„Iubirea de Dumnezeu este fundamentul iubirii de aproapele” – Meditație pentru Duminica a VII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii. 

DUMINICA A VII-A DIN TIMPUL DE PESTE AN

22 FEBRUARIE 2025

IUBIREA DE DUMNEZEU ESTE FUNDAMENTUL IUBIRII DE APROAPELE

Liturghia de astăzi oferă o imagine a identității lui Dumnezeu. Prima lectură ilustrează comportamentul mărinimos și generos al lui David, care respectă voința Domnului. Cel Preaînalt din psalm este cel care păstrează viața, bogat în har și milă, are milă și îi iartă pe păcătoși. Această imagine divină din Evanghelie este repropusă de Isus într-un mod mai radical: milostivirea Tatălui se extinde asupra tuturor creaturilor sale; de aceea, Isus le cere discipolilor săi să îi iubească pe toți și să adopte aceeași atitudine ca Dumnezeu față de cei care se opun planului său salvator. La baza discursului lui Isus se află dinamica pascală, în care Fiul iartă și Tatăl îl învie. Cristos este astfel ultimul Adam și numai iubindu-i pe așa-numiții „dușmani”, în virtutea acțiunii Duhului Sfânt dăruit de Cel înviat, putem fi asemenea lui (lectura a doua).

INTRODUCERE LA LECTURI

În Vechiul Testament există semne ale iertării, pe care o experimentează și David. Dacă David a fost într-adevăr autorul tuturor psalmilor, am putea identifica unele referințe autobiografice în psalmul de astăzi: cel pe care David l-a cunoscut ca Dumnezeu al iubirii, l-a recunoscut și în evenimentele vieții sale și în laude. Isus va duce angajamentul față de milă pe cele mai înalte culmi, pentru simplul motiv că acesta este modul în care Dumnezeu se comportă cu oamenii. Prin urmare, nu mai este posibil pentru noi să evităm stilul lui Cristos, care devine stilul creștinului. Este vorba de a decide dacă vrem să rămânem omul vechi, Adam, sau dacă vrem să devenim omul nou, Cristos, așa cum sugerează Paul.

PRIMA LECTURĂ

Episodul relatează ostilitatea regelui Saul față de David. Este o poveste paralelă cu cea din capitolul 24. Regele a pornit să-l captureze pe David și a fost informat de prezența acestuia în deșertul Zif. Pasajul liturgic începe cu vânătoarea de oameni pusă la cale de Saul: în v. 2 este menționat de două ori „deșertul Zif”. În vv. 7-9 avem scena centrală. În timpul popasului de noapte al soldaților regelui, David și Abisai au năvălit în tabără și s-au apropiat de Saul, care dormea adânc ca și restul trupelor sale (v. 7). Având ocazia favorabilă, Abisai îi cere lui David să îl ucidă pe rege cu propria sa suliță (v. 8). Spre deosebire de 24,5, Abisai nu interpretează evenimentul ca pe o oportunitate oferită de Dumnezeu pentru a ucide inamicul. De fapt, doar YHWH are dreptul de a pune capăt vieții umane (cf. 1Sam 25,38; 2Sam 12,15; 1Cr 13,20). Cu toate acestea, David ordonă categoric să nu-l ucidă și își justifică alegerea: Saul este regele, uns de Dumnezeu (v. 9). Identitatea de „uns” este repetată și în vv. 11.16.23. În concepția teocratică iudaică, regele era ‘uns’ de Domnul, consacrat pentru a conduce poporul ca locotenent al lui Dumnezeu; regele în Israel trebuia să-și îndeplinească misiunea îndeplinind criteriile stabilite în Dt 17,14-20, exercitând dreptatea conform legii lui Moise. În v. 12, David decide să plece, luând sulița și ulciorul cu apă care se aflau lângă capul lui Saul. Niciunul dintre soldați nu a observat prezența celor doi dușmani infiltrați în tabăra militară: de fapt, ei dormeau din cauza unei „toropeală” trimise de Dumnezeu. Această „toropeală” (tardemâ) este același somn pe care, în Gen 2,21, Dumnezeu l-a trimis pentru a-l anestezia pe bărbat atunci când a creat femeia din partea lui; aceeași toropeală a fost experimentată de Avraam atunci când YHWH a încheiat legământul cu el trecând prin mijlocul animalelor împărțite (Gen 15,12; cf. Is 29,10). Sensul este că actul lui David de a salva viața dușmanului său corespunde voinței lui Dumnezeu. David și Abișai au părăsit tabăra cu urmele raidului lor, sulița și ulciorul. Ajuns la o distanță rezonabilă (v. 13), David i-a strigat mai întâi lui Saul nevinovăția sa (vv. 18-20) și apoi dovada loialității sale față de rege pentru că i-a cruțat viața (vv. 22-23). David s-a pus în mâinile lui Dumnezeu: „Domnul va da fiecăruia după dreptatea și credincioșia sa” (v. 23). Caracterul lui David este prezentat ca un model al acestor două virtuți, deoarece el pune judecata și gestionarea vieții umane în mâinile lui Dumnezeu.

A DOUA LECTURĂ

Paul abordează problema „calității” trupului la înviere și răspunde la întrebarea: „Cum învie morții? Cu ce trup vor veni?” (1Cor 15,35). Ajungem astfel la miezul problemei care punea la îndoială o parte a comunității din Corint. După ce enumeră o serie de asemănări preluate din lumea naturii, apostolul trage o consecință logică: „căci dacă există un trup natural, există și un trup spiritual” (v. 44b). Acestea sunt două polarități ale aceleiași realități care coexistă în momente diferite. În acest moment, Paul recurge la un argument scriptural pentru a-și susține teza și citează Gen 2,7. El recurge la paralelismul dintre Adam, primul om, și Cristos, ultimul om. Adam a primit viața ca un suflet suflat într-un trup natural (cf. Înț 15,11), Cristos cel înviat a dat viață prin dăruirea Duhului Sfânt (1Cor 15,22; 1Tes 4,14). Dacă există un trup „natural” (psychikon), trebuie să existe și un trup „spiritual” (pneumatikon). În 15,47, cele două trupuri sunt considerate două polarități opuse în sens spațio-temporal: unul este terestru, celălalt este ceresc; ele apar în succesiune, astfel încât nu coexistă în același timp. În acest verset, Paul nu folosește verbe pentru că nu este interesat să discute despre substanța celor două trupuri, ci vrea să pună în contrast cele două realități, realitatea terestră pe care o trăim în fiecare zi și realitatea cerească a lui Cristos cel înviat, căruia îi vom fi asimilați la parousia Domnului (1Tes 1,10; 4,16-17; 2Tes 1,7), când trupul nostru de umilință va fi conformat cu trupul îndumnezeit al Celui înviat (Fil 3,20-21). În v. 49, Paul încheie prin a marca distanța temporală dintre „chipul omului de țărână” și „chipul omului ceresc”, făcând din nou aluzie la Adam și la Cristos, figuri reprezentative, nu mai simple indivizi, a ceea ce suntem și a ceea ce vom fi. La înviere, ființele umane vor fi chipul Celui Înviat, cel care trăiește în deplină ascultare față de Dumnezeu. Credincioșii pot sta liniștiți: fiind deja ai lui Cristos prin botez și viața sacramentală, ei vor avea aceeași consistență ca Cel Înviat, iar trupurile lor vor fi modelate conform noii realități cerești.

EVANGHELIA

După ce a proclamat criteriile de fericire proprii venirii Împărăției lui Dumnezeu prin enunțarea „fericirilor” și „atenționărilor” (Lc 6,20-26), Isus continuă „discursul de pe munte” explicând calea care permite realizarea acestor fericiri (Lc 6,27-38). Înainte de a explica textul, este necesar să clarificăm o ipoteză hermeneutică fundamentală: Isus nu vorbește despre „împărăția lui Dumnezeu” în sine, ca și cum ar fi o realitate exclusiv „cerească”; dimpotrivă, el enunță dinamica sa „pământească”, care afectează și transformă atitudinile și comportamentul ființelor umane în practica socială. Prin urmare, cuvintele lui Isus se referă la adevărul lui Dumnezeu (aspectul teologic), care se realizează în acțiunea benefică a Fiului (aspectul cristologic) și pătrunde în etica ascultătorilor, care îl acceptă datorită acțiunii Duhului Sfânt (aspectul pneumatologic și antropologic). Prin urmare, Predica de pe munte poate fi înțeleasă ținând cont de orientarea sa escatologică: Isus realizează acest nivel etic înalt în calitate de „Fiu” și le permite discipolilor săi să îl experimenteze coroborat cu prezența Duhului Sfânt, dar al Celui înviat. Textul din Lc 6,27-38 se dezvoltă în jurul a trei locuțiuni centrale care poruncesc „iubirea” (v. 27), „gratuitatea” (v. 31) și „mila” (v. 36). Fiecare dintre aceste trei îndemnuri este specificat ulterior prin exemplificări care explică caracteristicile elementului central al întregului pasaj: puterea mântuitoare și transformatoare a agápē (vv. 27,30,32-35,37-38).

Dragostea față de dușman (vv. 27-30). La începutul v. 27, Luca introduce adresarea cu „dar vouă, care ascultați, vă spun”. Expresia implică nu numai personajele povestirii, cei Doisprezece, ucenicii și mulțimea adunată pentru a-l „auzi” pe Isus și „a fi vindecată” (Lc 6,17-18), ci îl include și pe cititorul textului și pe ascultătorii celebrării liturgice de astăzi. Situația de asuprire din ultima beatitudine (v. 23) pe care o vor trăi ucenicii este reluată acum în v. 27, unde Isus indică prin patru sintagme comportamentul în acord cu praxisul împărăției lui Dumnezeu: imperativul „iubiți-vă dușmanii” se regăsește și în v. 35 și formează astfel un cadru care cuprinde sensul celorlalte instrucțiuni din tablou: iubirea (agápē) este sinteza mesajului. În fața persecutorilor, Isus îndeamnă la un comportament asimetric: „iubiți-vă dușmanii, faceți bine celor care vă urăsc, binecuvântați-i pe cei care vă blestemă, rugați-vă pentru cei care vă tratează rău”. În tradiția creștină, credincioșii sunt întotdeauna îndemnați să facă bine tuturor, chiar și denigratorilor și hărțuitorilor lor (cf. Rom 12,14; 1Cor 4,12; 1Pt 3,9), niciodată rău, indiferent de motiv. Dacă în Vechiul Testament adversarii personali sau naționali sunt și dușmanii lui Dumnezeu, în Lc 6,27-36 „dușmanii” sunt persecutorii lui Isus și ai Bisericii; astfel, porunca lui Isus contrazice instinctul natural de răzbunare și răzbunare împotriva celor care jignesc individul, întregul popor și pe Dumnezeu însuși. Isus răstoarnă modelul culturilor greco-romană și iudaică de ură față de adversari și, prin aceasta, elimină categoria de „dușman”: alții îi consideră pe creștini „dușmani”, dar urmașii lui Isus sunt chemați, după modelul învățătorului, să îi iubească pe toți, chiar și pe cei de la care suferă opresiune, nedreptate și violență. În cele trei îndemnuri care precizează porunca „iubiți pe vrăjmașii voștri” există o progresie inversă între atitudinile și comportamentele pozitive pe care Isus le cere discipolilor săi ca răspuns antitetic la cele negative de care sunt victime: Isus propune, de fapt, acțiuni cu o spiritualizare din ce în ce mai mare („faceți bine”, „binecuvântați”, „rugați-vă”) ca răspuns antitetic la acțiunile malefice din ce în ce mai exteriorizate primite de la detractori („ură”, „blestem”, „maltratare”). La „ura” primită discipolii trebuie să răspundă cu „acțiuni benefice”; la „blestem” Isus opune „binecuvântarea”, adică cuvântul de bine care invocă efectiv favorurile harului divin asupra destinatarului; la „maltratarea” concretă se opune „rugăciunea” care cere mila lui Dumnezeu pentru cel care se roagă (Lc 18,9-14) și invocă iertarea Sa asupra celor care fac rău, așa cum a făcut Isus cu cei care l-au răstignit (Lc 23,34) și Ștefan cu cei care l-au lapidat (Fap 7,60). Prin urmare, atitudinile și comportamentele creștinilor corespund criteriilor „beatitudinilor” și sunt asimetrice față de cele considerate normale și acceptate social de opinia publică; cu toate acestea, ele sunt cu adevărat umanizante în măsura în care conduc la adevărata fericire conform planului lui Dumnezeu.

În acest moment, Isus exemplifică în continuare porunca de a-și iubi dușmanii prin patru scene luate din experiența cotidiană. Folosind verbe la persoana a doua singular, Isus îi implică direct pe ascultătorii săi: celui care te pălmuiește pe obraz, „oferă-i și celuilalt” (v. 29a); celui care îți rupe haina, „nu refuza și tunica” (v. 29b); oricui îți cere ceva, „dă-i” (v. 30a); celui care îți ia lucrurile, „nu le cere înapoi”. Mesajul este că iubirea merge dincolo de ceea ce se cuvine, depășește orice canon de dreptate retributivă, necesită generozitate și detașare interioară de posesiuni.

Gratuitatea (vv. 31-35). Isus îndeamnă la a răspunde nedreptății și opresiunii nu în mod pasiv, ci optând pentru un comportament încă o dată asimetric, care îl plasează pe credinciosul în Cristos pe un plan opus celui al celor violenți: este un comportament alternativ care decurge din asimilarea spiritului și praxisului lui Isus. În v. 31, Luca inserează „regula de aur”: „și precum vreți ca oamenii să vă facă vouă, așa să le faceți și voi”. Principiul joacă un rol central în pericopă, deoarece sancționează identificarea cu cealaltă persoană și cu nevoile sale. Isus ne îndeamnă să nu ne uităm doar la noi înșine, ci să considerăm binele celuilalt ca fiind al nostru și ne propune să stabilim o dinamică relațională bazată nu pe reciprocitate, ci pe gratuitate absolută. În vv. 32-34, el întărește acest principiu prin trei întrebări retorice în care se subliniază faptul că relațiile bazate pe reciprocitate sunt comune tuturor, inclusiv „păcătoșilor”. Apoi, Luca reia conceptele deja menționate de „iubire” și „a face bine” și adaugă elementul „a împrumuta (bani)”, pentru a reitera faptul că cei care le pun în aplicare într-un spirit utilitarist, urmând logica „ do ut des”, se conformează practicii sociale comune și, în cele trei cazuri, lumina harului ceresc nu strălucește în ei (cea mai bună traducere, în opinia noastră, este „ce har aveți?”, mai degrabă decât „ce recunoștință vi se cuvine?”). Logica evanghelică a iubirii gratuite o exclude pe cea a reciprocității. Îndemnul de a iubi, de a face bine și de a împrumuta bani în mod dezinteresat își găsește cea mai înaltă motivație: acest comportament îi face pe discipolii lui Isus „copii ai Celui Preaînalt”. Creștinii își asumă identitatea filială proprie lui Isus (Lc 1,32), care va fi recunoscută în viitoarea împărăție a lui Dumnezeu, deja în contextul istoric actual. „Marea răsplată” este noua relație cu Dumnezeu, Tatăl «binevoitor» față de toți. Prin urmare, motivația profundă a eticii creștine este de natură teologică, deoarece depinde de descoperirea însăși identității lui Dumnezeu revelată de Isus.

Milostivirea (vv. 36-38). În îndemnul din v. 36, identitatea lui Dumnezeu o orientează pe cea a copiilor săi: „fiți milostivi, precum Tatăl vostru este milostiv”. Dacă în Vechiul Testament esența constitutivă a lui Dumnezeu era „sfințenia” (Lev 19,2), iar în Mt 5,48 este „perfecțiunea”, pentru Luca ea rezidă în „milă”: Luca folosește adjectivul rar oiktírmōn (în Noul Testament se mai găsește o singură dată, în Iac 5,11 și se referă întotdeauna la Dumnezeu) care păstrează o nuanță de compasiune. În timp ce mila „este” o caracteristică intrinsecă a lui Dumnezeu, credincioșii sunt invitați să „devină” milostivi (verbul nu este „a fi”, ci „a deveni”: ghinés- thai conturează o cale dinamică, o tensiune către un scop). Păcatul omului constă în esență în lipsa de conformitate cu infinita bunătate milostivă a lui Dumnezeu. În vv. 37-38, chiar această afirmație solemnă și pro- fond a lui Isus este exemplificată prin patru îndemnuri. Primele două sunt negative: „nu judecați” și „nu condamnați”. Aceste acțiuni viciază relația interpersonală deoarece „judecătorul” se ridică la un nivel superior celui „judecat”, dar în realitate își asumă un rol care îi aparține doar lui Dumnezeu, singurul care cunoaște perfect conștiința ființelor umane. Motivația dublului îndemn prefigurează răsplata escatologică: „și nu veți fi judecați”, „și nu veți fi condamnați”. Într-adevăr, condamnarea celorlalți dezvăluie o atitudine de răzbunare care nu se potrivește privirii milostive cu care Tatăl își scrutează copiii păcătoși (cf. Lc 15,1-32). Și aici, accentul cade pe recompensa escatologică: „veți fi iertați” și „vi se va da”. Alegerea ascultătorilor este serioasă și decisivă pentru fericirea lor în această lume și în împărăția veșnică. Acest lucru este reiterat de nota finală din v. 38. Tipul de relație pe care îl stabilim cu ceilalți trebuie să se conformeze iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru creaturile sale; numai conformându-ne Tatălui, așa cum a fost revelat de Isus, experimentăm supraabundența de bucurie pe care Tatăl o acordă: „o măsură bună, plină și supraabundentă va fi turnată în poala voastră, căci cu măsura cu care măsurați, vi se va turna în schimb”. Bunătatea lui Dumnezeu este întotdeauna în exces față de așteptările noastre prezente și viitoare.

ACTUALIZAREA MESAJULUI –

RECONCILIEREA: UN SPAȚIU PENTRU OMENIRE

de Agnes Moor

Căci așa cum ploaia și zăpada coboară din cer și nu se întorc la el fără să fi udat pământul, fără să-l fi fertilizat și fără să-l fi făcut să încolțească, tot așa va fi și cu cuvântul care a ieșit din gura mea: nu se va întoarce la mine fără efect, fără să fi făcut ceea ce doresc și fără să fi împlinit ceea ce l-am trimis să facă (Is 55,10-11).

Acest lucru este adevărat. Cu atât mai mult atunci când, ca în cazul lui Isus din Nazaret, Cuvântul este coroborat de o viață exemplară. „Iubește-ți dușmanii” este fraza lui care mă însoțește din momentul în care am aflat de uciderea tatălui meu, Aldo, pe 9 mai 1978. A fost rostită pentru mine. Cuvinte foarte îndepărtate de numeroasele sentimente din acel moment: absență, disperare, furie, durere, dezgust, ură, resentimente, înfrângere, neputință, nedreptate. Sentimente care vizau acțiunile Brigăzilor Roșii, dar și numeroasele omisiuni ale autorităților care ar fi trebuit să încerce să prevină moartea sa și a membrilor dragi ai escortei sale. „Iubește-ți dușmanii”. Am păstrat aceste cuvinte cu mine. Nu le-am respins și nici nu le-am acceptat. Le-am purtat cu mine. Nu ca un precept, ci ca o mică lumină în întuneric. Ca un avertisment de veste bună: există viață acolo. La 31 de ani după ce tatăl meu a fost ucis, mi s-a făcut o propunere dificilă: să iau parte la un dialog strâns – care a durat mulți ani – între un grup de victime ale luptei armate din anii 1970 și 1980 și un grup de oameni care au dus acea luptă cu arme. Propunerea mi-a venit pe neașteptate în Ajunul Crăciunului 2009 de la părintele Guido Bertagna, un iezuit, un mediator implicat în activități de justiție restaurativă, care preluase dorința de dialog a unora și a celorlalți și încercase să îi ofere un loc și sprijin. Am refuzat invitația. Mi-a fost teamă să-mi jignesc familia, să-mi pierd prietenii. Și să las ceea ce eram. Ani de zile au existat „noi” și „ei”. Între ei era abisul. Noi victimele, ei făptașii. Lăsându-mă într-o lume întunecată, plină de fantome și sentimente teribile. Un loc în care trecutul strivea prezentul și mă împiedica să mă gândesc la un viitor, chiar dacă viața mea fusese una normală, plină de interese și afecțiune. O viață care nu era liberă; prea plină de groază și prea lipsită de frică. O tăcere care voia să-i protejeze pe cei care veneau după ea, dar în realitate îi excludea. O lume nemișcată. Tristă. Dar gândul de a o părăsi nu era ușor.

Apoi, dorința de a trăi a învins; am decis să plec. Dincolo de prag am găsit oameni. Răniți, dar vii. Fără fantome. Fețe vechi; vieți obositoare. Și am auzit cuvinte pline de conștiință, de voință, de durere. Cuvinte dezarmate. Dar nu era durerea doar a mea? Nu era ireparabilul singur în viața mea? Tu ai creat-o. Dar te-a afectat și pe tine și nu te mai poți întoarce. Și aș putea spune: știi cine mi-ai luat? Cine a fost tata pentru mine? Cine a fost el? Cum ai putut tu? Tu care ești ca mine, cum ai putut? Să ne întâlnim. Spunând, ascultând, discutând, măsurând distanțe care rămân distanțe, dar nu sunt un obstacol. Suntem pe același teren… aceleași orori… aceleași tăceri. Durerea. Un mare teren comun. Tu ești ca mine. Eu sunt ca tine. Am nevoie de tine. Tu ai nevoie de mine. Dorința de a ne întâlni care ne mișcă incomprehensibil. După atâția ani în închisoare, de ce vrei să fii aici? Oamenii dizolvă fantomele. Fantomele pot fi urâte. Oamenii nu pot. Răul nu are ultimul cuvânt. Privește. Spunând. Ascultând. Traversând iaduri. Adu-le împreună. Pleacă. Apropiați-vă. Perseverează. Aveți încredere. Reproșuri. Să devenim atașați. A împărtăși viața de astăzi. Să ne iubim unii pe alții. Am fost creați pentru a ne găsi unii pe alții, suntem copiii Tatălui care nu așteaptă nimic mai mult decât întoarcerea fiului său fugar. Eu te aștept pe tine. Tu mă aștepți pe mine. În chipul Său. Aceasta este normalitatea; și bucuria noastră. Trecutul nu se schimbă sau nu devine mai frumos. Dar aducerea lui laolaltă îl repune la locul lui. În spatele nostru. Făcând loc pentru vieți reînnoite.

O PUTERE EXTRAORDINARĂ

de Roberto Laurita

Este bine să o spunem acum, pentru a evita neînțelegerile: aceste cuvinte ale lui Isus nu sunt adresate oamenilor supuși, slabi, care se feresc de conflicte și aruncă prosopul la prima dificultate. Nu, este nevoie de o mare putere pentru a iubi în această măsură, pentru a reuși să trăiești o bunăvoință, o mărinimie, o milă, o noblețe a spiritului care ne apropie de Dumnezeu.

Există atitudini care, ținând cont de toate, pot reuși spontan. Tocmai pentru că umanitatea noastră poartă amprenta, chipul lui Dumnezeu, oricât de abuzată ar fi, ea nu poate evita compasiunea în fața cuiva care suferă, revolta în fața abuzurilor flagrante, un gest de ajutorare și de solidaritate cu cei care sunt călcați în picioare și condamnați pe nedrept. Dar a-i ierta pe cei care ne-au greșit, a face bine dușmanilor noștri, a ne ruga pentru cei care ne maltratează nu este deloc spontan, nici ușor, cu atât mai puțin imediat.

Răul, de fapt, are acest lucru teribil în el: declanșează o spirală, înghițindu-ne în vârtejul său de răzbunare și răutate. Nu există altă cale de a scăpa de puterea sa decât să încerci, să te străduiești, să reușești să iubești. Nu pentru că dușmanul „o merită”. Nici pentru că ne prefacem că nu „vedem” cât de odios este ceea ce ni s-a făcut. Motivul este unic: Dumnezeu iubește așa, în această măsură. Iar noi suntem copiii Lui.

Este de la sine înțeles, așadar, că un astfel de comportament este generat și susținut de o experiență fundamentală, aceea de a fi iubit, însoțit, vindecat, iertat de Dumnezeu. Atunci când cineva cunoaște bunătatea sa nemărginită, totul devine posibil. Când cineva a experimentat ce înseamnă să fii smuls din rău, salvat, adus la o nouă demnitate, poate alerga și această aventură. Pentru că viața noastră este în mâinile lui. Și este în mâini bune, întotdeauna.

Trebuie doar să ai răbdare: chiar și cele mai puternice ziduri se vor prăbuși. Este suficient să oferi bunătate: chiar și cele mai încăpățânate gunoaie vor cădea. Este suficient să oferi milă: chiar și cea mai profundă răutate va sfârși prin a fi strămutată.

Drum dificil? Imposibil? Utopic? Nu trebuie neapărat să începem imediat prin a escalada o stâncă. Cu toate acestea, merită să începi să urci pe o cale abruptă, puțin umblată, dacă vrei cu adevărat să fii un „copil al Celui Preaînalt”.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 564/ianuarie-martie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 100