„Așteptarea judecății” – Meditație pentru Duminica I din Advent

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Adventului. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii. 

TIMPUL ADVENTULUI ȘI AL CRĂCIUNULUI

• Teologia Adventului gravitează în jurul a două perspective principale. Pe de o parte, termenul adventus (venire, sosire) este menit să indice aniversarea primei veniri a Domnului; pe de altă parte, subliniază a doua venire care va avea loc la sfârșitul
• Acest timp pe care urmează să îltrăim este, prin urmare, un timp de pregătire pentru Solemnitatea Crăciunului, în care ne amintim de prima venire a Fiului lui Dumnezeu, și, în același timp, este timpul în care spiritul este călăuzit spre așteptarea celei de-a doua veniri a lui Cristos la sfârșitul
• În Advent, sărbătorim misterul mereu prezent al venirii lui Isus, acea venire care acoperă întregul arc al evenimentelor personale și întreaga istorie umană. Așteptarea pe care o celebrăm este unică, iar momentele salesuntlegate între ele: venirea lui Cristos în carne și oase este proiectată spre venirea zilnică în biserică și în umanitate;aceasta, la rândul ei, tinde spre întoarcerea lui Cristos: parousia este sfârșitul ultim al așteptării.

▹Prima duminică din Advent: Așteptarea judecății. Atitudinea credinciosului este întotdeauna una de așteptare, o situație nu de simplă pasivitate, ci de observație și discernământ, deoarece tinde spre judecata lui Dumnezeu, care provoacă viața de credință și ne cere să fim pregătiți.

▹Duminica a 2-a din Advent: Cel care este mai puternic. Venirea Domnului este o promisiune de mângâiere și de iertare. El nu vine ca un rege care judecă, ci ca un păstor care însoțește. Acesta este timpul așteptării și al convertirii, așa cum anunță Ioan Botezătorul la începutul Evangheliei lui Isus.

▹Neprihănita Zămislire: o poveste de binecuvântare. Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri dezvăluie o poveste de binecuvântare, este semnul iubirii lui Dumnezeu care, ca răspuns la păcatul umanității, își îndeplinește promisiunea și datorită da-ului Mariei își găsește împlinirea în Isus.

▹Duminica a 3-a din Advent: Bucuria care va veni. Tema bucuriei străbate lecturile din această duminică. Proclamația profetică și scrisoarea lui Paul ne invită să ne bucurăm în Domnul și în mântuirea sa. Ioan Botezătorul, prin botezul său, deschide calea celui care singur poate da Duhul bucuriei.

▹Duminica a 4-a din Advent: Locuri și timpuri ale Întrupării. Textele Liturgiei Cuvântului ne prezintă profeții și întâlniri care introduc evenimentul Nașterii Domnului: orașul Betleem este leagănul lui Mesia; Maria și Elisabeta poartă în ele împlinirea mântuirii și ultimul ei profet.

▹Nașterea Domnului: relatarea bucuriei Crăciunului. Bogata Liturgie a Cuvântului trece în revistă anunțurile profetice ale promisiunii de mântuire adusă de Dumnezeu, lumină pentru neamuri și mântuitor al poporului. Isus este împlinirea revelației, manifestarea harului.

▹Sfânta Familie: Povești de familie în templu. De la Anna și Samuel la Isus, Iosif și Maria. Poveștile acestor familii gravitează în jurul Templului, unde prezența Domnului întâmpină ofranda vieții viitorului profet și unde Fiul începe să se ocupe de „lucrurile” Tatălui.

▹Maria, mama lui Dumnezeu: Binecuvântarea unui nou an. Lecturile din această duminică oferă, pe de o parte, binecuvântarea Domnului pentru noul an, invocând lumina chipului lui Dumnezeu asupra credincioșilor. Pe de altă parte, povestea Crăciunului este reînviată cu bucuria păstorilor și tăcerea rugătoare a Mariei.

▹Duminica a II-a după Crăciun: Înțelepciunea devenind trup. Cuvântul din această duminică gravitează în jurul Prologului lui Ioan. Evenimentul Cuvântului devenit trup, sărbătorit la Crăciun, își găsește antecedentele în narațiunile înțelepciunii din Vechiul Testament. Înțelepciunea lui Dumnezeu este Cuvântul creator pe care îl întâlnim în povestea lui Isus.

▹Epifania Domnului: O adunare universală a mântuirii. Mântuirea s-a manifestat în istoria omenirii și atrage la sine toate popoarele. Acest eveniment are un caracter escatologic în profeți și devine prezent în povestea lui Isus, regele evreilor, care se manifestă lumii, reprezentată de magi.

DUMINICA I DIN ADVENT

1 DECEMBRIE 2024

AȘTEPTAREA JUDECĂȚII

Cuvântul-cheie care străbate lecturile din prima duminică din timpul Adventului este dreptatea. La profetul Ieremia (prima lectură), contrastul dintre, pe de o parte, o dreptate umană care eșuează (înfăptuită de regi) și o dreptate divină care va fi capabilă să salveze poporul este clar. Imaginea lăstarului drept credincios devine emblematică. În psalmul responsorial (Ps 24) , dreptatea nu este menționată explicit , dar metafora drumului implică necesitatea de a urma direcția corectă. De asemenea, în a doua lectură (1Tes 3,12-4,2) există recomandări morale și, mai presus de toate, există referința la parusie, cu care este asociată judecata lui Dumnezeu. Toate aceste elemente sunt preluate și dezvoltate în Evanghelie ,unde perspectiva judecății finale fundamentează motivația atitudinilor spirituale și etice ale credinciosului.

AVEȚI GRIJĂ DE VOI!

de Roberto Laurita

Încă un an liturgic s-a încheiat și ne este oferit darul Adventului, un nou Advent. Fiecare Advent, de fapt, capătă o nouă semnificație pentru că vine într-un moment special. Să încercăm, așadar, să primim acest „har” cu o inimă dispusă, cu un suflet atent.

Da, atenția este tocmai prima atitudine care ni se cere. Isus ne spune: „Aveți grijă de voi înșivă! Acesta este obiectul atenției noastre: noi, comportamentul nostru, alegerile noastre, deciziile noastre. Instrucțiunea ar rămâne însă generală, dacă nu am fi ajutați să ne concentrăm asupra unui lucru anume. Care este pericolul? Este foarte concret: inima noastră ar putea deveni serios „grea” din cauza „risipei, beției, grijilor vieții”.

Disipările sunt tot ceea ce contribuie la a ne distrage atenția de la ceea ce contează cu adevărat, de la adevăratul scop al existenței noastre. Superfluul, inutilul, epidermicul, ceea ce este ușor, vacuu și gol, ceea ce ocupă atât de mult spațiu în ciuda inconsistenței sale este dușmanul insidios care ne este indicat astăzi.

Beția nu este doar beția alcoolică. Intoxicarea riscului și a vitezei nebunești, dependența de jocurile de noroc sau de jocurile video, tendința spre consumerism care nu poate fi oprită au un numitor comun: dorința ca „toți și toate” să scape de angajament, de efortul de a gândi pentru sine, de a-și face inima să lucreze, de a-și conduce propria barcă.

Grijile vieții ne amintesc de tot ceea ce ne face zilele tensionate și stresate și ne răpește capacitatea de a comunica cu adevărat cu ceilalți și cu Dumnezeu. Privați de o viață spirituală proprie, ne condamnăm la ritmuri nesustenabile.

De aceea, Adventul este un dar: pentru că vrea să ne deschidă ochii, să ne curețe inima, să ne elibereze de atâtea lucruri inutile pe care le târâm cu noi, să ne permită să înfruntăm viața într-un mod nou, cu fluența, libertatea, capacitatea de reacție și speranța care îi disting pe ucenicii lui Isus. Advent binecuvântat!

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

 Perioada de Advent reprezintă un har pentru fiecare ucenic al lui Isus. Patru etape se află în fața noastră, marcate de o dublă mișcare: Dumnezeu care continuă să se apropie de noi, noi care – transformați de manifestarea iubirii sale – ne întoarcem la el. Și care este rodul? O pace regăsită în care apare sensul mersului nostru, al existenței noastre, pentru că acolo ne așteaptă o împlinire, un țel de plinătate și de bucurie.

▶ Ce este Adventul? Ce așteptare sărbătorim? Care este evenimentul? Lecturile din aceste patru duminici, și mai ales cele de astăzi, nu lasă niciun dubiu. Ele sunt foarte apropiate de cele pe care le-am auzit în ultimele săptămâni din timpul de peste an. Este vorba întotdeauna despre venirea lui Cristos în glorie, când planul lui Dumnezeu se va finaliza.

Nu este vorba, așadar, de a ne imagina în trecut, ca și cum am fi în locul lui Isaia, al lui Ioan Botezătorul sau al Mariei. Este astăzi, aici, în acest timp cuprins între venirea sa în istorie și revenirea sa la sfârșitul istoriei, când trebuie să-l întâmpinăm.

▶ Așteptarea. Nu este o simplă stare de spirit, ci un angajament în slujba lui Cristos, o acțiune care se prelungește atâta timp cât îi este pe plac. Pentru a fi „statornici până la sfârșit”, „ireproșabili în ziua Domnului”. Astfel, liturgia Adventului nu este în primul rând o evocare a trecutului sau o anticipare, ci o invitație la luarea în serios a momentului prezent, fideli învățăturii primite, în așteptarea revelației lui Isus, Domnul și Cristos.

▶ Ce moment?

Momentul întoarcerii. Domnul se descrie pe sine ca un călător care rămâne absent pentru o vreme, în așteptarea unei reveniri despre care nu știm „nici ziua, nici ora”. Acesta este momentul de „încredere” pe care îl pune în noi după ce ne-a dat „putere” și a stabilit „fiecăruia sarcina sa”. Absența sa este atât de scurtă încât nu încetează să vină în orice moment. Vizita sa este, așadar, de o iminență permanentă, datorită celor o mie de întâlniri pe care ni le stabilește, în orice moment, în multe chipuri. Dar suntem oare portari treji?

Momentul repetiției. El sosește adesea pe neașteptate: probleme de sănătate, criză de cuplu, eșec profesional… Vegherea înseamnă să ai curajul de a te opri, să faci un bilanț clar. A fi vigilent înseamnă să ne recunoaștem greșelile, limitele și fragilitățile. Credința, pusă la încercare, poate eșua dacă nu este hrănită la sursa cuvântului lui Dumnezeu și a sacramentelor, fără o relație adevărată cu Domnul. Voi, cei care vegheați, ce spuneți despre credința voastră?

Timpul alegerilor. Evoluția societății noastre se accelerează… Progresul tehnic nu a rezolvat toate problemele, dimpotrivă, a adus altele, mai ales în ceea ce privește supraviețuirea planetei noastre și împărțirea bogățiilor sale. Progresele făcute de știință și tehnologie în domeniul geneticii sunt pline de promisiuni, dar, în lipsa unei reglementări etice, ele implică, de asemenea, riscuri considerabile pentru viitorul ființelor umane. Omenirea trăiește o oră a alegerilor capitale. Să nu ne lăsăm adormiți de sirenele puterilor politice și mediatice. Să rămânem treji și să-i trezim și pe alții! Să ne punem toată încrederea în Domnul. El este cel care „ne va face fermi până la sfârșit”.

▶ Vegherea: ce este ea de fapt? Deseori confundăm vigilența cu o agitație febrilă, uitând ceea ce ne-a spus Isus: să nu fim neliniștiți nici măcar atunci când el nu este fizic aici. Să luăm în mână textul evanghelic pentru a înțelege adevărata dinamică a Adventului. Putem astfel să descoperim ce har ne-a dăruit stăpânul casei plecând. Căci ne-a lăsat „casa lui”, cea pe care o ținea cel mai mult la inimă, cea mai frumoasă și cea mai fragilă. Aceasta este ceea ce ne încredințează.

Cum am putea să nu veghem asupra ei? Cum am putea să ne obișnuim cu comorile lui Cristos? Cum am putea adormi uitând că el lucrează acum cu mâinile noastre și vorbește cu buzele noastre?

Instinctiv, plasăm venirea stăpânului casei la sfârșitul timpului sau în momentul morții noastre. Dar Isus ne mai spune că fiecare eveniment din viața noastră are valoarea lui și merită să fie trăit, în ochii lui Dumnezeu, pentru că nimic nu este banal în existența noastră. Acțiunile noastre cele mai ascunse, cele mai umile, sunt tot atâtea moduri în care se exprimă atenția noastră față de Dumnezeu și iubirea lui pentru noi.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Profetul Ieremia pronunță oracole de speranță și încredere, pentru viitor, pentru poporul Israel. Promisiunea este proiectul unui nou Ierusalim, în care să locuiască dreptatea. În cele din urmă, pentru a împlini promisiunile de bine, Dumnezeu va trimite un urmaș al lui David, un Mesia, care va avea dreptatea ca program.

Psalmul responsorial: Psalmul ne prezintă un om care se simte înconjurat de pericole și amenințări. El trebuie să găsească calea cea bună, care îl va duce în cele din urmă la siguranță. Cui cere el ajutor? De la Domnul Dumnezeu, care nu-și abandonează poporul.

A doua lectură: Paul ne îndeamnă să ne îmbunătățim mereu conduita păstrând vie caritatea. Caritatea este conținutul substanțial al sfințeniei și este forma adevărată a tuturor eforturilor creștinului spre venirea lui Isus.

Evanghelia: Creștinul așteaptă ziua în care Isus Cristos se va manifesta pentru totdeauna cu slavă și putere, adică așteaptă ca victoria sa asupra răului și stăpânirea sa universală să apară ca fiind pe deplin vizibile.

PRIMA LECTURĂ

• Aceste câteva versete fac parte din cele șase oracole adăugate la Cartea mângăierii. Această parte a cărții lui Ieremia (capitolele 30-31) este plină de perspective viitoare privind restaurarea regatului lui Israel și al lui Iuda, întoarcerea exilaților și instituirea unui nou legământ care va fi scris în inimi (Ier 31,31-34). Speranța revenirii la o situație ideală provenea din impulsul de reînnoire a credinței în urma reformei deuteronomiste realizată de Iosia (640-609 î.Cr.), care a abolit sincretismul religios, centralizând cultul în templul din Ierusalim în jurul respectării legii. Concret, aceste versete (Ier 33,14-16) se referă la promisiunile viitoare făcute lui David și leviților. Premisa istorică este distrugerea templului și sfârșitul monarhiei (587 î.Cr.). Principala problemă cu această secțiune este că nu apare în versiunea greacă a lui Ieremia. În plus, există motive lingvistice și stilistice care înclină judecata asupra întregii pericope în direcția unei adăugiri târzii.
• Versetul 14 se deschide cu o formulă de introducere tipică pentru Ieremia: „Iată, vor veni zile”. Expresia deschide o perspectivă temporală viitoare în care se vor realiza promisiunile făcute de Domnul casei lui Israel și Iuda (în Cartea mângâierii, Ier 30-31). Imaginea „lăstarului”(ṣemaḥ) (Ier 33,15) apare de trei ori în literatura profetică. Isaia îl face să răsară din rădăcina lui Isai (Is 11,11); Zaharia îl consideră un nume propriu și îl aplică lui Zorobabel pentru ca, răsărind (există un joc de cuvinte în o- riginalul ebraic), el să reconstruiască templul Domnului (cf. Zah 3,8; 6,12). Prin urmare, „a răsări” are o referință mesianică clară, iar perioada cronologică la care se face referire („în zilele acelea și în vremea aceea”, Ier 33,15) este viitoarea împărăție davidică reinterpretată în cheia mesianismului. Acest pasaj se referă la termenul dreptate (ṣedaqâ) și la prezența sa în denumirile potrivite. Anterior, în cartea lui Ieremia, se făcuse deja referire la cuvântul germene (Ier 23,5-6).

            Perspectiva mesianică îl indicase ca fiind cel care va conduce cu înțelepciune, exercitând legea și dreptatea, sfidând păstorii răi, care reprezentau conducătorii răi. În special, regele Sedecia reprezintă înfrângerea Ierusalimului și căderea finală a monarhiei în 587 î.Cr. (2Reg 25,6-7). Numele Sedecia înseamnă „Domnul dreptății mele” și contrastează în mod clar cu noul nume al Ierusalimului, capitala regatului mesianic restaurat. Orașul se va numi „Doamne, dreptatea noastră” (Ier 23,6; 33,16), în opoziție deschisă cu soarta catastrofală spre care comportamentul ticălos al conducătorului condusese poporul (și orașul). În continuarea textului, dincolo de limitele selecției liturgice pentru această duminică, leviții sunt de asemenea menționați ca beneficiari ai promisiunii Domnului, care garantează prezența lor perpetuă. Acest fapt contribuie la datarea pasajului în epoca post-exilică, în care preoția levită joacă un rol important în strânsă legătură cu puterea administrativă civilă.

A DOUA LECTURĂ

Introducere. Versetele citite în această duminică formează o balama între cele două părți ale Primei Epistole către Tesaloniceni. Primele trei capitole, cu caracter autobiografic, se încheie cu o rugăciune (1Tes 3,11-13) și cu un salut către comunitate. A doua parte a scrisorii (1Tes 4,1-5,22), cu caracter paren- tic, abordează teme diferite și este introdusă de un îndemn, care reamintește exemplul comportamentului lui Paul și subliniază continuitatea bunei conduite a comunității.

Comentariu. În rugăciunea care încheie secțiunea autobiografică (1Tes 1,1-3,10), Paul se adresează direct lui Dumnezeu Tatăl (și Domnului Isus) pentru a-i favoriza pe tesaloniceni. Cele două verbe a crește și a abunda (pleonázō și perisséuō, 1Tes 3,12) sunt juxtapuse pentru a sublinia dorința și pentru a face și mai evidentă iubirea supraabundentă care crește în comunitate. Tema iubirii traversează întreaga scrisoare, întrucât tesalonicenii s-au convertit pentru că au fost iubiți de Dumnezeu (1Tes 1,4) și de Paul însuși (1Tes 2,8). O iubire pusă în practică chiar de membrii congregației împreună cu celelalte virtuți teologice (1Tes 1,3) și îndreptată către Paul (1Tes 3,6). Continuarea scrisorii vorbește, de asemenea, despre iubirea reciprocă (1Tes 4,9) și față de liderii comunității (1Tes 5,13). În rugăciunea lui Paul, orizontul este eshatologic. Termenul tehnic folosit este parousia (venire) și este asociat cu judecata lui Dumnezeu și revenirea lui Isus (1Tes 1,10). Prin urmare, creștinii trebuie să fie fermi și ireproșabili în sfințenie (1Tes 3,13), iar acest lucru le va garanta un rezultat pozitiv al judecății.

În a doua parte a scrisorii (1Tes 4,1-5,22), vor fi abordate temele concrete și punctuale în care se exprimă sfințenia cerută. În selecția liturgică pentru această duminică, se citește doar introducerea (1Tes 4,1-2), care este legată de secțiunea anterioară printr-o formulă adverbială (loipón ûn ) care nu exprimă atât un sens de succesiune temporală („prin urmare, să trecem la alte lucruri care rămân de tratat”), cât de deducție logică („prin urmare, pe baza a ceea ce s-a afirmat mai sus, rezultă că”). Acest pasaj este esențial pentru a demonstra legătura strânsă dintre cele două părți ale scrisorii. Vocabularul devine puternic exhortativ și sincer și recunoaște buna conduită a tesalonicenilor, care nu poate decât să se îmbunătățească. Prin perseverența în respectarea regulilor și preceptelor date de Paul, ei vor putea să se prezinte ireproșabili în momentul judecății finale.

EVANGHELIA

            Introducere. Ne aflăm în secțiunea așa-numitei „apocalipse mici” din Evanghelia după Luca, care cuprinde o mare parte din capitolul 21. În versetele proclamate în această zi, vor avea loc două evenimente: cerurile și pământul vor semnala prin cutremure puternice că sfârșitul este iminent (Lc 21,25-26), apoi va apărea Fiul Omului (Lc 21,27 cu referire la viziunea Fiului Omului din Dan 7,13-14). În fața acestor semne, comunitatea creștină va fi invitată să nu se lase oprimată, ci, dimpotrivă, să se bucure de apropierea eliberării.

            Semnele premonitorii. Aceste semne premonitorii (deja anunțate în Lc 21,11) vor implica cele trei corpuri cerești cunoscute de știința antică: soarele, luna și stelele. Prin urmare, ele vor avea loc atât ziua, cât și noaptea. În lumea antică, citirea evoluțiilor corpurilor cerești era de mare interes și se credea că însoțesc evenimentele importante. Și în literatura profetică întâlnim astfel de referințe, de exemplu în cartea lui Il 3,3-4. Tulburările lumii marine îi neliniștesc și îi înspăimântă la rândul lor pe israeliți, care nu sunt navigatori și, prin urmare, se tem și ei de dezastre (cf. Ps 65,8). Omenirea va fi sufocată de frica a ceea ce va urma și care este prevestit prin astfel de semne terifiante. Într-adevăr, puterile cerurilor vor fi aruncate în aer (Lc 21,26). Verbul saléuō ar putea face aluzie la un dans cosmic generat de puterile răului. În acest sens, ar putea exista o legătură cu Psalmul 28, care, la rândul său, poartă influențe explicite din lumea literară levantină. În orice caz, saléuō este un verb folosit și în alte pasaje apocaliptice din Noul Testament, ca, de exemplu, în Evr 12,26-27. Sfârșitul este imaginat ca un fel de anti-creație, o catastrofă universală și finală în cadrul căreia „Fiul Omului” ia formă (Lc 21,27). Imaginea, împrumutată din Dan 7,13, descrie apariția lui Mesia înviat care vine să judece popoarele (cf. Ap 19,11-16). Domnul universal este înconjurat de forțe angelice și restabilește dreptatea și pacea.

            Tensiunea față de parousia. Paul exprimă acest concept în manifestarea finală a parusiei (în special în scrisorile pastorale: 1Tim 6,14; 2Tim 4,1-8; Tit 2,13). Există, de asemenea, referiri la această temă în celelalte două sinoptice ( Mt 16,27; 19,28; 24,30; 25,31; Mc 13,26; 14,62). Însă același Luca însuși folosește titlul de „Fiul Omului” și face aluzie la sosirea sa finală ( cf. Lc 5,24; 9,26; 17,22.26).

            A doua venire a lui Isus, cea a parousia nu mai este caracterizată de suferință și slăbiciune, ci de putere și glorie. În fața acesteia, ucenicii, spre deosebire de umanitatea generală, vor trebui literalmente „să stea în picioare” și să-și ridice capetele. Același verb ( anakýptō ) este prezent în relatarea miracolului femeii încovoiate pentru a descrie poziția ei fizică forțată ( Lc 13,11). Schimbarea radicală și bruscă a poziției indică faptul că eliberarea de opresiune și persecuție este la îndemână. Dimpotrivă, cei care nu sunt ucenici vor sucomba și se vor pleca (vor fi sufocați). „Eliberarea” pe care o are în vedere Luca se referă la alte pasaje din Evanghelia sa. Ne putem aminti de Magnificat (Lc 1,46-55), Fericirile (Lc 6,20-26), instrucțiunile pentru misiune (Lc 10,6-11) și parabola lui Lazăr și a omului bogat (Lc 16,19-31). În aceste citate, apare un concept de eliberare care are un caracter atât personal, cât și social, implicând reînnoirea trupului și a sufletului, sfârșitul nelegiuirii și al opresiunii și instaurarea dreptății și a păcii. În sfârșit, termenul de eliberare (apolýtrōsis) indică răscumpărarea plătită în special pentru un prizonier de război. În reinterpretarea teologică, termenul capătă sensul soteriologic de „răscumpărare” și, în consecință, „răscumpărătorul” este Isus, ajungând astfel să capete o semnificație cristologică deplină.

            Atitudinea credinciosului. Sărind peste parabola smochinului (Lc 21,29-33), selecția liturgică a pericopei prezintă versetele finale care conțin recomandări mo- rale (Lc 21,34-36). Acestea nu sunt doar sfaturi înțelepte pentru o viață sănătoasă, ci trebuie citite dintr-o perspectivă exca- tologică. De fapt, este menționată „ziua”, cu referire clară la această temă în literatura profetică a Vechiului Testament (cf. Am 5:18). De asemenea, este prezent caracterul nefavorabil, dacă nu amenințător, al sosirii acelui moment care îi va afecta pe toți locuitorii pământului. În sfârșit, este clar că se face referire la judecata viitoare a Fiului Omului. Conduita ucenicului trebuie să fie modelată de două verbe: „fii atent”, Lc21,34 (proséchō) și „veghează”, Lc 21,36 (agrypnéō). Acestea sunt cele două acțiuni tipice ale credinciosului care așteaptă sfârșitul istoriei mântuirii. Din această atitudine de bază derivă un stil de viață care are de-a face cu alegerile din viața de zi cu zi (Lc 21,34). Inima nu trebuie să fie literalmente „împovărată”, așa cum ar putea fi pentru stomac, de o digestie spirituală dificilă. Nebunia, beția și anxietatea conduc la o stare spirituală (și mentală) intoxicată, dependentă, mereu exagerată și polarizată. Indivizii care se complac în acest mod de viață vor fi prinși în capcană de „ziua Domnului”. Paranteza paulină din 1Tes 5,1-11 poate fi amintită în acest sens.

            Beția, somnul și noaptea reprezintă componenta figurativă a păcatului și a negării lui Dumnezeu. În schimb, postul și vegherea sunt ca o armură a credinței și un coif al speranței în vederea mântuirii.

Concluzie. În cele din urmă, trebuie subliniat faptul că vegherea este însoțită de rugăciunea constantă (Lc 21,36). Invitația revine și în continuarea pasajului citat al lui Pavel către creștinii din Tesalonic (1Tes 5,17). Supravegherea și rugăciunea fac posibilă scăparea (Lc 21,36) nu în sensul fugii lașe, ci în sensul pozitiv de a fi „refugiați” ai Domnului, adică cei care și-au găsit refugiul în Dumnezeu (cf. Evr 6,18).

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 563/decembrie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía” editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 106