misiunea bisericii în devenire.

▹Duminica Învierii: Vestirea mântuirii. „Cristos a înviat”. Aceasta este proclamarea primei comunități creștine, o mântuire universală care ajunge la toți cei care cred în Isus. Învierea este astfel începutul credinței care se deschide spre prezența Domnului viu. 

▹A 2-a duminică de Paști: Mărturia credinței. Liturghia de astăzi ne oferă diferite mărturii ale învierii: de la Ioan la primii ucenici și la Toma. Fiecare dintre ei este legat de prezența unor „semne” care pot confirma sau împiedica recunoașterea prezenței Celui Înviat.

▹A 3-a duminică de Paști: Experimentarea prezenței Celui Înviat. Bucuria care izvorăște din întâlnirea cu Cel Înviat nu este punctul de sosire al credinței, ci de plecare. De la această proclamare comunitatea creștină trebuie să înceapă să trăiască prezența Celui Înviat, în mărturia și în acțiunea sa.

▹A 4–a duminică de Paști: Păziți de Păstor. Acțiunea apostolilor, deși opusă de liderii poporului, nu poate fi oprită. Căci vestirea Evangheliei este păzită de mâna celui care s-a numit „păstor” și care își însoțește turma cu fermitate și dragoste.

▹A 5-a duminică de Paști: Porunca misiunii. Învierea confirmă chipul lui Dumnezeu revelat de Isus ca iubire-rege. Aceasta este noua poruncă, care unește prima comunitate credincioasă și care este revelată și profetului Apocalipsei ca împlinire a noii creații.

▹A 6-a duminică de Paști: Promisiunea Duhului. Lectura discursurilor de adio ale lui Isus dezvăluie o anticipare care clarifică ceea ce se întâmplă după Înviere. Prima comunitate va primi acel Duh pe care Isus l-a promis și care însoțește întotdeauna Biserica, până la împlinirea sa în Ierusalimul ceresc.

▹ Înălțarea Domnului: Împlinirea Scripturilor. Descrierea misterului divin nu este ușoară. De aceea, evangheliile fac referire la imagini și dinamici prezente în Vechiul Testament care își găsesc împlinirea în Isus. Este cazul dublei narațiuni lucane, precum și al teologiei din Scrisoarea către Evrei.

▹ Duminica Rusaliilor: Nașterea din nou în Duhul. Darul Duhului duce la bun sfârșit evenimentul pascal, deschizând înțelegerea deplină a misterului învierii. Duhul unește diversitatea credincioșilor în unitatea Evangheliei și însoțește acțiunea și misiunea Bisericii.

PAȘTELE ÎNVIERII

20 APRILIE 2025 

PAȘTELE, TRECEREA LA VIAȚĂ A FIECĂRUI CREDINCIOS

Învierea lui Isus, sărbătorită solemn în ziua de Paște, deschide calea spre viața veșnică, după cum spune colecta, și dăruiește Duhul care reînnoiește toate lucrurile. Învierea este trecerea de la moarte la viață, de aceea și creștinul, inclus prin botez în misterul pascal al lui Isus, este chemat să facă trecerea vieții după stilul Maestrului său: trecerea fundamentală, descrisă de Evanghelie, de la incredulitatea tristă și resemnată la uimirea față de noutatea mormântului gol; trecerea de la un stil de viață superficial la conștientizarea marii demnități a fiecărei persoane pentru care a murit Cristos, care înalță gândurile și sufletele (lectura a doua). În sfârșit, se trece de la a considera darul Evangheliei doar pentru câțiva, la recunoașterea faptului că Duhul Sfânt este pentru toate popoarele și îndeamnă Biserica spre misiunea universală (prima lectură).

COMENTARIU LA LECTURI

Apostolii merg la mormântul Învățătorului și îl găsesc gol; discipolul iubit l-a văzut și a crezut. Prin puterea Duhului Sfânt, Petru anunță în casa centurionului Corneliu vestea cea bună a Învierii, mântuire pentru întreaga lume. De aceea, noi, cei care am înviat cu Cristos în botez, trebuie să căutăm bunătățile de sus.

PRIMA LECTURĂ

Faptele Apostolilor se caracterizează printr-un număr mare de discursuri, aproximativ treizeci, împrăștiate de-a lungul narațiunii. Acestea sunt pasaje importante din punct de vedere teologic, deoarece exprimă perspectiva personajului protagonist al povestirii și reinterpretarea sa a evenimentelor legate de mântuire. În acest caz, Petru retrăiește povestea pământească a lui Isus și o leagă de experiența învierii pe care ucenicii au avut-o atunci când Isus li s-a arătat. Corneliu și familia sa aveau într-adevăr cunoștință de ceea ce făcuse Isus? Nu este imposibil ca centurionul să fi știut ceva despre rabinul galileean care conducea mulțimile și făcea minuni, dar, în orice caz, apostolul simte nevoia să rezume punctele esențiale pentru a ajunge la subiect. Există o schimbare subtilă în cuvintele finale ale lui Petru care nu trebuie să treacă neobservată. Mai întâi, există un mandat misionar de a da mărturie despre rolul lui Isus ca judecător final. Petru spune că acest mesaj este destinat poporului, un termen pe care Luca îl folosește de aproape optzeci de ori cu referire la Israel. Imediat după aceea, însă, Petru afirmă că iertarea păcatelor este pentru oricine crede în Isus! Acest limbaj reflectă o idee de mântuire universală și este același cu cel folosit adesea de colegul său Paul în scrisorile sale (de exemplu, în Rom 1,16 el susține că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor care cred, a evreilor în primul rând, precum și a grecilor). Acest proiect de mântuire fără limite fusese deja prezis de „toți profeții”, expresie care ar putea indica mărturia generală a vechiului legământ, dar ar putea face referire și la rolul specific al profeților. Printre aceștia trebuie menționat cu siguranță Ioel, care în 3,1 promite revărsarea Duhului Sfânt peste fiecare om, text citat de Petru în discursul de la Rusalii (Fap 2,17-21). Aceasta este ceea ce urmează să se întâmple în casa lui Corneliu. Dacă vom continua să citim textul din Faptele Apostolilor, vom descoperi că discursul lui Petru este întrerupt de venirea Duhului care pare să confirme vizual cuvintele apostolului. Această împrejurare va avea consecințe de o importanță capitală atunci când va fi amintită de Petru la sinodul din Ierusalim ca dovadă că neamurile sunt acceptate de Dumnezeu așa cum sunt, fără a fi nevoie să le iudaizăm prin circumcizie (cf. Fap 15,8-10). Prezența acestui discurs în liturgia pascală reamintește tuturor că efectele învierii lui Isus au o amploare care depășește cu mult cercul celor care l-au urmat în călătoria sa pământească și deschide perspective neașteptate care îi leagă pe credincioșii din primul ceas, care au mâncat și au băut cu el, de generațiile care vor crede în Cristos doar pe baza credinței.

A DOUA LECTURĂ

Umorul este un instrument care funcționează atunci când destinatarul este conștient de registrul de glumă care este folosit. Probabil corintenii au înțeles gluma lui Paul în acest mic pasaj din fața noastră, dar nu este sigur că cititorii contemporani ar fi la fel de perspicace. Așadar, trebuie să explicăm cadrul în care apostolul exprimă misterul pascal în termeni iudaici. Toți evreii știau că, de Paște, toate urmele de drojdie trebuiau îndepărtate din case, în amintirea exodului din Egipt, când nu era timp pentru a aștepta ca aluatul să crească și trebuia să mănânci în grabă și apoi să fugi. Timp de șapte zile, așadar, se mânca azime. Paul aplică această realitate creștinilor din Corint și afirmă metaforic că ei sunt „azimi”, adică nu sunt corupți de drojdie, pentru că trăiesc în mod constant ca și cum ar fi Paștele, deoarece Cristos a fost jertfit pentru noi și efectele acestei jertfe sunt permanente. Creștinul nu este azimă doar o săptămână pe an, ci întotdeauna! Rămâne doar să înțelegem ce vrea să spună la nivel real, adică nemetaforic, prin expresiile „aluat” și „azime”. Aici ne vine în ajutor v. 8, unde primul substantiv este asociat cu răutatea și perversitatea, iar celălalt cu sinceritatea și adevărul. Nu trebuie să speculăm prea mult asupra acestor termeni, care au fost aleși doar ca reprezentanți ai omului vechi și ai omului nou, adică ai unui mod de viață carnal și ai unuia marcat de călăuzirea Duhului. Desigur, este interesant că aici Paul motivează necesitatea unei purificări morale – adică a unei convertiri – cu efectele Paștelui, pentru că acesta este, în esență, mesajul care se regăsește și în Legea mozaică: evreii vor trebui să ridice standardul moral al acțiunilor lor după ieșirea din Egipt, pentru că vor merge să locuiască într-un pământ sfânt locuit de Domnul. Cu atât mai mult, așadar, trebuie creștinii să își îmbunătățească comportamentul după ce Cristos a înviat și trăiește printre ei. Casa evreiască eliberată de prezența drojdiei devine astfel o metaforă pentru biserică, înțeleasă nu ca o clădire, ci ca o comunitate în interiorul căreia nu există loc pentru realități care corup. În cazul Corintului, riscul era imoralitatea unuia care ar putea strica întreaga biserică prin exemplul său, dar un argument similar ar putea fi aplicat acelor cazuri în care răul ar putea infecta credincioșii care îl subestimează și s-ar putea dovedi potențial distructiv pentru comunitate.

EVANGHELIA

Nu faceți prea multe predicții cu privire la reacțiile oamenilor, căci de multe ori veți ajunge să vă înșelați. Când Maria Magdalena le spune ucenicilor vestea furtului trupului lui Isus, aceștia – sau cel puțin doi dintre ei – sunt gata să se grăbească la mormânt, în timp ce este trimisă de Isus să le anunțe învierea sa, ea nu reușește să îi convingă, după cum ar trebui dedus din faptul că, atunci când Cel Înviat apare în fața grupului, aceștia sunt baricadați în casele lor de frica iudeilor (In 20,19). Este oare normal să credem cu mai multă bunăvoință veștile rele decât pe cele bune?! În plus, și vestea rea era greșită, pentru că nu era adevărat că trupul lui Isus fusese furat, așa că este bine că s-au mișcat pentru a verifica zvonul.

• Polifonia personajelor. Evanghelistul pare să se joace pe seama acestei neînțelegeri, până la urmă într-o manieră binevoitoare, deoarece călătoria pascală prevede momente diferite pentru fiecare: Discipolul iubit, Petru, Toma… Abundența de personaje din Evanghelia a patra nu este un accesoriu, ci provoacă cititorii să examineze problemele din diferite puncte de vedere și să înțeleagă valoarea simbolică pe care o întruchipează. Maria Magdalena este o figură unică și foarte particulară, dar în acest moment ea pare să fie acolo pentru a-i reprezenta și pe alții. Modul în care se adresează ucenicilor („nu știm unde l-au pus” – In 20,3) poate fi un indiciu al prezenței mai multor femei la vizita de dimineață la mormânt – așa cum atestă și celelalte evanghelii canonice – dar este și o expresie a dezorientării împărtășite de întreaga comunitate credincioasă.

La rândul lor, Petru și Ioan sunt, de asemenea, emblematici pentru rolurile diferite din cadrul conducerii bisericii: purtătorul de cuvânt oficial și liderul recunoscut al grupului celor doisprezece, alături de cel carismatic care ajunge să cunoască mai îndeaproape sentimentele lui Cristos. Scena care are loc la mormânt nu reflectă un conflict latent în cadrul comunității, așa cum au speculat mai mulți comentatori moderni, ci, dimpotrivă, pare a fi concepută în așa fel încât să legitimeze ambele poziții, așa cum se va întâmpla și mai explicit în capitolul următor. Faptul că nu ajung împreună la mormânt nu trebuie înțeles neapărat ca o com-petiție, ci este consecința logică a narațiunilor biblice în care, atunci când sunt prezentate două personaje, acestea nu fac aproape niciodată lucrurile la unison (gândiți-vă, de exemplu, la surorile Marta și Maria).

Evanghelistul nu este interesat să atribuie primatul unuia în detrimentul celuilalt, ci mai degrabă să sublinieze diversitatea prezentă în biserică. Fiecare își urmează propria cale și propriul raționament care îl conduce la concluzii diferite, după cum reiese din ultimele versete. Ei au văzut aceleași lucruri, dar le-au interpretat diferit. Pânzele de înmormântare sunt doar o enigmă pentru Petru, în timp ce pentru Discipolul iubit sunt dovada că Isus nu mai este ostaticul morții. Prin urmare, lui Ioan i se atribuie o formă de credință („el a crezut”) la care Petru nu participă. Dar când vine vorba de a defini tipul de credință care este înțeles în acest context, certitudinile dispar imediat și ne întoarcem la întunericul care a însoțit-o pe Magdalena în pelerinajul ei nocturn la mormânt.

• Mugurele credinței. Explicația dată de evanghelist („Pentru că ei nu înțeleseseră încă Scriptura”) nu ne este de mare ajutor în a clarifica lucrurile. Ea este rostită la plural, deci îi privește atât pe Petru, cât și pe Ioan. Dar în ce sens această informație ar trebui să îi justifice? Poate faptul că au alergat îngrijorați la mormânt în loc să stea acasă și să o liniștească spunându-i: „Bineînțeles că a plecat, prostuțo, nu-ți amintești că trebuie să învie a treia zi?” și apoi să se întoarcă distrați la treburile lor… Ar fi frumos să speculăm, dar este puțin probabil să fi fost gândul autorului. Dacă se simte dator să îi scuze pe ambii ucenici, este pentru că, în adâncul său, crede că nici măcar credința ucenicului iubit nu este încă cea cerută de împrejurări. Ea poate fi înțeleasă ca o schiță, un lăstar care trebuie încă să se dezvolte.

Unii sugerează să înțelegem verbul grecesc epìsteusenas o formă a aoristului incoativ pentru a fi tradus prin „inco-minat să creadă”. Credința, de fapt, nu este o simplă dispoziție subiectivă, ci este acea experiență care are ca rezultat credința în ceea ce s-a trăit. Trebuie să admirăm călătoria ucenicului iubit care a ajuns să creadă că Isus este viu, dar trebuie să recunoaștem că convingerea sa personală nu îl determină încă să declare public ceea ce a realizat. Mai mult decât atât, poate că nici măcar nu ar fi posibil până când Duhul Sfânt nu intervine pentru a susține acest efort și pentru a depune mărturie în fața oamenilor, un motiv pentru care Ioan leagă darul Duhului de ziua de Paști.

• Neînțelegeri inevitabile. Rămâne ceva de spus despre tema neînțelegerii care străbate scenele pascale din Evanghelia a patra. Pentru a înțelege mai bine termenii întrebării, trebuie să luăm în considerare versetele de la 1 la 18 din capitolul 20 și să nu ne oprim la v. 9, ca în pasajul liturgic propus (episcopii din Canada au optat pe bună dreptate să ofere versiunea mai lungă și ar fi bine să ne permită și nouă să alegem între forma lungă și cea scurtă, ca în alte ocazii). Pentru că, de fapt, povestea celor doi ucenici este simetrică față de cea a ucenicei. Petru și Ioan nu sunt capabili să înțeleagă sensul autentic al Scripturilor pentru că probabil nu au asimilat încă dimensiunea slăbiciunii care caracterizează mesianismul lui Isus. Scandalul Crucii este un obstacol insurmontabil până când Duhul Sfânt le permite să ajungă la adevăr în totalitatea sa (cf. 16,3). Chiar Maria Magdalena este împiedicată în călătoria sa de a-l recunoaște pe Isus și pentru că așteptările sale sunt greșite: dacă cauți un trup mort și persoana pe care o dorești se află chiar în fața ta, este inevitabilă dificultatea de a găsi ceea ce cauți. Luca rezumă bine această eroare în evanghelia sa, când îi pune pe îngeri să le spună femeilor: „De ce căutați printre morți pe cel viu?” (Lc 24,5). Învierea lui Isus arată că discipolii trebuie să își recalibreze așteptările și că, fără o regândire profundă a propriilor categorii de gândire, revelația lui Isus este anulată și chiar înăbușită de propriile lor ambiții. Cei care doresc să cinstească un trup mort o fac pentru a satisface o nevoie personală, însă învierea indică o perspectivă mult mai înaltă și mult mai largă.

REFLECȚIE PENTRU TIMPUL PASCAL

EL A VĂZUT ȘI A CREZUT

de Roberto Laurita

Ce se întâmplă în fața mormântului lui Isus? Potrivit Evangheliei lui Ioan, prima care ajunge este Maria din Magdala. Este încă întuneric și totuși ea observă că piatra a fost îndepărtată de pe mormânt. Ce să creadă? Este întuneric, desigur, pentru că soarele nu a răsărit încă, dar este întuneric și pentru credință: ideea că Isus a înviat, de fapt, nici nu o atinge. Maria rămâne blocată în durerea ei, în imposibilitatea de a se deschide la evenimentul care o obligă să privească cu alți ochi tot ceea ce s-a întâmplat. Este ziuă când Petru și Ioan primesc vestea. Ioan, care ajunge primul, nu se poate abține să nu vadă pânzele care au înfășurat trupul lui Isus. Petru intră și face o adevărată recunoaștere a locului. O recunoaștere pripită, însă, nu duce la credință. Indiciile nu sunt suficiente, este nevoie de ceva mai mult. Și acest „ceva” îl conduce pe Ioan, „ucenicul pe care Isus îl iubea”.

Dacă el este primul care ajunge la credință, este pentru că încă o dată „se lasă iubit” de Isus și se deschide în fața neprevăzutului, a ceea ce ei nu și-ar fi putut imagina, se abandonează cu încredere evenimentului neașteptat. Fără reticență, fără ezitare. Ioan a rămas până la sfârșit alături de Isus, la picioarele Crucii, împreună cu Maria. A participat la patimile și la moartea sa.

Acum durerea sa este solul fertil în care germinează credința în Cel înviat. O credință care își găsește sprijinul decisiv în Scripturi. Pentru Ioan, ca și pentru noi, credința în Cel înviat nu este o concluzie de la sine înțeleasă. Există închideri care trebuie depășite, apărări care trebuie dărâmate. Trebuie să ne „lăsăm iubiți” de Isus, mai degrabă decât să încercăm să îl „iubim”. Trebuie să ne lăsăm luați de mână de Scripturi pentru a citi istoria în profunzime.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 566/aprilie-mai 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Petru și Ioan alergând la mormânt

Hits: 76