Meditație pentru Vigilia Pascala

VIGILIA PASCALĂ

19 APRILIE 2025

„Dimineața devreme, femeile s-au dus la mormânt”. Lc 24,1

INTERPRETAREA CELEBRĂRII

de Roberto Laurita

Nu este o sărbătoare ca oricare alta. Nu este slujba de Paști devansată în noapte. Este o veghe, iar o veghe ne cere să fim dispuși să petrecem timpul fără grabă. Celebrarea acestei nopți ne plasează în centrul misterului credinței: Fiul Omului a trebuit să fie dat în mâinile păcătoșilor, a trebuit să fie răstignit și a trebuit să învieze a treia zi. să încercăm, așadar, să facem din această liturghie un moment nou, în care este posibil să înțelegem surpriza și uimirea transformate în cel mai desăvârșit imn de laudă: „Aleluia! Cristos a înviat!”. Liturgia Vigiliei Pascale gravitează în jurul a patru momente principale

– focul și vestirea lui Cristos cel înviat;

– Cuvântul lui Dumnezeu și rememorarea istoriei mântuirii;

– apa și reînnoirea promisiunilor baptismale;

– pâinea și vinul, Euharistia ca sacrament al Paștelui.

Deși Cuvântul ocupă un loc important în cadrul ei, liturghia este fundamental acțiune, o realitate bogată în simboluri și gesturi. Trebuie, așadar, să intrăm în perspectiva ei și să ne lăsăm conduși de dinamismul ei care face apel la inteligență, dar și la inimă, la simbolism, la întreaga noastră ființă. Nu trebuie doar să ascultăm, ci și să privim pentru a înțelege, prin semne, realitatea pe care cuvintele și explicațiile nu o pot exprima. În același timp, trebuie să ne bazăm pe propria credință, care purifică, hrănește și sporește participarea la liturghie. Acest lucru se aplică într-un mod cu totul special Vigilei Pascale.

LITURGIA LUMINII

Ritualul luminii arată cum lumina lui Cristos, care se înalță în glorie, risipește întunericul din inimile și spiritele noastre. Procesiunea din spatele lumânării pascale evocă călătoria poporului lui Dumnezeu condus nu de un nor luminos, ci de Cristos glorios care luminează viața fiecărui om care vine în această lume (In 1,9) și a cărui lumină se răspândește de la vecin la vecin. în biserică, luminată de lumânările mici aprinse și de lumânarea mare pascală, se înalță cea mai lungă și mai lirică mulțumire din întreaga liturghie. Se cântă „noaptea binecuvântată”, „noaptea harului”, care „mântuiește pe toți credincioșii în Cristos”. Expresiile se succed, una după alta, cu o îndrăzneală extraordinară, iar totul se încheie cu o rugăciune. Ascultând această minunată cântare, înțelegem de ce lumânarea pascală este aprinsă în celebrarea botezului, scufundarea în moartea și învierea lui HCristos, și în Euharistie, care amintește trecerea, împreună cu Hristos, de la moarte la viață.

LITURGIA CUVÂNTULUI

Vigilia continuă cu o lungă Liturgie a Cuvântului, care rezervă un loc excepțional lecturilor din Vechiul Testament. Trebuie, de fapt, să începem „de la Moise și de la toți profeții” pentru a înțelege că „era necesar ca Cristos să sufere aceste lucruri pentru a intra în slava sa” (Lc 24,26-27). Primele patru lecturi corespund, cel puțin în parte, tradiției creștine din Răsărit și din Apus, care ajunge până la tradiția iudaică (Targum palestinian din secolul al II-lea î.Cr.) a „celor patru nopți”.

Prima noapte a fost cea în care Dumnezeu s-a manifestat pentru a crea lumea. Cuvântul lui Dumnezeu a fost lumină și a luminat totul: Gen 1:1-2:2. Experiența a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru poporul său ridică întrebarea: „Cine este acest Dumnezeu care ne iubește atât de mult?”. Răspunsul vine de la un înțelept care, în secolul al VI-lea sau al V-lea î.Hr., meditează la modul în care Dumnezeu conduce istoria, dintre care întoarcerea din exil este cea mai recentă manifestare. Pentru a înțelege, trebuie să ne întoarcem la începutul a tot: „La început”. Dumnezeul din Geneză creează cu un singur cuvânt: „Dumnezeu a zis… și așa s-a întâmplat”. În Isus, Cuvântul făcut trup, victoria ordinii asupra haosului, a luminii asupra întunericului, este definitiv realizată.

A doua noapte a fost cea în care Dumnezeu s-a manifestat lui Abraham, i-a promis un pământ și urmași, dar l-a și pus la încercare: Gen 22,1-18. Relatarea testului la care Dumnezeu l-a supus pe Avraam, cerându-i să-și imoleze fiul, este oarecum șocantă, chiar dacă știm în anti-climax că Isaac nu va fi imolat. Totul începe cu o inițiativă neașteptată din partea lui Dumnezeu, cu promisiunea unei descinderi care are ceva din imposibil. Și totuși Sara concepe și îl naște pe Isaac. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu îi cere patriarhului trebuie plasat în această tramă: Avraam este chemat să ofere dovada supremă a credinței sale, iar acest lucru arată că împlinirea promisiunilor este asigurată, din moment ce Dumnezeu a spus acest lucru. Acest fapt le amintește creștinilor de ceea ce Dumnezeu va împlini în Fiul său. Acum știm acest lucru: Isus este Mielul pe care Dumnezeu l-a păstrat în rezervă, Fiul promisiunii care se împlinește o dată pentru totdeauna prin moartea și învierea sa, o moarte care rămâne un test pentru credință.

A treia noapte a fost cea în care Dumnezeu s-a manifestat împotriva egiptenilor și în favoarea lui Israel, eliberându-i din sclavie și făcându-i să treacă Marea Roșie: Ex 14,15-15,1. Nu putem sărbători Paștele fără să recitim relatarea acelei nopți memorabile în care Dumnezeu și-a eliberat poporul din sclavia asupritorilor. Plecarea din Egipt este primul mare eveniment înregistrat în memoria colectivă a poporului evreu. Acesta se referă în permanență la el pentru a găsi sensul existenței lor și pentru a-și reînvia speranța. Și îl celebrează cu credință, din generație în generație. Este Paștele, sărbătorit în fiecare an, când se mănâncă azime și miel, într-o masă rituală în care tatăl familiei le explică copiilor semnificația. Adunarea reia cântecul lui Moise pentru a celebra victoria lui Cristos care ne eliberează din robia păcatului și a morții.

A patra noapte va fi cea în care lumea va fi dizolvată. Jugurile de fier vor fi rupte și generațiile de neevlavioși anihilate. Este o noapte stabilită și rezervată pentru mântuirea tuturor generațiilor lui Israel: Is 54:5-14. Este a patra mare etapă a istoriei mântuirii și este anunțată de un cuvânt al Domnului, transmis de profetul său în ceea ce se numește „cartea mângâierii”. Dumnezeu însuși este cel care vorbește: cu infinită blândețe se apropie de poporul său și cu accente de tandrețe îi murmură la ureche: „Soțul tău este creatorul tău, Domnul oștirilor este numele lui; răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel, el este numit Dumnezeul întregului pământ. El este cel care a creat Israelul și îl recreează continuu. Căci Dumnezeu este unit cu poporul său printr-o legătură de iubire, pe care nimic nu o poate distruge.

Pasajul se încheie cu un apel către Ierusalim: gloria sa va fi ca cea a unei mame ai cărei copii sunt bijuteriile sale. Profeția își găsește împlinirea în Paștele Domnului Isus.

După cele patru nopți, găsim alte trei lecturi care au rezonanțe baptismale clare. Cele trei oracole profetice care urmează ne invită, de fapt, să contemplăm opera împlinită a lui Cristos într-un mod mai imediat, dintr-o perspectivă sacramentală.

Primul oracol. Is 55,1-11. Acest text este concluzia „cărții de consolare pentru Israel”. A venit timpul să ne potolim setea, să ne hrănim cu lucruri bune, să „căutăm pe Domnul cât timp poate fi găsit”. Și toate acestea sunt la îndemâna oricui, chiar și a celor care nu au bani. Ceea ce frapează aici este importanța acordată Cuvântului. Acesta rămâne în prim-plan în cele cincisprezece capitole ale cărții și el este cel care ia inițiativa, prin el se realizează mântuirea, pentru că el împlinește ceea ce spune și proclamă. Creștinii nu pot uita ultimele cuvinte ale lui Isus pe cruce: „Totul este împlinit” (Ioan 19:30). Acum știm la cine trebuie să ne întoarcem, cine ne poate potoli setea.

Al doilea oracol. Bar 3,9-15.32-4,4. Iată acum un imn către Înțelepciunea care „a apărut pe pământ și a trăit printre oameni”. Răul din noi și din jurul nostru are o singură cauză și explicație: îndepărtarea de căile lui Dumnezeu, de sursa Înțelepciunii. Aceasta rămâne dincolo de îndemâna oamenilor și, mai devreme sau mai târziu, ne dăm seama că știința umană – oricât de sublimă ar fi ea – nu dă Înțelepciunea. Rămânem cu propria noastră foame… Cartea poruncilor lui Dumnezeu, Legea, este Înțelepciunea Domnului care ne este transmisă.

Al treilea oracol. Ez 36,16-17.18-28. Ultima dintre lecturile Vechiului Testament este preluată din cartea lui Ezechiel. Dumnezeu însuși evocă ceea ce s-a întâmplat: idolatria și corupția deveniseră radicale. Nu trebuie căutate în altă parte cauzele deportării. Dar păgânii nu înțelegeau așa: „Unde este Dumnezeul vostru? Unde este pretinsa lui omnipotență?”. Dumnezeu nu rămâne insensibil în fața acestor blasfemii și, prin urmare, acționează și îi adună pe ai săi, risipiți în toate țările. Acest lucru, însă, nu se poate întâmpla fără purificare. Și cum inima însăși este cea care a fost pângărită, Dumnezeu va îndepărta inima „de piatră” și va pune în locul ei o inimă „de carne”. În aceste noi creaturi, Dumnezeu va pune Duhul Său, care le va regenera.

În acest moment, după Gloria, citim pasajul din Epistola către Romani, care se referă explicit la botez, la trecerea de la moartea păcatului la viața pentru Dumnezeu (Rom 6,3b-11). Este greu de exprimat mai realist faptul că soarta omenirii este legată în mod concret de Paștele lui Cristos, de moartea și învierea sa. Cristos nu numai că a murit, dar a și înviat pentru toți. Aceasta este ceea ce creștinii „știu” cu o certitudine a credinței. Cu toate acestea, ei nu trebuie să uite că, datorită botezului, au deja parte la Paștele lui Cristos. Pentru a le reaminti acest lucru, Paul evocă ritualul botezului în forma practicată atunci, prin scufundare totală în apă. Prin urmare, persoana botezată simțea o senzație de sufocare urmată imediat de o revenire la viață atunci când respira din nou ieșind din apă. În orice caz, această moarte-înviere baptismală, oricât de reală ar fi, rămâne o promisiune sacramentală care se va realiza pe deplin la Paștele nostru, când vom trece de la moarte la o înviere care va semăna cu a sa.

EVANGHELIA

▶ „Amintiți-vă ce va spus…”. Luca a scris o operă în două părți: Evanghelia și Faptele Apostolilor. Relatarea învierii lui Isus este simultan punctul culminant și centrul acesteia. Totul, în prezentarea sa, pare să se întâmple într-o singură zi și într-un singur loc, Ierusalimul: descoperirea mormântului gol, anunțarea învierii de către îngeri, neîncrederea ucenicilor, apariția Celui Înviat pentru a-i convinge că este viu, trimiterea lor în misiune însoțită de promisiunea Duhului și, în sfârșit, înălțarea Domnului. Acesta este, în mod evident, un artificiu literar. La începutul cărții Faptele Apostolilor, unde reia firul evenimentelor, Luca vorbește despre patruzeci de zile în care Isus le-a dat apostolilor dovada învierii sale și ultimele sale învățături despre împărăția lui Dumnezeu (Fap 1,1-5). Cu toate acestea, înainte de a ajunge la a doua sa carte – cu predicarea Evangheliei de către apostoli și viața bisericii – Luca rezumă evenimentele anterioare. Prin urmare, relatarea sa poartă amprenta preocupării și geniului său (Lc 24,1-12).

▶ Ierusalimul: un loc special. Acolo începe totul (Lc 1,5-22: anunțarea nașterii lui Ioan Botezătorul); o întreagă parte a Evangheliei constă în călătoria lui Isus la Ierusalim (9,51-19,13), unde își exercită ultima sa slujire (19,14-22,38). Și, în cele din urmă, de la Ierusalim începe misiunea, datorită coborârii Duhului Sfânt (Fap 2), și se înființează prima comunitate creștină (Fap 2,1-47). La fel ca ceilalți trei evangheliști, Luca relatează descoperirea mormântului gol „în prima zi a săptămânii, dimineața devreme”, de către femei, care aduc cu ele miresmele pe care le pregătiseră.

Ele constată că „piatra fusese îndepărtată de pe mormânt” și observă că trupul lui Isus nu mai este acolo. Doi îngeri se prezintă în fața lor. Femeile păstrează o atitudine umilă: „prinse de frică”, ca Maria la vestire (Lc 1,29). Și, la invitația mesagerilor cerești, ele își amintesc de cuvintele rostite de Isus „când era încă în Galileea” (Lc 9,22) și pornesc, fără ezitare, să „vestească aceasta celor Unsprezece și tuturor celorlalți”.

▶ În evanghelia sa, ca și în Faptele apostolilor, femeile joacă un mare rol. La fel ca Maria (2,19), ele păstrează cuvintele care le sunt adresate. Așa trebuie să fie credincioșii: ascultători atenți ai Cuvântului, mai ales ai Cuvântului rostit de Domnul, pentru că în el se află fundamentul credinței și mai ales al credinței în înviere, care este cheia și dă sens vieții noastre. Este ca și cum Luca ne-ar spune:

Când sunteți în întuneric, ca aceste femei, când nu mai știți unde sunteți, cu capul întors spre această piatră rece a mormântului, amintiți-vă cuvintele pe care Iisus le-a spus când a predicat pe pământ: acolo veți găsi sensul vieții voastre și vă veți descoperi misiunea față de ceilalți (É. Charpentier, Christ est ressuscité, în Cahiers Évangile 3 [1973] 51 nota 74).

Prin urmare, evanghelistul ne învață că căutarea trupului mort al lui Isus este fără rost. De acum înainte, ceea ce contează este Cel viu care este cu Dumnezeu și care, datorită noii sale condiții, rămâne misterios, dar cu adevărat prezent printre noi cu Cuvântul și pâinea sa.

LITURGIA BAPTISMALĂ

Vigilia include o liturgie baptismală. Aceasta poate fi celebrată în două forme.

Prima, atunci când apa este binecuvântată în vederea botezurilor care vor avea loc imediat. În cea de-a doua, însă, are loc binecuvântarea apei și, după profesiunea de credință baptismală, stropirea adunării. Binecuvântarea apei baptismale amintește de marile momente din istoria mântuirii în care apa a jucat un rol: la început, când Duhul lui Dumnezeu a pus în ea puterea care sfințește; la Potop, când a prefigurat moartea față de păcat și nașterea unei noi dreptăți; la trecerea Mării Roșii și botezul lui Isus; la cruce, când partea deschisă a lui Cristos a făcut să curgă sânge și apă și, în sfârșit, când Cel Înviat i-a trimis pe ucenici să învețe și să boteze. Prin renunțările și promisiunile baptismale, adeziunea credincioșilor la Cristos este reînnoită, decizia lor de a-l urma, de a continua să trăiască uniți cu el.

Dubla mișcare (renunț/cred) exprimă ceea ce caracterizează Legământul: o încredere totală în Dumnezeu și alegerea de a nu se lăsa sedus de idoli, de păcat, de spiritul răului. Stropirea adunării nu corespunde unui ritual de purificare, ci botezului. Este o spălare a mântuirii, regenerând la o viață nouă, o viață marcată de libertate și speranță.

LITURGIA EUHARISTICĂ

Spre altar, spre masa euharistică, converg acum ochii și inimile adunării. Acolo participăm în mod concret la Paștele lui Cristos, prin „memorialul-le” morții și învierii sale. Îi mulțumim Tatălui care l-a înviat pe Isus, repetăm gesturile pe care ni le-a dăruit – trupul oferit și sângele vărsat pentru mulțime – pentru a deveni un singur trup în Duhul. rugăciunea Tatăl nostru atestă identitatea noastră de copii, de frați dispuși să împărtășească darurile sale. Gestul păcii ne invită să acceptăm și să transmitem mai departe acel dar pe care Isus l-a obținut pentru noi cu un preț mare, prețul vieții sale. împărtășirea cu singura pâine ne face să devenim un singur trup, trupul lui Cristos. există un context de speranță și bucurie care se infiltrează prin solemnitatea gesturilor și intensitatea cuvintelor. Niciodată până acum participarea la masă nu a însemnat anticiparea timpurilor noi, când vom fi invitați la banchetul Mielului.

NU VĂ TEMEȚI!

Acestea sunt primele cuvinte ale îngerului către femei și constituie o invitație de a privi cu încredere și speranță la ceea ce se întâmplă, pentru că este opera iubirii lui Dumnezeu.

Da, învierea lui Isus nu a fost în niciun caz un eveniment planificat, cu atât mai puțin unul așteptat. Învierea ia prin surprindere și, prin urmare, poate stârni teamă, un sentiment de nedumerire. Într-adevăr, ceea ce oamenii prevăzuseră este dat peste cap.

Moartea lui Isus trebuia să fie evenimentul final al vieții sale. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Cel răstignit se ridică din nou. Femeile veniseră în zori să cinstească trupul unui mort, dar mormântul nu mai conține acel corp inanimat. Unde trebuie să își îndrepte acum privirea? Vestea care ajunge la ele dă o idee despre ceea ce s-a întâmplat, interpretează acel mormânt gol și desemnează locul în care Cel Înviat își întâlnește semenii.

Nu într-un loc simbolic, ferit de priviri indiscrete, unde pot simți mai ușor căldura unui grup care a supraviețuit unei cumplite încercări.

Nu într-o zonă sigură, în interiorul unei clădiri, pentru a scăpa de ostilitatea dușmanilor. Isus îi așteaptă pe ai săi în Galileea. Acea Galilee care a fost întotdeauna considerată un loc de trecere, de ciocniri și amestecuri. Acolo, în largul istoriei, îi va întâlni pe ai săi. Anunțul învierii sale deschide imediat orizonturile discipolilor: îi cheamă la misiune, să ducă peste tot Cuvântul său, să facă față provocărilor istoriei.

Acum că viața răzbate, acum că inimile sunt deschise bucuriei și speranței, îl putem întâlni pe Domnul în fluviul vieții cotidiene, pe căile lumii. Este experiența pe care o trăiesc chiar femeile: Isus vine în întâmpinarea lor chiar pe drum, drumul care duce la apostoli, cu un mesaj cutremurător. a sărbători învierea astăzi înseamnă a redescoperi elanul și îndrăzneala ucenicilor. Abandonând orice teamă și lăsând speranța să trezească alegeri, decizii, comportamente noi.

ÎN CENTRUL JUBILEULUI

Semnele speranței

„Pe lângă faptul că ne tragem speranța din harul lui Dumnezeu”, scrie Papa Francisc, «suntem chemați să o redescoperim și în semnele timpului pe care Domnul ni le oferă» (Spes non confundit, 7). Prin urmare, trebuie să fim atenți „la multul bine care este prezent în lume pentru a nu cădea în tentația de a ne considera copleșiți de rău și de violență”. Și Papa trasează o cale: „Semnele timpului, care conțin dorința inimii umane, care are nevoie de prezența mântuitoare a lui Dumnezeu, cer să fie transformate în semne de speranță”. Care pot fi aceste semne?„ «Pace pentru lume», o lume care se găsește din nou cufundată în tragedia războiului (Spes non confundit, 8)”.

• „A privi viitorul cu speranță” și a dori astfel să transmită viață (9).
• Să ofere semne palpabile de speranță „atâtor frați și surori care trăiesc în condiții dificile” și în special prizonierilor (10).
• A fi aproape „de cei bolnavi, care sunt acasă sau în spital, deoarece faptele de milostenie sunt și fapte de speranță” (11).
• Să aibă grijă de tineri, de studenți, de logodnici, de generațiile tinere (12), pentru ca aceștia să nu-și vadă visele năruite.
• Practicarea primirii emigranților și în special a exilaților, refugiaților, a celor care „își abandonează țara în căutarea unei vieți mai bune pentru ei și familiile lor” (13).
• Să valorizeze „comoara” pe care o reprezintă persoanele în vârstă, experiența lor de viață, înțelepciunea pe care o aduc și contribuția pe care o pot aduce (14).
• Să nu ne resemnăm în fața noilor valuri de sărăcie, să nu întoarcem privirea de la cei care trăiesc în situații dramatice și nu au hrană și locuință (15).
• Amintiți-vă că „bunurile pământului nu sunt destinate celor puțini defavorizați, ci tuturor” și că foametea este „o plagă scandaloasă în trupul umanității”.
• Invitați țările bogate să ierte datoriile țărilor care nu le vor putea rambursa niciodată (16).

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 565 martie/aprilie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 275