Meditație pentru Duminica a II-a din Advent: „O profeție a mânturii”

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii. 

DUMINICA A II-A DIN ADVENT

8 DECEMBRIE 2024

O PROFEȚIE A MÂNTUIRII

Tema lecturilor din această duminică ar putea fi definită în acești termeni: Domnul își manifestă mântuirea în istoria omenirii. Oracolul profetului Baruh, din prima lectură, este un îndemn adresat Ierusalimului, care se poate bucura în sfârșit de mântuirea pe care Dumnezeu o pregătește în favoarea sa, după experiența amară a exilului. Înevanghelie, Luca are grijă să contextualizeze precis coborârea cuvântului lui Dumnezeu asupra lui Ioan și începutultimpului mântuirii, destinat tuturor oamenilor, așa cum amintește oracolul lui Isaia citat de evanghelist. În sfârșit, în a doua lectură, Paul își exprimă bucuria pentru că filipenii au acceptat mesajul mântuitor al Evangheliei de la început șisunt chemați sărăspundă darului primit cu caritate plină de discernământ, în vederea venirii finale a Domnului.

PREGĂTIȚI CALEA DOMNULUI!

de Roberto Laurita

Ioan Botezătorul este o voce, o voce care strigă, iar în această duminică ea ajunge la fiecare dintre noi. Ce ne invită să facem? Să intervenim, urgent, să grăbim întâlnirea cu Domnul, să o facem posibilă. Da, pentru că Dumnezeu vine în întâmpinarea omului, a fiecărui om, prin Isus. Dar și omul trebuie să își facă partea lui.

Isus nu sparge ușa existenței noastre. El bate la ușă și intră doar dacă noi îl lăsăm să intre. Dar dacă zgomotul din interior este prea puternic, nici măcar nu-i vom auzi ciocănitul.

El vine spre noi, făcând primii pași în direcția noastră. Dar dacă găsește o cale prea aspră, dacă găsește râpe și ziduri despărțitoare, cum poate ajunge la noi? De aceea trebuie să punem mâna pe drumurile care ne asigură comunicarea. Acestea sunt drumuri care sunt adesea date peste cap de evenimentele vieții de zi cu zi. Drumuri unde răutatea a săpat gropi care le fac impracticabile. Drumuri adesea întrerupte de risipa noastră, de ostilitatea noastră, de geloziile noastre.

Ioan ne invită să facem ca aceste drumuri de acces către existența noastră să fie drepte și plane, astfel încât Domnul să poată ajunge mai repede la noi, astfel încât prezența sa binefăcătoare să poată lucra în noi vindecarea și schimbarea la care sperăm.

El vorbește din deșert, din cel mai neospitalier loc, un loc al încercărilor și al dificultăților. Acolo poporul evreu a experimentat libertatea și a crescut în încrederea în Dumnezeu. De acolo începe întotdeauna noutatea lui Dumnezeu care invadează istoria.

Ioan strigă și nu este doar o chemare la acțiune, la convertire, la schimbare. El își strigă și certitudinea: acesta este un moment de mântuire! Fiecare om care o dorește cu adevărat va vedea mântuirea lui Dumnezeu!

Sensul Adventului, la urma urmei, este tot aici. De a reaprinde dorința de a-l întâlni pe Cristos, de vreme ce focul pare să se fi stins. A reînvia încrederea în El, în acțiunea sa, în Cuvântul său. Să ne întoarcem pe drumurile pe care este posibil să îl întâlnim pe Isus care trece pe acolo.

Pentru a face acest lucru, trebuie să scăpăm de iluzii: de prea multe ori am ajuns să credem că lumea se învârte mereu la fel.

Pentru a face acest lucru, trebuie să ne punem pe drum: el vine să ne întâlnească, dar noi putem scurta distanța.

Pentru a face acest lucru, trebuie să ne ascuțim vederea, să culegem urmele pe care le împrăștie în istorie: mai devreme sau mai târziu, ele ne vor conduce la el. Singura tentație la care nu trebuie să cedăm este aceea de a părăsi această istorie complexă și contradictorie: pentru că tocmai aici Dumnezeu a decis să intre și să-și instaleze cortul său.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Când se lasă noaptea trebuie să credem în lumină. Și acesta este rolul profetului. În mijlocul încercărilor poporului său, deportat în Babilon, el anunță întoarcerea la Ierusalim.

Psalmul responsorial: Domnul a făcut lucruri mari pentru poporul său. Întoarcerea nesperată a devenit o realitate.

A doua lectură: Paul își exprimă recunoștința față de creștinii din Filipi, primii creștini europeni. Ei au arătat că au luat în serios soarta oamenilor săraci, precum și pe a sa.

Evanghelia: Într-un moment precis al istoriei, evocat prin nume și roluri, Dumnezeu dă o cotitură istoriei umane. Cuvântul său coboară asupra lui Ioan în pustiu.

PRIMA LECTURĂ

Scrisă în perioada care a urmat distrugerii Ierusalimului de către babilonieni, cartea profetului Baruh adună oracole adresate exilaților deportați în Babilon. În cele trei părți de bază ale sale, cartea trasează un itinerar pe care profetul îi îndeamnă pe destinatarii săi să îl urmeze. După introducere (1,1-14), cartea începe cu o rugăciune penitențială (1,15-3,8), în care poporul îi cere cu umilință iertare lui Dumnezeu pentru păcatele sale, care au dus la catastrofa exilului. Aceasta este urmată de o reflecție sapiențială (3,9-4,4), în care Baruh îndeamnă Israelul să trăiască în conformitate cu înțelepciunea revelată de Dumnezeu în Legea sa. În cele din urmă, cartea se încheie cu un oracol al mântuirii (4,5-5,9), în care Domnul le promite exilaților eliberarea. Pasajul din Bar 5,1-9 constituie concluzia acestui oracol și a întregii cărți profetice. Compoziția întregii cărți sugerează itinerariul spiritual pe care exilații vor fi chemați să îl trăiască: recunoscându-și păcatele cu umilință, ei vor trebui să se întoarcă la dreptate prin practicarea poruncilor lui Dumnezeu, pentru a se bucura de eliberarea acestuia. Textul din Bar 5,1-9 este împărțit în două părți, ambele introduse de un imperativ adresat Ierusalimului. În prima parte (vv. 1-4), profetul anunță transformarea profundă a orașului sfânt datorită intervenției salvatoare a lui Dumnezeu. Această schimbare este exprimată prin două imagini.

Înnoită de Dumnezeu. Prima este lepădarea hainelor de doliu și acoperirea cu haine noi. În Scriptură, îmbrăcămintea exprimă de obicei demnitatea unei persoane, reflectă ființa sa profundă. Prin urmare, imaginea folosită de profet amintește de noua identitate pe care Dumnezeu o dă poporului său. Ierusalimul nu va mai fi orașul tristeții și al plânsului, o consecință a exilului. Dumnezeu însuși îi va oferi o nouă haină, formată din trăsături divine: splendoarea gloriei și a dreptății. Baruh ne amintește de eternitatea acestei comuniuni restaurate: haina glorioasă a Ierusalimului nu va mai fi niciodată desfăcută (v. 1). Pe lângă faptul că nu cunoaște limite temporale, faima gloriei posedate de orașul sfânt nu va avea limite spațiale: Dumnezeu va arăta splendoarea Ierusalimului oricărei creaturi (v. 3). Această perspectivă universală reflectă concepția tipic post-exilică potrivit căreia mântuirea divină implică nu doar poporul ales, ci toate națiunile pământului.

Întoarcerea. A doua imagine este impunerea unui nume nou. În imaginarul biblic, numele, departe de a fi un simplu flatus vocis sau o simplă etichetă pentru a defini pe cineva, exprimă identitatea profundă a persoanei sau a realității care îl poartă. În acest caz, cele două nume indicate de Baruh (v. 4) reflectă noua condiție a cetății sfinte: pacea este rodul dreptății, după experiența exilului în care păcatul dusese la catastrofă; gloria este consecința pietății, adică a fricii sau a respectului față de Dumnezeu, care este cel care umple Ierusalimul cu lumina și splendoarea sa. A doua parte a pasajului nostru (vv. 5-9) arată o concretizare a stării glorioase promise Ierusalimului la întoarcerea fiilor săi din Babilon. Întorcându-se spre oraș, profetul îl îndeamnă să privească spre est, de unde vor veni exilații. Întoarcerea este descrisă prin intermediul a două comparații.

În primul rând, este comparată cu călătoria deznădăjduită a poporului deportat de dușmanii săi: tristețea călătoriei dus-întors va fi compensată din belșug de bucuria întoarcerii. În al doilea rând, această călătorie a exilaților din Babilon la Ierusalim este prezentată ca un nou exod (o idee care este prezentă în special în Is 40-55): așa cum gloria Domnului în nor a călăuzit cândva mersul poporului eliberat din Egipt, tot așa acum exilații vor fi conduși înapoi în patria lor sub călăuzirea gloriei lui Dumnezeu (v. 7). Dumnezeu va îndepărta orice obstacol pe drumul de întoarcere: munți, stânci, denivelări ale solului, păduri. Interpretarea acestor imagini nu se poate opri doar la sensul lor literal. Prin intermediul lor, Baruh anunță că Dumnezeu va îndepărta orice obstacol care împiedică o relație de legământ cu Israel și care împiedică lumina sa să strălucească asupra poporului său. Aceste obstacole sunt, prin urmare, păcatul și infidelitatea, care au condus cândva la exil. Acum, în mila și dreptatea sa (v. 9), Dumnezeu va restabili starea glorioasă a Ierusalimului.

A DOUA LECTURĂ

Inserate în secțiunea epistolară de mulțumire, plasată la începutul aproape tuturor scrisorilor pauline, aceste versete conțin motivele tipice ale acestor secțiuni și anticipează o parte din conținutul întregii scrisori către Filipeni. La începutul scrisorilor sale, Paul combină adesea mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru comunitate cu rugăciunea pentru destinatarii acesteia. Particularitatea acestui motiv în scrisoarea către creștinii din Filipi este atitudinea de bucurie care însoțește rugăciunea lui Paul (v. 4). Aceasta nu este o referire întâmplătoare a apostolului: bucuria va fi una dintre temele dominante ale scrisorii, la care Paul va îndemna în mod repetat comunitatea (Fil 4,4). Menționarea rugăciunii pline de bucurie este paradoxală în lumina situației pe care o trăiește Paul în momentul scrierii acestei scrisori: este în închisoare, cel mai probabil la Roma (1,13). În ciuda adversităților trăite, știința că a experimentat aceste suferințe pentru Domnul îi insuflă lui Pavel bucuria profundă care vine din înrădăcinarea vieții sale în Domnul: pentru el, a trăi este însuși Cristos (1,21).

Bucuria misiunii. Apostolul menționează însă fundamentul comunității lor: datorită misiunii sale de evanghelizare în Macedonia, filipenii au colaborat cu el de dragul Evangheliei (v. 5). Deși nu este menționat explicit, restul scrisorii ne permite să intuim în ce a constat această colaborare a creștinilor din Filipi în misiunea paulină de vestire a Evangheliei. Comunitatea filipenilor a fost singura, dintre cele întemeiate de el, de la care Paul a acceptat să fie sprijinit material (Fil 4,15-16): bunurile primite i-au permis, fără îndoială, apostolului să se dedice cu normă întreagă proclamării misionare. În al doilea rând, cooperarea creștinilor din Filipi cu Evanghelia constă în mărturia lor de credință, trăită în ciuda aversiunii autorităților politice ale orașului. Romanizarea puternică a orașului a însemnat că autoritățile au impus cetățenilor cultul împăratului, pe care creștinii au refuzat să îl practice, recunoscând doar în Isus Cristos pe Kýrios al lor.

Chiar și această mărturie curajoasă, care a provocat suferință comunității filipenilor, a determinat cooperarea lor pentru Evanghelie, a cărei proclamare trebuie să continue până la sfârșitul veacurilor („ziua lui Isus Cristos”, amintind de motivul Vechiului Testament al Zilei Domnului), sub călăuzirea lui Dumnezeu Însuși, originea și împlinitorul misiunii de evanghelizare (v. 7).

Pe lângă amintirea rugăciunii sale continue și pline de bucurie pentru ei, Paul le amintește filipenilor de afecțiunea sa profundă pentru ei, care este o expresie a iubirii lui Cristos însuși (v. 8). În practică, iubirea Domnului Isus se face vizibilă în caritatea și grija apostolului pentru comunitatea sa. Așa cum subliniază textul grecesc prin referirea la sentimentele lui Isus Cristos, această iubire capătă conotațiile unei iubiri negrăite și milostive. În această iubire, filipenii sunt îndemnați să crească (v. 9): ca într-un cerc virtuos, de fapt, practica carității le va permite să crească în cunoaștere și discernământ pentru a distinge tot mai clar binele (v. 10). Etica paulină nu este heteronomă, compusă din precepte pe care subiectul trebuie să și le asume pasiv și să le pună în practică. Mai degrabă, ea îl implică personal pe credincios, care este chemat să trăiască în iubire, declinând-o în toate circumstanțele vieții sale, pe care trebuie să le supună unui discernământ atent. Perspectiva ultimă a eticii lui Paul (și a întregului Nou Testament) este sfârșitul timpurilor, ziua lui Cristos, înaintea căreia credincioșii trebuie să apară ireproșabili și plini de roada dreptății (v. 11). Această expresie este foarte importantă și anticipează două motive care vor reveni mai târziu în scrisoare. „Dreptatea” este unul dintre principalele concepte pauline: este darul gratuit oferit de Dumnezeu credincioșilor care, prin credință, acceptă mântuirea operată de Isus Cristos. Pe lângă faptul că este o temă centrală în scrisorile autoritare ale lui Paul (în special Galateni și Romani), justificarea este menționată și în această scrisoare (Fil 3,9). Cea a fructului, însă, este o imagine pe care Paul o folosește din nou mai târziu (Fil 4,17) pentru a exprima beneficiul spiritual pe care îl aduce filipenilor generozitatea lor față de el. Cea a fructului, însă, este o imagine pe care Paul o are de la Dumnezeu. Prin urmare, deși rămâne un dar gratuit al lui Dumnezeu în Isus Cristos, neprihănirea derivată din credință este chemată să se reflecte în concretețea faptelor, în vederea întâlnirii finale cu Domnul Isus.

EVANGHELIA

Luca, teolog al istoriei. Solemnitatea cu care se deschide relatarea activității lui Ioan Botezătorul în Evanghelia lui Luca denotă relevanța acestui început. Lunga listă a autorităților politice ale vremii are mai multe semnificații pe care Luca intenționează să le transmită pe măsură ce continuă să prezinte slujirea precursorului, care va fi urmată imediat de cea a lui Isus. În primul rând, această listă detaliată este în concordanță cu interesul lui Luca pentru istorie și cu apropierea sa, în anumite privințe, de lucrările istoriografice din secolul I.

Pe de altă parte, Luca nu este interesat doar de contextualizarea precisă a evenimentelor din relatarea sa. Mai degrabă, prin convocarea principalelor autorități politice din Palestina timpului său, începând cu cea mai înaltă autoritate (împăratul Tiberiu), el intenționează să sublinieze un adevăr teoretic profund: intervenția lui Dumnezeu, care se va concretiza în misiunea lui Isus, anticipată de cea a Botezătorului, este înrădăcinată în istoria umană. Pentru Luca, istoria este locul salvării divine și este ghidată cu înțelepciune de Dumnezeu, în ciuda faptului că este caracterizată de evenimente și personaje care nu sunt întotdeauna capabile sau corecte din punct de vedere moral. Lista lui Luca se referă la politicieni care nu de puține ori au recurs la violență și la personaje religioase (precum marii preoți Anna și Caiafa) pe care evangheliile le descriu ca fiind departe de a fi ireproșabile. Referindu-se atât la împăratul și guvernatorul roman, cât și la conducătorii și autoritățile religioase din Palestina și din regiunile învecinate, Luca anticipează universalismul care caracterizează teologia sa a istoriei, în care mântuirea adusă de Isus este destinată tuturor oamenilor, evrei și neamuri deopotrivă. Versetul final al pasajului nostru, care reia textul din Is 40,5, confirmă această perspectivă a lui Luca: mântuirea lui Dumnezeu va fi întâlnită de fiecare om!

Ioan Botezătorul, ultimul dintre profeți. O introducere similară a începuturilor activității lui Ioan, cu menționarea conducătorilor vremii, apropie prezentarea Botezătorului de cea a profeților Vechiului Testament, a căror slujire era întotdeauna plasată în contextul lor istoric precis. Contextul profetic al acestor versete este confirmat de afirmația principală, care pune capăt acestui sincronism istoric și face referire pentru prima dată la Botezător: cuvântul lui Dumnezeu coboară asupra lui Ioan, așa cum a fost revelat cândva profeților antici, care au fost apoi însărcinați să îl transmită poporului lui Israel. Locul în care se desfășoară lucrarea profetică a lui Ioan: deșertul. Cu siguranță, zona deșertică din jurul râului Iordan a fost, din punct de vedere istoric, locul în care Botezătorul și-a desfășurat activitatea. Cu toate acestea, în tradiția biblică și în imaginarul evreiesc, deșertul dobândește o semnificație simbolică de o importanță considerabilă. Într-adevăr, el este configurat ca „locul originilor” poporului lui Israel, unde a fost ratificat legământul cu Domnul. În special în cărțile profetice, cel al ieșirii din Egipt și al rătăcirii poporului în deșert este caracterizat ca momentul îndrăgostirii și al logodnei dintre Dumnezeu și poporul său (cf. Os 2,16). Tocmai datorită acestei caracterizări, în epoca Noului Testament, deșertul a fost considerat locul în care Dumnezeu se va manifesta la sfârșitul timpurilor. Nu este surprinzător faptul că mai mulți pretendenți mesianici din această perioadă și-au condus adepții în deșert (după cum ne amintește istoricul Josephus Flavius). Mai mult, mai multe profeții din Vechiul Testament au fost interpretate în acest sens.

Convertirea, drumul spre mântuire. Unul dintre acestea este tocmai textul din Is 40,3-5, citat aici de Luca. Dacă în contextul său inițial se referea la întoarcerea exilaților din Babilon în Țara Promisă și la pregătirea acestei călătorii spre Ierusalim, în alte texte iudaice capătă o valoare escatologică, trecând la indicarea mântuirii pe care Dumnezeu o va opera la sfârșitul timpurilor.

Calea Domnului, pe care Isaia îndeamnă la pregătire, nu trebuie înțeleasă în primul rând în sensul său fizic, în sensul drumului prin regiunea deșertică dintre Mesopotamia și Palestina. Mai degrabă, acesta ia forma unei căi etice de îndepărtare de păcat, în care trebuie înlăturat orice obstacol în relația cu Dumnezeu. Acesta este cu siguranță sensul pe care Luca intenționează să îl dea citatului din Is 40,3-5 atunci când prezintă lucrarea lui Ioan: acesta este pus astfel în relație cu botezul de convertire pentru iertarea păcatelor, predicat de Ioan Botezătorul. În centrul activității acestuia din urmă se află îndemnul la convertire, care este, de asemenea, o temă extrem de profetică: ea constă în pocăința de răul comis și în reorientarea propriei existențe către Dumnezeu. Convertirea prefigurează iertarea păcatelor, pe care Luca o asociază probabil cu misiunea celui care va veni după Ioan și a cărui apropiere de păcătoși o povestește în mod repetat: Isus. În afară de imaginile repetate ale pregătirii unei căi ca îndemn la convertire, pasajul isihast citat pe larg de Luca este important și pentru un alt aspect. După cum am menționat deja, în contextul său original, textul lui Isaia evoca întoarcerea din exilul în Babilon, care domină întreaga secțiune din Is 40-55. În aceste capitole, eliberarea deportaților este prezentată ca un nou exod, cu trimiteri frecvente la exodul din Egipt, evenimentul fondator al poporului lui Israel. Practic, citarea profetică îi permite cunoscătorului expert al Scripturilor, pe care evanghelistul îl asumă ca destinatar al narațiunii sale, să evoce principalele intervenții salvatoare ale lui Dumnezeu în istoria poporului său: eliberarea din sclavia Egiptului și întoarcerea exilaților din Babilon după experiența traumatizantă a exilului. Referirea la aceste două evenimente fundamentale din istoria lui Israel contribuie la conferirea unui sens escatologic citatului din textul lucanic: intervențiile mântuitoare ale lui Dumnezeu în favoarea lui Israel sunt, într-un fel, un preludiu și o figură a mântuirii definitive pe care Dumnezeu o va acorda tuturor oamenilor în misiunea lui Isus, a cărei activitate a Botezătorului este o pregătire imediată.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 563/decembrie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 78