„Martorii Schimbării la Față” – Meditație pentru Duminica a II-a a Postului Mare

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A II A POSTULUI MARE

16 MARTIE 2025

MARTORII SCHIMBĂRII LA FAȚĂ

A doua etapă a drumului Postului Mare implică episodul transfigurării (evanghelia), pe care anul acesta o proclamăm în versiunea lui Luca, caracterizată printr-o prezentare marcant pascală (exodul lui Isus) și un rol pozitiv al discipolilor pe scenă. Dacă evanghelia preia două mari figuri ale istoriei sacre, Moise și Ilie, un al treilea colos al credinței este protagonistul primei lecturi: acel Abraham care se încrede în promisiunea divină și este astfel numit drept în fața lui Dumnezeu. În cele din urmă, Paul (a doua lectură) ne ajută să reflectăm asupra schimbării glorioase care îl așteaptă pe fiecare credincios, prefigurată de un stil de viață pe acest pământ care lasă să se întrevadă misterul divin și realizată pe deplin în cer, unde trupurile noastre vor fi făcute pentru a se conforma cu cel al lui Cristos.

CHIPUL SĂU ȘI-A SCHIMBAT ÎNFĂȚIȘAREA

de Roberto Laurita

Schimbarea la Față  are loc chiar în timp ce Isus se afla în rugăciune. Coincidența nu este întâmplătoare. Ceea ce îi schimbă chipul și întreaga persoană este de fapt relația cu Dumnezeu, Tatăl său. Pentru Isus nu există nimic care să conteze mai mult în ochii săi, nimic care să fie considerat mai prețios. Această relație de iubire și încredere totală – am văzut-o duminica trecută – este sufletul profund al misiunii sale. Moise și Ilie sunt doi martori privilegiați ai acestei relații cu Dumnezeu în Vechiul Testament, ambii cuprinși de o iubire pasională pentru cel pe care îl consideră singurul, eliberatorul lui Israel, aliatul credincios.

În Isus, însă, această relație își atinge plenitudinea, se manifestă la cel mai înalt nivel. El nu este, de fapt, doar un ghid, un lider sau un profet. El este – așa cum afirmă vocea ieșită din nor – „Fiul”, „alesul”. Cuvântul său este pasajul obligatoriu pentru toți cei care vor să intre în comuniune cu Dumnezeu.

Acesta e Cuvântul care ne însoțește prin diferitele conjuncturi ale existenței, chiar și în cele mai dramatice. Dacă nu ne putem bucura întotdeauna de acea lumină prodigioasă care strălucește pe chipul lui Cristos, avem totuși darul acestei lumini discrete, mereu la dispoziția noastră, pentru a ne lumina calea.

Acesta e Cuvântul care trezește legătura noastră cu Dumnezeu atunci când este neglijată, când este slăbită de păcatul nostru, când își pierde forța pentru că ne bazăm doar pe noi înșine, pe resursele și energiile noastre.

Acesta e Cuvântul este care mângâie și aduce speranță, dar care, de asemenea, sondează adâncurile ființei noastre.

Acesta e Cuvântul care ne pune față în față cu exigențele Legământului cu Dumnezeu, cu poruncile care trebuie respectate din iubire. Atunci când momentele benefice de manifestare se termină, când nu putem contempla gloria lui Dumnezeu, acest cuvânt este ghidul sigur care ne schimbă existența și ne permite să iubim ca Isus, până la cruce.

Ne găsim timp, singuri sau în familie, pentru a înțelege acest cuvânt? Ne lăsăm călăuziți de acest cuvânt viu și eficient, un dar pentru fiecare dintre noi, deoarece conține un mesaj personal? Când Domnul bate la ușa casei noastre, găsește el pe cineva care să îi deschidă și să îl lase să stea la masa noastră?

PE DRUMUL SPRE JUBILEU

În inima credinței noastre.

„Așa cum reiese din relatarea lui Luca: „Isus care a murit și a înviat este inima credinței noastre. […] Cristos a murit, a fost îngropat, a apărut. Pentru noi a trecut prin drama morții. Iubirea Tatălui l-a înviat prin puterea Duhului, făcând din umanitatea sa primele roade ale eternității pentru mântuirea noastră” (Spes non confundit, 20). Ne aflăm aici în inima credinței, dar și la sursa speranței. Apostolii au suferit un șoc puternic atunci când euforia cu care Petru l-a proclamat pe Isus ca Mesia a fost urmată imediat de dușul rece al anunțului patimii și morții sale. Lor, care sunt evrei, li se vorbește despre un Mesia umilit? Este de neconceput! Dacă Transfigurarea îi înviorează, ea nu îi scutește însă de Ghetsemani și Calvar. Este tocmai această trecere întunecată a lui Isus prin suferință și moarte care deschide orizontul și deschide învierea și speranța”.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Suntem la punctul de plecare al istoriei mântuirii.Dumnezeu face un legământ cu un om care va fi tatăl unei mulțimi de credincioși.

Psalmul responsorial: Cu Abraham, împreună cu psalmistul, cântăm încrederea noastră în Dumnezeu, lumina și mântuirea noastră, stânca sigură a vieții noastre.

A doua lectură: Noi aparținem pământului, dar suntem deja cetățeni ai cerului.Și suntem liberi de angoase și temeri.

Evanghelia: Pe munte au contemplat chipul transfigurat al lui Isus. Îl vor recunoaște în el pe Fiul lui Dumnezeu chiar și atunci când este bătut în cuie pe o cruce?

PRIMA LECTURĂ

Măreția personajelor biblice nu constă, în mod normal, în supunerea oarbă și absolută față de planurile divine, ci în a se lăsa complet implicate pentru a răspunde cu toată ființa lor. Întruparea are loc după ce Fecioara a răspuns la anunțul îngerului: „Cum se va întâmpla aceasta?” (Lc 1,34). În mod similar, Abraham își exprimă deplina încredere în promisiunea divină că va avea un urmaș la fel de numeros ca stelele și va moșteni pământul promis, dar nu ezită să întrebe: „Cum voi ști că voi avea stăpânirea lui?” (Gen 15,8). Aceasta nu este o lipsă de credință, pentru că credința caută să înțeleagă. Credința nu exclude faptul că Abraham trebuie să facă o călătorie, o călătorie care trece prin căi greșite (când încearcă să procure urmași prin unirea cu sclava Agar), o călătorie care trece prin mister, cum ar fi ritualul la care îl supune Domnul pentru a pecetlui legământul lor, privind cadavrele animalelor disecate. Reacția de spaimă în fața puterii divine este similară cu cea descrisă în Evanghelia Schimbării la Față, iar patriarhul pare să cedeze în fața terorii care îl asaltează (v. 12). Deruta sa în fața numinosului care se înalță deasupra sa nu îl împiedică să fie martorul unui semn de măreție supraomenească. În această experiență tulburătoare, Abraham vede trecând printre animale „un braț fumegând și o torță aprinsă” care pare să preceadă coloana de nori și foc care îi va ghida pe Moise și pe israeliți în fuga lor din Egipt prin zidul de ape al Mării Roșii. Un semn foarte criptic pentru Abraham și ceva mai puțin pentru noi, cititorii Bibliei, care suntem familiarizați cu evenimentele Exodului. Călătoria spirituală a patriarhului devine astfel, în mod simbolic, cea a credinciosului în drumul său spre Înviere, o călătorie care necesită multă încredere, răbdare și o enormă speranță, amintind cuvintele apostolului Paul: „dacă sperăm ceea ce nu vedem, așteptăm cu perseverență” (Rom 8,25).

A DOUA LECTURĂ

A doua lectură contribuie, de asemenea, cel puțin în parte, la aprofundarea temei Schimbării la Față. Paul, de fapt, afirmă că Domnul va „schimba trupul nostru muritor pentru a-l conforma trupului său glorios” (3,21). Ideea că trupul muritor suferă o transformare este un concept pe care apostolul îl dezvoltă pe larg în capitolul 15 din 1Corinteni, un text care subliniază cum ceea ce este semănat în coruptibilitate renaște în necoruptibilitate și ceea ce este semănat în slăbiciune învie în putere.

Paul nu poate concepe o trăire a sufletului fără ca acesta să fie adăpostit într-un trup, dar își dă seama că acesta nu poate fi de același fel cu cel pe care l-am primit noi pentru a locui pe acest pământ. Acum, prin urmare, se adaugă un element care califică într-un mod special slava trupului înviat, fiind după chipul celui al lui Cristos Domnul.

Sfântul Ioan Crisostom comentează astfel: „Acest trup al nostru devine asemenea celui care șade la dreapta Tatălui, celui care este adorat de îngeri, celui care este mai presus de orice stăpânire, principat și putere” (Omilii la Filipeni, 14). Remodelarea trupului muritor și facerea lui glorioasă este concepută de apostol ca prima sarcină a celui care a obținut puterea asupra tuturor lucrurilor, deoarece aceasta este o condiție necesară pentru a fi în comuniune cu el la sfârșitul timpului. Poate că traducerea „trup nenorocit” nu permite înțelegerea deplină a acestui aspect, dar originalul grecesc vorbește despre un „trup al umilinței”, ceea ce se referă cu certitudine la celebrul imn hristologic din această scrisoare (Fil 2,6-11), unde se amintește că Isus s-a umilit prin întruparea și moartea sa pe cruce. Așa cum, de fapt, Isus a trecut prin umilință și a primit de la Tatăl titlul de Domn care îl înalță mai presus de orice creatură, tot astfel și cei care cred vor primi de la el un trup glorios asimilat cu al său. Acest lucru este seducător pentru femeile și bărbații din toate timpurile care sunt expuși la muncile și bolile corpului uman, dar cu siguranță a răsunat într-un mod special la urechile celor ale căror trupuri au fost umilite ca sclavi sau lovite cu bastoane și flageluri din cauza persecuției pentru credința lor. Așadar, destinul credinciosului este să primească ceva radical nou față de ceea ce experimentează acum. Cu un joc de cuvinte pe care îl găsim și în Rom 12,2 și care poate fi reprodus în limba italiană, putem spune că alternativa este între a se conforma modelelor acestei lumi sau a fi transformat într-o făptură nouă, unde, totuși, trebuie menținută distincția între ceea ce este din inițiativa omului și ceea ce, în schimb, are loc prin lucrarea lui Dumnezeu și, prin urmare, este redat pasiv ca lăsându-se transformat.

EVANGHELIA

• O relatare în trei versiuni. Fiecare dintre cele trei relatări canonice ale Schimbării la Față are propriul caracteristic care trebuie evidențiat. Versiunea lucană oferă mici variații care nu contrastează cu celelalte, dar merită atenția noastră. Zilele care separă această experiență de episodul anterior nu sunt șase ca în Marcu și Matei, ci opt. Poate că Luca le numără incluzându-le pe prima și pe ultima, un pic ca atunci când se spune că Isus învie a treia zi numărând vineri, sâmbătă și duminică, deși rămâne în mormânt puțin peste o zi și jumătate. De asemenea, este tipic pentru Luca să asocieze evenimentele semnificative din viața lui Isus cu un moment de rugăciune, cum a fost cazul botezului său și al alegerii ucenicilor.

Observăm în treacăt că menționarea rugăciunii a avut un anumit impact asupra receptării scenei, deoarece evangheliile îl descriu pe Isus rugându-se mai ales noaptea și astfel unele reprezentări celebre, precum cea a lui Rafael, sunt plasate noaptea, oferind astfel și o bună explicație pentru somnul care îi cuprinde pe ucenici (v. 32). Adesea subliniat de cercetători este și faptul că Luca a omis termenul tehnic care indică Schimbarea lui Isus la Față, vorbind despre o schimbare mai generică a aspectului feței, pentru a evita posibilele neînțelegeri cu zeii păgâni care luau diferite înfățișări pentru a înșela oamenii sau pentru a-și deghiza escapadele erotice.

• Poate cea mai notabilă caracteristică proprie a lui Luca este aceea de a fi dat un conținut explicit discursului lui Isus cu Moise și Ilie: „ei vorbeau despre trecerea lui, care urma să aibă loc la Ierusalim” (v. 31). Trebuie să recunoaștem că acesta este un mod de exprimare destul de criptic și că nu este imediat clar la ce se referă evanghelistul prin utilizarea termenului éxodos. Referirea la ieșirea evreilor din Egipt este cu siguranță în fundal, iar prezența lui Moise confirmă acest lucru. În moartea lui Isus, se realizează un Paște, adică o trecere, care îi introduce pe credincioși în restul pământului promis (cf. Evr 4,6-9). E de asemenea adevărat că acest termen este adesea folosit ca expresie eufemistică pentru a indica moartea (cf. 2Pt 1,15). Dacă Luca, în Fap 13,24, înțelege venirea lui Isus în această lume ca pe o intrare (eísodos), termenul éxodos poate foarte bine să reprezinte omologul său și să indice totalitatea evenimentelor care duc la întoarcerea sa la cer, deci nu numai moartea sa pe cruce, ci și învierea și înălțarea sa, care în această evanghelie constituie o realitate unică și indivizibilă. Așadar, acest éxodos, indiferent de sensul pe care dorim să i-l atribuim, este pe cale să se împlinească. Și aici, înregistrăm o ambivalență de sens, deoarece împlinirea unui eveniment poate indica, în general, că a sosit momentul să aibă loc, dar trebuie să presupunem că există o dezvăluire progresivă care atinge acum punctul culminant. Înainte de a-și lua rămas bun de la ucenici odată cu înălțarea sa, Isus le dezvăluie că „toate lucrurile scrise despre mine trebuie să se împlinească” (Lc 24,44). Înțelegem astfel că această împlinire are loc treptat și nu dintr-o dată și, prin urmare, zilele exodului încep și cu Lc 9,51 unde Isus își începe călătoria spre Ierusalim, nu întâmplător și aici cu o referire la împlinirea zilelor înălțării sale.
• Misterul somnului și accentul pus pe ucenici. După cum am menționat anterior, probabila desfășurare nocturnă a scenei în Luca pare să fi favorizat menționarea somnului ucenicilor. Având în vedere că evanghelistul scrie pentru un public păgân educat, aceasta ar putea fi o aluzie ironică la experiențele extatice nocturne (vise, viziuni etc.) care, în mistica antică, îl apropiau pe om de divinitate. Aici, somnul pare a fi mai degrabă un obstacol decât un mijloc de comunicare cu divinul, pentru că abia la trezire cei trei ucenici îl pot vedea pe Isus împreună cu Moise și Ilie. Această interpretare negativă a somnului este susținută de ceea ce se întâmplă mai târziu în Ghetsemani, unde Isus pleacă să se roage și când se întoarce îi surprinde pe apostolii adormiți. Luca are aici o expresie curioasă: „ei dormeau de tristețe” (22,45), ca și cum tristețea ar fi ceva care, în mod obișnuit, duce la somn. Impresia este că atât pe Muntele Tabor, cât și pe Muntele Măslinilor, Luca intenționează să justifice comportamentul mai puțin ireproșabil al discipolilor.

De altfel, chiar și ieșirea improvizată a lui Petru care ar dori să prelungească întâlnirea prin construirea a trei locuințe pentru participanți este justificată cu bunăvoință: „Nu știa ce spune” (v. 33). Indulgența față de ucenici se manifestă din nou, într-un mod subtil, în încheierea episodului. Marcu și Matei conțin o interdicție explicită a lui Isus față de ucenici de a povesti ce s-a întâmplat, un embargo care va înceta doar odată cu Învierea. Porunca nu face decât să sporească confuzia lor, deoarece, pe lângă faptul că rumegă ceea ce s-a întâmplat, ei se întreabă și ce înseamnă să învii din morți. Aici ucenicii par mai conștienți și mai discreți, tac de bună voie pentru că înțeleg că ar fi nepotrivit să divulge evenimentul, cu o atitudine care amintește de cea atribuită Fecioarei care a păstrat faptele privind viața lui Isus meditându-le în inima ei (Lc 2,19).

• A da sens evenimentului. Una dintre problemele fundamentale pe care le ridică acest episod este interpretarea sa: de ce își dezvăluie Isus gloria cu anticipație? Și de ce doar către trei dintre ucenicii săi? Răspunsul clasic la această întrebare este oferit de o celebră omilie a lui Leon cel Mare: „Și în această Schimbare la Față scopul principal a fost să îndepărteze din inimile ucenicilor jignirea Crucii și să împiedice ca credința lor să fie tulburată de umilința Patimii Sale voluntare, revelându-le excelența demnității Sale ascunse” (Sermones 51,3). Dar dacă acesta a fost într-adevăr scopul Său, rezultatele au fost oarecum dezamăgitoare, deoarece Petru, Iacob și Ioan, în momentul arestării Sale în Ghetsemani, au fugit la fel ca toți ceilalți care nu s-au bucurat de această viziune privilegiată. Prin urmare, trebuie să presupunem că Isus privea mai departe, nu atât la timpul patimilor, cât la cel al predicării apostolice. Apostolii care urmau să conducă biserica trebuiau să aibă dovada că același Isus care a umblat cu ei a fost, de asemenea, glorificat prin înviere. Indicativ în acest sens este faptul că apostolul Petru, într-un text care poate fi opera unei tradiții ulterioare, dar care se bazează totuși pe autoritatea sa, socotește acest episod drept o amintire indelebilă a demnității lui Isus, afirmând că „am fost martori oculari ai măreției sale. […]. Acest glas l-am auzit coborând din cer în timp ce eram cu el pe muntele sfânt” (2Pt 1,16-18). Dintre numeroasele episoade pe care Petru le-ar fi putut menționa pentru a fundamenta puterea lui Isus (de exemplu, înmulțirea pâinilor), el optează pentru un fapt de care a fost făcut părtaș benevol și pe care își bazează imaginea lui Cristos. Petru, în acest moment nu mai este doar la nivel personal, ci și în calitate de conducător al bisericii, devine garantul continuității care există între Isus predicatorul, Mesia suferindul, Cristosul glorificat prin înviere și Fiul Omului care revine la sfârșitul veacurilor.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 565 martie/aprilie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 76