„Adevărata stăpânire a Fiului” – Meditație pentru Solemnitatea Cristos, Regele Universului

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

CRISTOS, REGELE UNIVERSULUI

24 NOIEMBRIE 2024

ADEVĂRATA STĂPÂNIRE A FIULUI

Solemnitatea lui Isus Cristos, Regele Universului încununează anul liturgic prin anunțarea venirii Fiului Omului, un Mesia slab, dar divin care va putea domni pentru totdeauna (prima lectură). Psalmul 92 se prezintă ca un răspuns de credință în fața contradicțiilor aparente ale istoriei: Dumnezeu poate domina toate forțele ostile, pentru că el este rege pentru totdeauna. În a doua lectură, preluată din Apocalipsa, Fiul este prezentat ca un martor care dezvăluie iubirea Tatălui; el este, de asemenea, primul născut din morți el a înfruntat moartea și este primul între mulți frați. Dumnezeu însuși, în cele din urmă, își anunță prezența constantă în trecut, în prezent și amintește de venirea sa viitoare. Evanghelia este preluată din Patimile după Ioan și relatează dialogul dintre Isus și Ponțiu Pilat; în care Isus dezvăluie că împărăția sa se supune unei logici diferite de cea a lumii: Fiul s-a predat ucigașilor săi fără opoziție, iubindu-și dușmanii.

ÎMPĂRĂȚIA MEA NU ESTE DIN LUMEA ACEASTA

de Roberto Laurita

Reprezentantul Romei, procuratorul Ponțiu Pilat, cu puterea mandatului împăratului și cu sprijinul legiunilor, un evreu, membru al unui popor dominat, adus în fața instanței de către autoritățile religioase ale poporului său, pentru a fi judecat și condamnat: privind scena prin ochii contemporanilor, o prăpastie îi desparte pe acești doi oameni. Puterea unuia și fragilitatea dezarmantă a celuilalt, care, la prima vedere, pare să fie total în mâinile sale, sunt evidente: viața celui de-al doilea depinde de deciziile primului.

Și totuși, nu aceasta este impresia care se desprinde din relatarea din Evanghelia după Ioan: Isus se remarcă prin statura sa de martor al adevărului, chiar dacă este adevărat că nu impune nimic interlocutorului său.

Autoritățile iudaice l-au deferit judecății procuratorului, făcându-l să pară un „rege”, un pretendent la tron care ar trebui să conteste puterea Romei. Ele au jucat în mod clar pe seama termenului „Mesia”, pe care l-au tradus în modul care le-a convenit cel mai bine, în sensul său mai mult politic decât religios.

Întrucât Pilat a pornit de aici, Isus nu ezită să afirme imediat că împărăția sa nu este din lumea aceasta. Împărăția sa nu se impune prin forța armelor, nu apără privilegii și interese, nu se exercită prin constrângere, nu are nevoie să afișeze semne particulare de bogăție.

Ea apare neînarmată pentru că se manifestă prin iubire și autentică a- mai apare întotdeauna așa. Apare perdant pentru că preferă să sufere decât să îi facă pe alții să sufere, să dea decât să ia, să se sacrifice decât să ceară sacrificiul altora.

Întrebarea cu care ne confruntăm două mii de ani mai târziu este întotdeauna aceeași: suntem dispuși să credem în această regalitate? Suntem pregătiți să ne încredințăm existența acestui rege?

Calea pe care el o ia și o parcurge cu credință până la capăt este calea vieții, chiar dacă trece prin umilința crucii. Este același drum pe care atâția bărbați și femei, discipolii săi, l-au parcurs înaintea noastră.

Pe acest rege îl sărbătorim astăzi și nu mi se pare întâmplător că unele dieceze au ales să facă să coincidă această sărbătoare cu Ziua Seminarului: cei care se pregătesc pentru slujire sunt invitați de acum înainte să își ofere viața pentru Cristos, fără a căuta succesul și consensul, ci în fidelitate umilă și zilnică față de alegerile sale. Parohiile noastre au nevoie de acești preoți: înțelepți prin bunătate, gata să folosească înțelegerea și milostivirea, conștienți de fragilitatea lor, dar și dezarmați în a se oferi ca instrumente inadecvate ale unui plan de har care ne depășește pe toți, consolați zilnic de roadele nesperate care nu sunt generate de capacitățile lor, ci de abandonarea încrezătoare în Duhul său.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI 

TRĂIREA SPERANȚEI ÎNTR-UN CLIMAT DE DEZAMĂGIRE

de Giacomo Canobbio

Lc 24,21 („Am sperat că El va fi cel care va restabili Israelul”) ar putea fi interpretat ca o descriere a ceea ce am trăit în ultimii trei ani: pandemia și războiul din Ucraina au ridicat întrebări radicale, având în vedere neputința pe care am trăit-o și o trăim. Prima a pus la îndoială capacitatea noastră de a depăși forțele mortale înscrise în natură. Cea de-a doua a pus sub semnul întrebării sensul a ceea ce am inventat pentru a îmbunătăți condițiile umanității. În gândirea comună, ne-am bazat pe tehnologie pentru a depăși forțele mortale și ne-am dat seama că aceasta este, pe de o parte, impotentă, pe de altă parte, mortală, contrazicând scopul pentru care a fost creată.

De ce, de fapt, ființele umane au dezvoltat tehnologia? Întrebarea poate părea deplasată, deoarece și alte animale dezvoltă anumite forme de tehnologie, dar în comparație cu oamenii, aceasta pare considerabil inferioară. Cu toate acestea, un răspuns general poate fi găsit pentru ambele: pentru a supraviețui. Cu toate acestea, acest răspuns nu pare suficient pentru oameni: dezvoltarea tehnologiei de-a lungul secolelor nu este necesară pentru supraviețuire. În tehnologie, vedem o formă de autoînțelegere a ființei umane: condiția de faber, adică de a nu depinde pur și simplu de „natură” ca dat – în acest sens, cultura ar putea fi înțeleasă și ca „natură” -, ci de a fi stăpâni pe ea. În tehnologie se manifestă conștiința surplusului față de realitatea înconjurătoare și, astfel, „puterea” oamenilor. Prin tehnologie, oamenii se expun dincolo de ceea ce limitează condiția lor de viață. În acest sens, tehnologia apare legată de dorință. Conținutul acesteia, în formele în care se manifestă, poate fi descris ca o dorință pentru o viață fără limite. Prin urmare, tehnica este o manifestare a puterii: este depășirea limitelor.

Tehnica și dorința de putere merg împreună. Pare atât de evident să descriem subiectul uman ca un subiect doritor. Istoria culturii atestă clar această conotație a ființei umane. Chiar și gândirea teologică, pe baza atât a literaturii biblice, cât și a filosofiei antice, a luat în considerare această structură fundamentală: în om există atât o intenționalitate antropologică (dorința de a merge mai departe), cât și una escatologică (depășirea morții).

Această structură nu a existat niciodată fără conotații induse de mediu, fie el fizico-biologic sau cultural. Tehnica însăși, de la originile sale – adică de la apariția lui homo faber – ar putea fi citită ca o implementare asimptotică a dorinței, care se configurează ca o căutare a vieții pentru sine și pentru ceilalți, în opoziție cu toate formele în care mortalitatea se prezintă ființelor umane (dar și animalelor).

Trebuie avut în vedere aici faptul că tehnologia tinde să aibă o intenționalitate participativă: să pună la dispoziția tuturor posibilitatea de a „depăși” forțele mortale care se opun dorinței de viață. Simptomatică în acest sens este lucrarea lui Céline Lafontaine, La socièté postmortelle (Seuil, Paris, 2008), care ilustrează modul în care căutarea longevității este inseparabilă de istoria științei moderne: promisiunea unei vieți lungi și sănătoase este unul dintre principalele obiective ale societăților industriale (p. 63). Oamenii de știință grupați în cadrul Institutului Nemuririi susțin ideea că nemurirea terestră este acum la îndemâna noastră (p. 65).

Biologul Aubrey Grey, de la departamentul de genetică al Universității Cambridge, susține cu multă seriozitate că „persoana care va trăi veșnic s-a născut deja cu siguranță”. De fapt, datorită progreselor tehnologice, ar deveni posibilă ipoteza victoriei asupra morții sau cel puțin a amânării acesteia până la câteva mii de ani. La rândul său, Larry Page, unul dintre fondatorii Google, a declarat într-un interviu acordat săptămânalului Time în august 2013 că nu este interesat să dezvolte tehnici pentru a învinge cancerul, ci mai degrabă pentru a învinge moartea, și că a finanțat un start-up în acest scop. La urma urmei, leacurile antiîmbătrânire nu sunt decât o umbră palidă și un simbol a ceea ce va urma. Și cineva lucrează deja pentru noi.

Întrebarea este despre moarte și despre morțile care împânzesc viața. Dacă este adevărat că dorințele, care au de-a face cu speranța, sunt ascunse în dorințe, trebuie cel puțin verificat dacă acestea sunt realizate. Iar dacă dorința este de a depăși moartea, trebuie să recunoaștem că tehnologia ne dezamăgește.

În termenul „dorință” se ascunde ideea că viața umană nu poate fi împlinită decât printr-un dar. Tehnologia, care în dezvoltarea sa este un semn al insațiabilității umane, nu pare capabilă să satisfacă setea de împlinire. Îmi vin în minte primele cuvinte din Confesiunile Sfântului Augustin: „Tu ne-ai creat pentru tine, Doamne, și inima noastră este neliniștită până când se odihnește în tine”. Dacă tehnologia devine noua față a omnipotenței, nu se poate aștepta ca vreun dar să liniștească sufletul uman. În acest sens, speranța creștină devine o provocare la adresa tehnologiei în numele împlinirii umane, care nu poate veni decât de la Dumnezeu. Și tocmai din acest motiv, ea apare ca împlinire pentru toți, prezentându-se astfel ca o critică a distrugerii tendențiale a subiectului și a monopolului unora în detrimentul tuturor.

Speranța, totuși, este dificilă atunci când vedem că forțele mortale prevalează, iar tehnica în care tinde să fie plasată speranța este neputincioasă pentru a învinge moartea.

Charles Peguy a subliniat acest lucru la începutul secolului trecut:

Uiți prea mult, copilul meu, că speranța este o virtute, că este o virtute teologică și că, dintre toate virtuțile, și dintre cele trei virtuți teologice, este poate cea mai plăcută lui Dumnezeu. Că este cu siguranță cea mai dificilă, că este poate singura dificilă. […] A crede nu este decât a privi. […] Ca să nu-ți iubești aproapele, copile, ar trebui să-ți astupi ochii și urechile. La atâtea strigăte de pustiire […]. Dar a spera este ceea ce este dificil. Și disperarea este ușoară, iar aceasta este marea tentație. Mica speranță înaintează între cele două surori mai mari ale sale și nici măcar nu este observată. […] Ea, speranța, este cea care antrenează totul cu ea. Căci credința vede doar ceea ce este. Ea vede în schimb ceea ce va fi. Iubirea iubește doar ceea ce este, ea în schimb ceea ce va fi – în timp și pentru eternitate. Speranța vede ceea ce nu este încă și ceea ce va fi. Ea iubește ceea ce nu este încă și ceea ce va fi. […] Ea este cea care ne învață că nu totul este pierdut. (C. Péguy, Porticul misterului celei de-a doua virtuți [1911])

Pasajul lui Péguy exprimă eficient sensul autentic al speranței conform perspectivei creștine. El evidențiază, de fapt, elementul principal al acestei virtuți: aplecarea virtuoasă spre un viitor, care nu este incert în sine, dar care apare incert în noi. Speranța aduce cu sine o anumită obscuritate, dar în același timp o siguranță care nu se bazează pe ceea ce putem vedea deja, ci pe ceea ce a lucrat Dumnezeu. Speranța și așteptarea sigură coincid, în măsura în care în celebrarea euharistică repetăm: „Așteptând speranța binecuvântată”.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Ascultăm o viziune extraordinară: pentru profetul Daniel, marea istorie a omenirii apare ca o succesiune de puteri din ce în ce mai distructive. Dintr-o dată, însă, apare o ființă diferită de oricare alta, regele suprem.

Psalmul responsorial: Împreună cu psalmistul, îi cântăm unicului Domn, în care puterea coincide cu sfințenia.

A doua lectură: Ioan, în Apocalipsă, comentează viziunea profetului Daniel și îl vede în Fiul Omului care vine pe nori pe Isus, care a biruit toată violența cu blândețe.

Evanghelia: În timpul Patimilor, Isus se află în fața celui mai puternic om din țară, Pilat. Cu toate acestea, puterea sa de iubire și libertate se dezvăluie a fi diferită și eternă

PRIMA LECTURĂ

Solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului, încununează anul liturgic prin mărturisirea solemnă că Isus Cristos este suveranul istoriei și al timpului și că împărăția sa este „o împărăție eternă și universală, o împărăție a adevărului și a vieții, o împărăție a sfințeniei și a harului, o împărăție a dreptății, a iubirii și a păcii” (Prefață). Prima lectură propune o vestire a venirii Fiului Omului; această revelație apare imediat după viziunea celor patru fiare, simbol al celor puternici ai pământului (Dan 7,1-6), care se ridică din mare, o forță haotică care este dușmanul lui Dumnezeu (Is 17,12-13). A patra fiară este o reprezentare care face aluzie la Antioh al IV-lea, regele mândru (Dn 7,8) și dușmanul lui Israel; Dumnezeu pune capăt puterii fiarelor doar prin puterea Cuvântului său, demonstrând o suveranitate de neclintit.

În acest moment, Daniel vede o figură asemănătoare Fiului Omului apărând în noapte, apropiindu-se de veghere (Dumnezeul suveran al istoriei) și fiindu-i prezentată. El este fiul omului și, prin urmare, în primul rând mai slab decât fiarele hidoase menționate puțin mai devreme (Is 51.12); totuși, în timp ce acestea vin din mare și din haos, el vine „cu norii cerului”, are contact cu sfera divină (ca Moise înaintea lui, Ex 24.18) și poate fi prezentat direct Celui Preaînalt. Puterea sa nu este dobândită prin forță, ci este dată de Dumnezeu („i s-a dat putere, slavă și împărăție”, v. 14), ajunge la fiecare om de pretutindeni („la toate popoarele, neamurile și limbile”) și nu va fi limitată în timp („el nu se va sfârși niciodată și împărăția sa nu va fi distrusă niciodată”). În ciuda nedreptăților săvârșite de cei puternici ai acestei lumi (fiarele), care rămân aparent nepedepsite, lui Daniel îi este revelată venirea unui rege aparent slab, dar „ceresc”, care va primi autoritate de la Dumnezeu și va putea domni veșnic, Mesia. Anunțul din Dan 7 este deci paradoxal: chiar și cele mai puternice regate (gândiți-vă, de exemplu, la măreția grecilor, la splendoarea Romei) au fost anihilate și gloria acestei lumi a dispărut fără urmă; domnia lui Mesia, în schimb, nu va avea sfârșit.

A DOUA LECTURĂ

În pasajul din Apocalipsa există mai multe legături cu lectura din Dn 7. Fiul Omului menționat în Dan 7,13 este Isus, „martorul credincios”, care descoperă iubirea Tatălui față de ființele umane. El este întâiul născut dintre morți, pentru că a împărtășit întreaga natură umană până la moarte; de asemenea, este Fiul lui Dumnezeu și, prin natura sa, îi poate face pe creștini părtași la victoria sa asupra morții, întrucât este întâiul născut din mai mulți frați, posedând o putere superioară celei a celorlalți regi ai pământului (cei puternici din Dn 7). Răspunsul adunării („Pentru cel care ne iubește…”, v. 5) creează o suprapunere între contextul liturgic la care se face adesea aluzie în cartea Apocalipsei și contextul actual în care este proclamată lectura, în Euharistia duminicală; întreaga Apocalipsă este de fapt scrisă ca o liturghie solemnă în care Mirele își caută Mireasa, Biserica, și o atrage să adere la el (Ap 22,17). Comunitatea exaltă astfel caracterul preasfânt al iubirii lui Isus („pentru cel care ne iubește”), care i-a eliberat pe creștini de păcat cu sângele său, deci cu viața sa dăruită din iubire, și le-a redat demnitatea, făcându-i părtași puterii sale regale („care ne-a făcut împărăție”, Ex 19,6). Procedând astfel, el le-a dezvăluit identitatea: creștinii sunt definiți prin relația lor cu Dumnezeu („pentru Dumnezeul și Tatăl său”) și prin serviciul lor pentru omenire ca mediatori („preoți”). Exaltarea se încheie cu o doxologie care generează dorință și tensiune în adunare: „Lui să fie slava și puterea, în vecii vecilor, Amin!”.

Ultima parte a lecturii este un citat din Dan 7,13 în care, totuși, apar elemente noi: „orice ochi îl va vedea, chiar și cei care l-au străpuns, și toate semințiile pământului își vor bate pieptul pentru el” (cf. Zah 12,10-14). Figura despre care se vorbește este cea a unui Mesia străpuns pe care orice om îl privește și în fața căruia își exprimă durerea, bătându-și pieptul. Se face astfel referire la venirea continuă („vine cu norii”) a lui Isus Cristos răstignit și înviat, care se face vizibil și provoacă fiecare persoană căreia îi este anunțat. După noua intervenție a adunării, care salută venirea sa și recunoaște că l-a „străpuns” („Da, Amin”) cu păcatul, Dumnezeu însuși intervine și anunță: „Eu sunt Alfa și Omega, Cel care este, Cel care a fost și Cel care va veni, Cel Atotputernic”. Reluând numele revelat în Ex 3,14 („Eu sunt cel care este”), Dumnezeu declară că este prezent la începutul și la sfârșitul istoriei (Alfa și Omega), ținând în mână întreaga rețea a destinelor umane; de asemenea, reamintește că prezența sa în trecut este constantă („a fost”), prezența sa în prezent continuă („care este”), iar prezența sa viitoare poate fi așteptată cu încredere și speranță sigură („care va veni”).

EVANGHELIA

• Regele Evanghelia după Ioan prezintă dialogul dintre guvernatorul Iudeii, Ponțiu Pilat, și Isus; în cadrul procesului, magistratul îl interoghează pe Isus, punându-i la îndoială în primul rând calitatea de rege: „Ești tu regele iudeilor? Titlul folosit de Pilat, „rege al iudeilor”, sugerează că guvernatorul roman lansează o acuzație foarte precisă: Isus este un scandalagiu care intenționează să se prezinte ca lider al Iudeii, descalificând autoritățile romane. Întrebarea are cu siguranță un ton ironic și, pronunțată de un înalt oficial roman, răsună ca o întrebare plină de aroganță: dacă există o figură regală printre ei, cu siguranță nu este Isus; Pilat exercita de fapt o putere similară cu cea a unui rege la acea vreme și a abuzat de ea de mai multe ori, comportându-se chiar foarte violent (cf. Lc13,1).
• Întrebările adevăratului conducător. Fără nicio ezitare, Isus reacționează la cuvintele lui Pilat cu o contraîntrebare, dând dovadă de o autoritate și de o încredere ieșite din comun, inversând întrebările și comportându-se ca adevăratul conducător, și nu ca un prizonier; în ciuda faptului că este judecat, el este cel care conduce discuția și, în cele din urmă, pune sub semnul întrebării tot ceea ce reprezintă el: „Tu spui asta de la sine sau ți-au vorbit alții despre mine?”. Titlul de „rege al iudeilor”, de fapt, apare pentru prima dată în Evanghelia după Ioan tocmai în 18,33 și nu este pronunțat niciodată înainte; întrebarea lui Isus dezvăluie, așadar, că numele folosit de Pilat ascultă de o logică care nu este tocmai cea a Evangheliei: alții ți-au spus acest lucru sau tu ți l-ai dat seama singur, dar cu siguranță nu l-ai auzit de la mine.
• Confuzia guvernatorului. Răspunsul lui Pilat are din nou un ton ironic, dar de data aceasta ironia este neintenționată: Pilat, un om puternic și autoritar, intră în confuzie. Cu prima sa întrebare, el recunoaște o anumită incompetență („Sunt evreu?”, subînțeles: „De unde să știu?”), chiar dacă o notă de dispreț este sesizabilă în cuvintele sale („Cu siguranță nu am nicio intenție de a lua partea evreilor!”). După aceasta, el recunoaște că „semenii” lui Iisus sunt cei care l-au acuzat și că șefii preoților au fost cei care au pus la cale complotul care a dus la proces (In 7,32, 45; 11,47-50; 12,10). Prin urmare, discursul se încheie cu o altă întrebare („Ce ai făcut?”) prin care Pilat arată, încă o dată, că nu este conștient de ceea ce se întâmplă.
• Împărăția lui Dumnezeu. În narațiunea Patimilor după Ioan, Isus este de obicei discret, vorbind puțin; în acest pasaj, însă, el formulează un răspuns foarte elaborat și semnificativ. În primul rând, el afirmă literalmente: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (v. 36), deci nu își are originea în lume. Termenul „lume” în Ioan are o neclaritate negativă și se referă la o realitate marcată de valori și de un sistem de organizare opus celui al lui Dumnezeu. Împărăția lui Isus se supune deci unei logici diferite de cea a lumii și, mai ales, nu își primește ne de la aceasta. Puterea lumească, de fapt, se dobândește prin violență și cu ajutorul armelor; Isus, în schimb, nu a luptat („dacă împărăția mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat”, v. 36) și s-a predat ucigașilor săi fără să opună niciun fel de rezistență, mustrându-l pe Petru atunci când acesta a încercat să se apere (In 18,11). Împărăția lui Dumnezeu, prin urmare, „nu este de/pe aici”, este o împărăție „cerească” care se manifestă mai ales prin iubirea față de dușman (Mt 5,43-48).
• El răspunde cu o altă întrebare: „Ești tu rege?” (v. 37). El nu afirmă nimic, încă nu are nicio certitudine cu privire la ceea ce spune, dar în orice caz face un pas înainte. Iar Isus Cristos îi confirmă apoi interpretarea: „Tu o spui”, este adevărat, eu sunt rege. El își continuă discursul și îl dezvoltă în două etape succesive. „Pentru aceasta M-am născut”: referirea la naștere pune în joc întruparea Fiului, deci intrarea sa în istorie prin asumarea cărnii umane slabe. „De aceea am venit în lume”: a doua afirmație descrie lumea ca un loc străin Fiului, în care acesta „a venit” ca trimis de Tatăl pentru a aduce mântuirea (In3,17). Astfel, Isus este în același timp născut și venit, om și Dumnezeu; Fiul lui Dumnezeu nu își exercită puterea asupra istoriei impunându-se prin forță, ci în umilința condiției umane. Scopul misiunii sale, așadar, nu este de a lupta sau de a cuceri oamenii, ci de a mărturisi adevărul, adică de a revela adevărul lui Dumnezeu din experiența extraordinară a intimității cu el („Eu și Tatăl una suntem”, In 10,30) și în virtutea naturii sale de martor privilegiat al marii iubiri a Tatălui (3,31-32). Împărăția sa, prin urmare, se realizează mai ales prin puterea blândă a unui cuvânt proclamat cu care Fiul dezvăluie vestea bună a iubirii Tatălui și care are puterea generatoare de a produce o nouă realitate în persoană, conducând-o să „fie din adevăr” (v. 37; nu se mai este „din lume”, în greacă ek tû kósmu, v. 36, ci „din adevăr”, ek tês aletheías). Prin urmare, discursul lui Isus se încheie cu o frază în care ordinea elementelor este neobișnuită (ne-am aștepta la ceva similar: „cine aude glasul meu este din adevăr”); în acest fel, Isus exaltă inițiativa divină, arătând că, pentru a putea auzi și înțelege mai profund misterul lui Dumnezeu, recunoscând sunetul vocii Fiului, este necesară o operă divină de renaștere, realizată tocmai prin vestirea adevărului: „cine este din adevăr aude glasul meu” (v. 37).

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 561/562, octombrie-noiembrie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 70