„Venirea Fiului Omului” – Meditație pentru Duminica a XXXIII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXXIII-A TPA B

17 NOIEMBRIE 2024 

VENIREA FIULUI OMULUI

Penultima duminică din timpul de peste an invită credincioșii să reflecteze asupra realităților ultime. La sfârșitul istoriei, Arhanghelul Mihail va apărea (prima lectură), într-un „timp de angoasă” care va fi un preludiu al mântuirii; cei care sunt scriși în carte vor învia spre viața veșnică. În  Psalmul 15, psalmistul își exprimă dorința de a-l pune pe Dumnezeu, singurul său bine, în centrul vieții sale, sigur că comuniunea de iubire cu Domnul nu va fi întreruptă de moarte. În cea de-a doua lectură ni se amintește că preoția lui Cristos este de natură diferită de cea antică: Fiul s-a jertfit o dată și a fost înălțat la cer, de unde rămâne în acțiune pentru ca toți să participe la victoria sa. Evanghelia relatează o parte din „discursul escatologic” al lui Isus: sfârșitul timpurilor va fi precedat de necazuri și tulburări care vor face să se prăbușească punctele de referință; acest eveniment se realizează parțial în fiecare epocă: necazurile zdruncină certitudinile lumești, dar sunt o ocazie prețioasă de a avea o întâlnire mai profundă cu Dumnezeu.

PRIMA LECTURĂ

Înainte ca anul liturgic să se încheie cu celebrarea lui Cristos Rege Universului, cea de-a 33-a duminică din timpul de peste an invită credincioșii să reflecteze asupra realităților ultime și a sfârșitului istoriei, pregătindu-i în avans pentru Advent. Primele versete din Dan 12 sunt o profeție rostită într-o perioadă de mare tristețe. I se dezvăluie lui Daniel că la sfârșit, când fiecare împărăție își va fi demonstrat fragilitatea, va apărea Mihail, locotenentul lui Dumnezeu și marele prinț, care avea misiunea de a ajuta poporul lui Dumnezeu ridicându-se continuu pentru a-l proteja; el se va „ridica” (‘amad, „a se ridica”, este repetat de două ori) ultimul și, în comparație cu alții care au făcut același lucru, dar au murit (cf. Dan 11,2-3.7.16), el va rămâne stabil. Îngerul va apărea într-o „perioadă de restriște” unică, marcată de numeroase ciocniri armate (Is 33,2) și de convulsii radicale (în cuvinte similare, în Ier 30,7 se face referire la perioada în care poporul s-a întors din exil). Prin urmare, Daniel profețește că tocmai în această perioadă de încercare poporul va fi mântuit și se referă în special la cei ale căror nume sunt scrise în carte (12,1): așa cum existau cărți în care erau înregistrați locuitorii lui Israel (Ez 13,9), tot așa numele celor care aparțin Împărăției lui Dumnezeu sunt scrise într-o carte „cerească”. Acest pasaj este cu siguranță inspirat de Is 4,3, unde mântuirea este promisă unei „rămășițe”, acea parte a poporului care a rămas credincioasă în timpul exilului.

În vv. 2-3 putem astfel recunoaște unul dintre primele pasaje biblice în care se face aluzie la învierea individuală după moarte. În cele din urmă, morții, calificați drept „cei care dorm” în așteptarea trezirii, vor învia și vor fi destinați vieții veșnice, în timp ce alții vor fi rezervați infamiei și obscurității veșnice. Pentru această a doua condiție, este folosit un termen rar, dera’ôn, „obscuritate”, care creează o legătură cu Is 66,24 și situația cadavrelor celor răi, chinuite de viermi și de foc. Printr-un joc de cuvinte, creat de verbul ebraic zahar, care înseamnă atât „a străluci”, cât și „a învăța”, soarta înțelepților este anunțată în versetul 3: cei care i-au instruit pe alții în dreptate vor străluci precum cerul și stelele; strălucind prin învățătura lor, ei vor deveni o sursă de lumină pentru alții, iar în ei va fi recunoscută splendoarea care vine de la Dumnezeu (Dan 7,9-10).

A DOUA LECTURĂ

A doua lectură continuă să reflecte, ca și în ultimele duminici, asupra diferenței dintre preoția lui Isus Cristos și preoția antică. Preoții cultului antic erau chemați să se prezinte (literal „să stea”, poziția pe care o foloseau pentru înjunghia victima) înaintea lui Dumnezeu în fiecare zi, oferind jertfa zilnică dimineața și seara. Efectul acestor sacrificii este însă descurajant: aceleași ofrande sunt prezentate de mai multe ori, dar ele nu au capacitatea de a elimina păcatele.

Isus Cristos, pe de altă parte, este marele preot care a oferit o singură jertfă pentru păcate (v. 12). În Epistola către Evrei se clarifică în mod repetat faptul că caracterul special al jertfei lui Cristos se datorează jertfei sale; aici, în schimb, este subliniată înălțarea Fiului după înviere: „a șezut pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, așteptând acum ca vrăjmașii săi să fie puieți pentru picioarele sale” (v. 12-13). Isus Cristos înviat trăiește în ceruri (Evr 7,25) la dreapta lui Dumnezeu, înălțat ca rege al universului, și așteaptă finalizarea lucrării care a început cu învierea sa; după ce a învins moartea, dușmanul prin excelență (1Cor 15,24-27), el rămâne acum în acțiune pentru ca toți să poată participa la această victorie. Prin urmare, v. 14 prezintă un contrast între finalizarea învierii lui Isus Cristos și realizarea treptată a acesteia la creștini: Isus Cristos i-a „desăvârșit pentru totdeauna” pe cei pentru care s-a jertfit, deoarece jertfa sa este unică și cea mai eficace; destinatarii sunt însă definiți prin intermediul unui participiu prezent (care subliniază aspectul durabil al acțiunii) – „cei care sunt sfințiți” (în greacă tús aghiazoménus) – pentru a indica faptul că procesul de sfințire este încă în curs, datorită jertfei lui Cristos. În sfârșit, ultimul pasaj stabilește că această răscumpărare eficientă, prin care păcatele personale sunt șterse, se realizează în primul rând prin iertare: „acolo unde există iertarea acestor lucruri, nu mai există jertfă pentru păcat” (v. 18).

EVANGHELIA

Evanghelia relatează un fragment a așa-numitului „discurs escatologic” rostit de Isus înainte de patimă. Potrivit relatării lui Marcu, de fapt, înainte de a intra în proces, Isus Cristos rostește un cuvânt în care reflectează asupra sfârșitului istoriei și determină mulțimile să își întoarcă privirea spre Dumnezeu, sărbătorind suveranitatea sa universală.

Soarele se va întuneca. Prima parte a lecturii este foarte solemnă și anunță sfârșitul tuturor lucrurilor și venirea Fiului Omului; în pasajele anterioare se folosește adesea imperativul, în acesta nu se folosește niciodată: sfârșitul nu va depinde de nicio atitudine umană și nici nu poate fi amânat în vreun fel. În primul rând, Isus ne amintește că toate acestea vor avea loc „după necazul acela”, așa cum a fost prezis și în prima lectură (Dan 12,1). Semnele că totul se va consuma vor fi evidente, tulburările cerești numeroase: soarele se va întuneca, luna nu va mai da lumină, stelele vor cădea, puterile cerului vor fi zguduite (vv. 24-25; cf. Is 13,10; 34,4). Acest lucru va demola ceea ce a făcut Dumnezeu în a patra zi a creației (Gen 1,14-19), când a stabilit temporalitatea și a constituit-o ca realitate regulată și stabilă. În antichitate, stelele exercitau o mare fascinație asupra oamenilor și, datorită naturii lor celeste, puteau fi chiar venerate ca zei (2Reg 17,16; 21,3.5). Prin urmare, sfârșitul este precedat de prăbușirea principalelor puncte de referință pentru ființele umane; rememorarea acestui epilog inevitabil pune în discuție o tendință înnăscută a fiecărei persoane, care este înclinată să caute siguranța și stabilitatea doar pe acest pământ, deoarece chiar și cele mai sigure realități sunt destinate să dispară.

Fiul Omului. Așa cum se întâmplă și în Apocalipsa (6,12-17), răsturnările cosmosului indică faptul că venirea Mielului este iminentă; la întoarcerea lui Isus Hristos, realitățile acestei lumi își vor dezvălui toată nesubstanțialitatea și, pe cerul golit de stele, va apărea o singură lumină: Fiul Omului. Titlul „Fiul Omului” este foarte semnificativ deoarece condensează în sine anunțul misterului pascal: în timp ce indică omul în general (Ps 8,5), în Dan 7,13-14 se referă la o figură cerească care primește gloria și o împărăție veșnică; același titlu este folosit în evanghelii pentru a-l desemna pe Isus ca om slab și suferind (Mt 8,20; Mc 8,31; 9,9. 31; 10.33.45), dar indică și Fiul glorios (Mt 13.41) și plin de autoritate (Mc 2.10.28). Salvarea va fi astfel realizată prin puterea unui Mesia suferind. Norul contribuie la o exaltare și mai puternică a misterului pascal: în Mar- co, acest fenomen atmosferic mai este menționat o singură dată, și anume în timpul Transfigurării, când omul Isus își manifestă gloria divină într-o scenă care amintește de teofania din Sinai (Ex 19,16-18). Pasajul se încheie apoi cu anunțul că Fiul Omului va apărea la sfârșitul timpurilor pentru a-i aduna pe cei aleși din toate colțurile pământului; absența oricărei referiri la condamnați arată că parousia nu este descrisă prin exaltarea unor trăsături amenințătoare, ci ca o consolare pentru cei care suferă și luptă pentru credință: Fiul se va întoarce și, însoțit de îngeri, va aduce dreptatea creștinilor.

Idolii și Fiul Omului. Discursul făcut despre această primă parte a Evangheliei este cu siguranță legat de sfârșitul timpurilor, dar, într-un fel, ar putea fi aplicat generației și deci prezentului: „generația aceasta nu va trece înainte ca toate acestea să se întâmple” (v. 30); după cum amintea Bernard de Clairvaux, pe lângă venirea în trup și venirea în slavă, Fiul vine la oameni în orice moment, cu o „venire intermediară […] în care doar cei aleși îl văd în ei înșiși”, când Fiul vine „în puterea Duhului” prin cuvântul său (Predica despre Advent 5,1-3). Dacă stelele reprezintă idolii acestei lumi (bani, putere, afecțiune etc.), ținând cont de faptul că soarele și luna aveau o poziție proeminentă în panteonul greco-roman, se poate presupune că în fiecare epocă și în fiecare eveniment personal, necazurile (moartea celor dragi, boala, suferința etc.) pot fi ocazii în care punctele fixe, idolii, își dezvăluie inconsistența și „cad din cer”. Evanghelia proclamă atunci că, atunci când cineva pierde punctele de referință legate de certitudinile acestui pământ, se poate afla de fapt în fața unei ocazii prețioase de a-L întâlni pe Fiul Omului, Isus Cristos, răstignit și înviat. Relația care se creează cu prima lectură este semnificativă: în timp ce Evanghelia afirmă că, pe măsură ce Isus se apropie, stelele cad, Dan 12,3 promite că vor fi cei aleși și cei înțelepți care se vor transforma în stele, într-o lumină foarte puternică, capabilă să străpungă noaptea prin înțelepciunea luminoasă pe care o răspândesc.

Parabola smochinului. În a doua parte a evangheliei (vv. 28-32), după revelația făcută la indicativul viitor, revin imperativele: „învățați” (v. 28), „cunoașteți” (v. 29). Există semne pe care creștinii trebuie să învețe să le înțeleagă în mod corect pentru a putea intui ceea ce este pe cale să se întâmple. Imaginile folosite pentru a indica sfârșitul și venirea Domnului sunt încă o dată foarte pozitive: smochinul este un produs adesea menționat în Scriptură, un fruct tipic al țării promise (Num 13,23; Deut 8,8), un simbol al rodniciei și al prosperității (Mi 4,4); vara este timpul recoltei (Ier 8,20), un oment deosebit de fericit (Ps 126) în care se poate răsufla în sfârșit ușurat după ce s-a riscat enorm semănând. Prin urmare, înțeleptul recunoaște că frământările sfârșitului nu sunt un semn negativ, ci anunță sosirea a ceva mai mare și mai frumos, comparabil cu cel mai fericit anotimp al anului: Isus Cristos care vine în întâmpinarea umanității („când veți vedea aceste lucruri venind, să știți că este aproape, este la porți”, v.29). În fiecare epocă vor exista necazuri care vor sfărâma titlurile fragile (v. 30), dar va exista și posibilitatea de a depăși încercarea prin întâlnirea cu Isus Cristos mort și înviat. În concluzie, v. 31 dezvăluie creștinilor modul în care Fiul Omului vine să viziteze fiecare ge- nerare: „Cerul și pământul vor trece, cuvintele Mele nu vor trece” (v. 31). La fel cum a afirmat Sfântul Bernard despre „venirea intermediară” a Fiului, prin cuvântul lui Dumnezeu Fiul se poate apropia de fiecare persoană. Cu toate acestea, această apropiere nu va șterge limitarea: fiecare creștin va trebui să facă față numeroaselor adversități cu conștiința că nu are stăpânirea deplină a timpului său (cât „în ceasul acela, nimeni nu știe”, v. 32).

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

SĂ ÎNVĂȚĂM SĂ CITIM MUGURII SPERANȚEI ÎN ISTORIE

de Paola Bignardi

Cuvintele severe din această duminică (Mc 13,24-32) par potrivite pentru a susține starea de spirit cu care privim adesea timpul nostru: pesimism, îngrijorare, teamă. Mai mult decât atât, și noi experimentăm astăzi urâciunea pustiirii atunci când uităm să fim oameni alături de frații și surorile noastre în umanitate, când abandonăm grija și primirea celuilalt în numele unei presupuse amenințări, când interesul personal prevalează asupra solidarității, când în fața războaielor care inflamează acum planeta credem că sunt inevitabile… atâta timp cât rămân departe de noi!

Indulgența față de răul din noi merge mână în mână cu o atitudine pesimistă față de viață și devenim și noi acei „profeți de osândă” despre care spunea Papa Ioan al XXIII-lea la deschiderea Conciliului, trădători ai speranței Evangheliei.

Cu toate acestea, Domnul, după ce ne-a îndreptat atenția către urâciunea pustiirii, vrea să ne îndrepte atenția către ziua și ora în care El va intra în istorie cu gloria și victoria Sa. Domnul vrea să ne mute privirea de la orizontul scurt al lucrurilor care ne înspăimântă sau ne rănesc la orizontul larg, îndepărtat, din care așteptăm să apară mai mult. Și, în același timp, vrea să ne invite să privim foarte aproape, la cele mici, la fel de mici ca un boboc care se apasă pe ramura smochinului la începutul verii (v. 28). Două priviri aparent ireconciliabile, dar doar aparent. Privirea îndepărtată scrutează orizontul pentru a vedea „pe Fiul Omului venind pe nori cu mare putere și slavă” (v. 26). Își aruncă privirea în depărtare pentru că știe: într-o lume în care experimentează răul, în lucruri, în fapte și chiar în sine, așteaptă o lume nouă, diferită, în care toate acestea nu vor mai fi. Își aruncă privirea în depărtare pentru că crede în promisiunea Domnului care a spus că se va întoarce, că răul va lua sfârșit, că puterea iubirii va învinge.

O inimă în așteptare caută indiciile prezenței dorite; nu se uită doar departe, ci și foarte aproape, dacă vreodată în mic nu există deja unele semne ale plinătății care urmează să vină. Domnul care va izbucni într-o zi în gloria sa vine deja în faptele discrete de bunătate cu care este presărată viața. În jurul nostru nu există doar rău și violență, ci există deja un bine umil care apare și ne amintește că ultimul cuvânt nu va fi cel al zilelor de necaz, ci al păcii și al plinătății. Semnele cu care Domnul risipește calea noastră personală și a omenirii sunt discrete, se dezvăluie doar inimilor care așteaptă, care speră, care cred în promisiuni. Ele știu că aceste semne umile își vor dezvălui sensul și puterea abia mâine, când vor privi în urmă și își vor da seama că Domnul a fost acolo: în oamenii care iubesc și slujesc cu umilință în fiecare zi, într-un cuvânt care a generat pace, într-un sacrificiu care a reparat o relație, într-un eveniment care a înmuiat inimile, în gesturi de solidaritate care dau speranță.

Povestea sosirii migranților în Pennabilli aparține acestui tip de semn. Pennabilli este un sat situat în Montefeltro, în inima Apeninilor. Douăzeci și cinci de femei și copii au sosit în acest sat îndepărtat în luna iulie, majoritatea din Africa, unii dintre ei călătorind timp de doi ani. Ei sunt oaspeți într-un mic hotel, la poalele uneia dintre stâncile care caracterizează acest sat; pe vârful acestei stânci, se află o mănăstire de călugărițe augustiniene. Paisprezece femei care trăiesc în izolare; ele nu-și pun picioarele în afara casei lor, dar și-au aruncat inimile mult dincolo de aceste limite. Sosirea acestor femei africane a provocat o reacție negativă puternică din partea țării și a instituțiilor, ceea ce a dus la divizarea comunității în două: cei în favoarea și cei împotriva.

Măicuțele s-au simțit chemate și au făcut-o în felul lor, nefiind de partea unora sau altora, ci pentru femeile imigrante și copiii lor. S-au gândit să facă unul dintre lucrurile normale care se fac în astfel de cazuri: ca vecini, să le invite la mănăstire, într-o duminică după-amiază, să le primească, mame și copii, pregătind jocuri pentru copii, gustări pentru toți. Un fel de a spune: suntem aici, suntem fericiți că sunteți vecinii noștri. Un lucru a dus la altul: în câteva luni, mănăstirea a activat un grup de voluntari printre prietenii săi care acum le oferă migranților un curs de italiană, primul mijloc de integrare. Toate acestea i-au mișcat și i-au emoționat pe acești migranți – mai mulți dintre ei sunt musulmani – și acum simt că au prieteni în mănăstire pe care se pot baza. I-a făcut pe mulți să se gândească; a înmuiat inimile dincolo de pozițiile politice. Umanitatea are orizonturi mai largi. Astfel a avut loc un eveniment cu adevărat neașteptat. Iată cum povestește unul dintre voluntari: „Prietenii noștri refugiați au cerut să participe la o celebrare euharistică. Preotul paroh le-a prezentat adunării. O nouă poveste a început pentru aceste femei”. Un fapt mic, dar aproape un miracol: de compasiune, de umanitate, de prietenie. Multe dintre aceste semne nici măcar nu sunt demne de o știre, atât de simple și umile sunt, dar sunt pline de viață bună, plină: ceea ce Domnul ne-a promis și ne-a anunțat, ceea ce Evanghelia povestește.

Domnul a presărat viața noastră personală și întreaga societate cu semne, atenții, cuvinte misterioase… Sunt ca pietricelele lui Tom Degețel: este necesar să facem drumul înapoi pentru a le găsi pe toate, pentru a reconstrui calea, pentru a le recunoaște în frumusețea lor discretă; și să credem că, așa cum există aceste semne, așa vor exista și toate cele care ne vor fi necesare pentru a merge pe calea pe care Domnul a pregătit-o: zi după zi, pietricică după pietricică. În prezent, este necesar doar să avem încredere. Cele deja trăite sunt o garanție pentru prezent și o promisiune pentru viitor.

Există lucruri care trec: cerul, pământul și ceea ce conțin ele; dar există deja astăzi ceea ce nu trece: Cuvântul (v. 30)! Să ne lăsăm instruiți de Cuvânt ne antrenează să ne îndreptăm privirea în direcția Domnului care vine; să ne lăsăm hrăniți de el este un mod de a ne susține așteptarea și de a ne hrăni speranța.

Evanghelia acestei duminici nu este pentru profeții de osândă, ci este o invitație la așteptare, o disponibilitate de a fi surprinși, o provocare de a ne face privirea mai pătrunzătoare și mai puțin evidentă.

Ne apropiem de sfârșitul anului liturgic reflectând asupra sensului istoriei, care nu este îndreptat spre catastrofă, ci spre întâlnire, în care totul își va găsi sensul; este o invitație de a privi dincolo de istoria de astăzi, alcătuită din lucruri fragile și trecătoare, pentru a ne îndrepta privirea spre sfârșit. Sfârșitul este întoarcerea lui Isus în glorie, dincolo de cruce.

Această privire în viitor va schimba modul în care trăim prezentul. 

Eveniment așteptat sau de temut?

de Roberto Laurita

Ce simțim la anunțul revenirii Domnului în glorie? Frică sau bucurie? Reacția noastră imediată denunță, de fapt, atitudinea noastră.

Ne-am găsit colțișorul nostru confortabil. Am investit energie și resurse pentru a ne asigura privilegii solide. Am făcut tot posibilul pentru a ne asigura – legal și ilegal – o poziție. Faptul că această lume se schimbă pentru a face loc unui nou pământ și unui nou cer nu poate decât să ne consterneze. Dacă am mizat totul pe acest obiectiv, pe această lume, pe obținerea acestor garanții, este logic că Evanghelia de astăzi ne sperie și ne înspăimântă.

Dimpotrivă, dacă ne-am însușit planul lui Dumnezeu, chiar și atunci când acest lucru a presupus sacrificii și renunțări, dacă ne-am pus încrederea în el, dacă am acceptat – pentru a-l urma pe Cristos – să apărem ca învinșii, naivii, visătorii momentului, Cuvântul care ne ajunge astăzi nu poate decât să ne bucure.

Da, suntem cu adevărat sătui de felul în care stau lucrurile în această lume, de denaturările și nedreptățile care o locuiesc, de încălcările demnității și drepturilor omului. Ne-am săturat de minciunile vândute zilnic ca aurul, de aroganța afișată ca o medalie, de puterea excesivă care chiar pretinde a fi o virtute.

La urma urmei, în fiecare duminică, în drum spre împărtășanie, nu formăm noi o procesiune pentru a da imaginea a ceea ce suntem cu adevărat? Da, suntem pelerini.

Ceea ce avem aici jos este doar o locuință temporară, un fel de cort care mai devreme sau mai târziu va fi pliat și va fi complet inutil.

Dacă ne-am păstrat ochii și inimile limpezi, este tocmai pentru a putea discerne semnele, urmele acestei noutăți care este așteptată pentru că nimic și nimeni nu o va putea opri. Gesturile noastre de împărtășire au vrut doar să anticipeze, într-un mod stângaci, această nouă justiție și această nouă echitate.

În acea zi, va deveni clar pentru ce a meritat cu adevărat să ne petrecem timpul. Iar conștiința de a fi făcut doar ceva, de a fi construit fragmente sărace, va fi cu mult depășită de bucuria de a participa la visul lui Dumnezeu însuși, la acel proiect care singur a meritat tot efortul și toată căutarea.

Prima lectură: Cartea lui Daniel, compusă cu aproximativ două secole înainte de Isus, relatează viața și viziunile acestui profet care trăia în Babilon în secolul al VI-lea î.Cr. Mesajul său este puternic, dar vorbește despre speranță.

Psalmul responsorial: Psalmistul ne ajută să luăm rugăciunea ca armură împotriva răului, plină de încredere.

A doua lectură: Toată iubirea cunoaște experiența sacrificiului. Potrivit autorului Scrisorii către Evrei, sacrificiul pe care îl învață Isus pornește de la victoria sa definitivă asupra tuturor păcatelor noastre.

Evanghelia: În zilele dinaintea patimilor sale, Isus ține un discurs important despre sfârșitul vremurilor. Îi are în fața ochilor pe ucenicii săi fragili, și pe noi: cuvintele sale aduc speranță.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 561-562/octombrie-noiembrie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 106