„Discipolul autentic, capabil să dăruiască” – Meditație pentru Duminica a XXXII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXXII-A TPA B

9 NOIEMBRIE 2024

DISCIPOLUL AUTENTIC, CAPABIL SĂ DĂRUIASCĂ

În relatarea primei lecturi din 1Regi, este prezentată întâlnirea lui Ilie cu o văduvă din Sarepta Sidonului; profetul îi cere mâncare, bazându-și această cerere pe cuvântul lui Dumnezeu și cerându-i încredere extremă. Femeia se supune și Dumnezeu nu o abandonează, dându-i hrană din belșug.

În Psalmul 145, credincioșia divină este celebrată printr-o succesiune de fraze în care subiectul este întotdeauna Dumnezeu. A doua lectură (Scrisoarea către Evrei) anunță intrarea Fiului în sanctuarul autentic, cel al cerului, de unde poate acționa în favoarea umanității în orice moment, făcând eficientă jertfa sa. Evanghelia creează un contrast între cărturari și o văduvă săracă, figura ucenicului autentic; ei doresc recunoaștere și laudă, se roagă mult, dar nu au o relație autentică cu Dumnezeu. Văduva, pe de altă parte, este lăudată pentru încrederea ei absolută și dăruirea totală de sine exprimată prin milostenie.

PRIMA LECTURĂ

În relatarea din 1Reg 17,10-16, Ilie se confruntă cu o dificultate. Seceta care a afectat poporul (17,1), a afectat și pârâul din care a băut până atunci (17,2-7). Trimis de Dumnezeu (17,8-9), el ajunge la Sarepta, un orășel la câțiva kilometri de Sidon, pe teritoriul fenician, în patria reginei Izabela, soția lui Ahab, care îi este dușman aprig. Acolo întâlnește o văduvă, deci o persoană săracă prin definiție; văduvele, de fapt, făceau parte dintr-o categorie deosebit de expusă pericolelor și din acest motiv erau deosebit de protejate (Dt 10,18; 14,29; Ier 22,3). Ilie îi cere să bea ceva și, la început, nu pare să existe nicio problemă, deoarece femeia este dispusă să îi facă pe plac. Totuși, când îi cere o bucată de pâine, aflăm că seceta a lovit și satul ei: femeia mai are doar o mână de făină și puțin ulei; intenționează să pregătească ultima masă pentru ea și fiul ei, înainte de a se abandona cu extremă demnitate unei morți sigure.

În ciuda situației, profetul îi cere din nou să mănânce și să bea, dar o face într-un mod mai articulat. Mai întâi, o invită să „nu se teamă”, generând un ecou semnificativ cu multe pasaje biblice în care o încurajare similară este menită să susțină credința în intervenția extraordinară a lui Dumnezeu (Gen 15,21; 21,17; 46,3; Dt 31,8). În acest moment, el îi face o cerere și mai surprinzătoare: „Mai întâi pregătește-mi o turtă mică și adu-mi-o; apoi să pregătești și pentru tine și pentru fiul tău” (v. 13); dacă luăm în considerare ceea ce a spus femeia despre resursele sale puține, Ilie îi cere să aibă o încredere extremă. Discursul său se încheie, prin urmare, cu citarea a ceea ce spune Dumnezeu: „Făina din vas nu se va termina…” (v. 14). Prin urmare, Ilie cere încredere absolută, dar nu își justifică pretenția cu argumente elaborate personal; în schimb, el își bazează această pretenție pe cuvântul lui Dumnezeu pe care îl transmite ca un mesager credincios. Văduva se supune și, prin gestul său, demonstrează o deschidere față de cuvântul profetului care este, de asemenea, capabilă să pună sub semnul întrebării dragostea pe care o simte pentru fiul său; Dumnezeu îi răspunde oferindu-i viață din belșug, hrănind-o pe ea și pe întreaga sa familie timp de mai multe zile. Prin urmare, lectura le amintește creștinilor că, atunci când Dumnezeu cere încredere totală, este doar pentru a da viață din belșug.

A DOUA LECTURĂ

Pasajul din Epistola către Evrei începe prin a recapitula ceea ce s-a spus anterior în epistolă: odată cu învierea, Isus Cristos, Marele Preot etern, nu a intrat într-un sanctuar „pământesc” (făcut de mâini omenești), așa cum făcea Marele Preot în fiecare an. El a intrat în cerul însuși, un sanctuar autentic, și a stat înaintea lui Dumnezeu (v. 24; cf. 9,11). Isus Cristos cel înviat este viu și, prin urmare, poate mijloci „acum” în favoarea oamenilor (7.25), în timp ce este cu Tatăl. Fiul, de fapt, este autorul unei jertfe superioare celei din cultul antic, pentru că nu trebuie să o ofere de mai multe ori; el s-a oferit o dată pentru totdeauna, în așa fel încât cu sângele său (și nu cu sângele animalelor) păcatul poate fi șters (în greacă se folosește cuvântul athétēsis, „îndepărtare, anulare”) (vv. 25-26; cf. 9,12-14). În această parte, este exaltată în mod deosebit valoarea suferinței îndurate (v. 26; 2,9) și se insistă asupra actualității mântuirii: „Dar acum, o singură dată, la plinirea vremii…” (v. 26).

Dubla repetare a adverbului „acum” (v. 25 și v. 26) capătă o semnificație specială în contextul celebrării euharistice: tocmai în liturghie, de fapt, cuvântul lui Dumnezeu devine actual și realizează ceea ce proclamă, anulând păcatul și făcând efectivă jertfa lui Cristos. Lectura se încheie apoi cu o referire la judecată și la sfârșitul timpurilor. Judecata divină va fi caracterizată de o examinare particulară, în care fiecare persoană va fi judecată individual pe baza faptelor sale (v. 27); la sfârșitul timpului, pe de altă parte, judecata va avea o dimensiune universală și globală (v. 28) și va fi un moment așteptat în care se vor împlini promisiunile divine. Cu toate acestea, în timp ce se anunță judecata, mântuirea realizată de Isus Cristos este amintită într-o paranteză („astfel Cristos, care s-a jertfit o singură dată pentru a lua păcatul multora”, v. 28). Folosirea verbului anaphérō, „a purta”, este semnificativă, deoarece se poate referi atât la actul prin care Isus Cristos a purtat, a luat păcatele, cât și la actul prin care Domnul a purtat povara păcatelor, luându-le asupra sa (cf. 1Pt 2,24). Tocmai în virtutea răscumpărării realizate de Isus Cristos se poate aștepta cu speranță momentul în care Domnul va face dreptate tuturor, în virtutea iubirii și milostivirii sale.

EVANGHELIA

Pasajul evanghelic ales pentru celebrarea Duminicii a 32-a este plasat într-o poziție foarte semnificativă. Este, de fapt, un pasaj care încheie capitolul 12 din Evanghelia după Marcu și, prin urmare, precede capitolul dedicat „discursului escatologic” (Mc 13) înainte de relatarea Patimilor. Contrastul dintre cărturari și văduvă este, prin urmare, atât punctul culminant al unei mișcări începute anterior, cât și o cheie interpretativă pentru povestirile ulterioare.

Scribii. Figura cărturarilor este mai degrabă grotescă, ei sunt acuzați din cauza vanității și ipocriziei lor. Isus se adresează mulțimii și o invită să păstreze distanța față de aceste personaje, iar apoi își explică motivele. El dezvăluie mai întâi ce „vor” ei (ceea ce se traduce prin „iubire” provine de la verbul „a vrea”), care sunt dorințele lor. Ei au o grijă deosebită de îmbrăcămintea lor, umblă în „veșminte lungi” arătând în public un mare rafinament în vestimentația lor. De asemenea, scribii caută „salutări în piețele publice”, râvnind astfel la recunoaștere și laudă. Ei sunt un simbol pentru toți cei care se simt vii doar atunci când sunt admirați de alții (gândiți-vă la valoarea de astăzi a frumuseții fizice, vestimentare), fără nicio substanță în spatele aparențelor, și cred că își pot afirma identitatea prin rolul lor în societate.

Atitudinea lor se extinde în sinagogă, astfel încât ocupă și spațiul sacru și îl contaminează cu duplicitatea sa; de fapt, ei doresc și „primele locuri în sinagogi” (referindu-se poate la practica rezervării locurilor de onoare în timpul liturghiei; cf. Tosefta Megillah 3:21). Scribii aspiră apoi la primele locuri la banchetele rezervate celor mai distinși și recunoscuți invitați (Lc 14,7-8). În acest moment, cu o schimbare bruscă de ton, Isus le demască explicit perversiunea: se roagă mult doar pentru a fi văzuți și nu au niciun interes în căutarea unei relații autentice cu Dumnezeu; dimpotrivă, se angajează să „devoreze” (verbul este intensiv) casele văduvelor, deposedându-i pe săraci de puținii bani pe care îi posedă. Este dificil de reconstituit tipul de practică la care se referă Isus (poate era vorba de un „furt” acoperit de o practică legitimă, cum ar fi protecția juridică în schimbul banilor), dar ideea este destul de clară: în spatele aparențelor se ascunde o ambiguitate odioasă.

Isus stă și observă. În pasajele în care este relatată ultima săptămână dinaintea Patimilor, Isus este adesea imortalizat învățând mulțimile (Mc 12,35-38) și tot în v. 41 el stă, asumându-și postura de învățător (4,1-2). El se poziționează în fața comorii, învățătura sa va avea de-a face cu acest element important al erudiției. Termenul „trezorerie” se referă probabil la cele treisprezece cutii care erau folosite pentru ofrande și care se aflau sub colonada din curtea femeilor, toate având forma unei trompete (Mishnah Shekalim 6,1-5); sunetul monedelor care loveau aceste trompete putea da o idee despre suma de bani pe care persoana o oferise. Prin urmare, Isus stă în fața trezoreriei, iar Evanghelia arată clar că privirea sa este capabilă să scruteze intențiile inimilor, observând (verbul este intensiv, Isus privește profund) nu atât ceea ce fac oamenii, ci „cum mulțimea arunca monedele în ea” (v. 41). Ce vede el? Cei bogați dau mult, o văduvă săracă aruncă doar două monede, deci un penny (kordántes, quadrans, moneda romană de cea mai mică valoare în secolul I î.Cr.). Contrastul este puternic: „mulți” (polloí) aruncă „mult” (pollá), ofrandele bogaților sunt abundente și repetate; văduva face un singur gest, aparent meschin.

Adevăratul discipol. În acest moment, Isus îi „cheamă la sine” pe ucenici, reînnoind ceea ce a făcut înainte (Mc 3,13, 23): ceea ce urmează să spună îi privește într-un mod special și nu se adresează mulțimii în general. Cuvintele sale încep cu un paradox: văduva care a aruncat foarte puțin în vistierie a dat de fapt mai mult decât toți ceilalți la un loc. Prin urmare, în v. 44, el explică această afirmație: bogații au dat o parte din ceea ce aveau din abundență (literal), femeia, pe de altă parte, a dat tot ceea ce avea, „tot ceea ce avea pentru a trăi” (hólon tón bíon autês, traductibil și prin „întreaga ei viață”). Deși exegeza contemporană a evidențiat unele ambiguități ale acestui verset, care ar putea fi interpretat și ca o plângere a lui Isus împotriva structurii care o determină pe văduvă să își verse puținele bunuri celor care „devorează casele văduvelor” (la urma urmei, tocmai aparatul care controlează templul este cel condamnat de Isus), sensul generat de lectura liturgică este lipsit de ambiguitate: în lumina 1Reg 17, cuvintele lui Isus sunt cu siguranță o laudă, văduva este generoasă și plină de credință ca cea din Sarepta, deoarece aruncă tot ce are în vistierie, realizând un act de abandon radical și complet. Repetarea a doi termeni care indică totalitatea („tot ce avea, tot ce avea pentru a trăi”) creează un ecou interesant cu rugăciunea recitată zilnic de toți evreii, šemà ‘ – „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, cu toată puterea ta” – și menționată de Isus puțin mai devreme în Evanghelie, când răspunde la întrebările unui alt cărturar (Mc 12,30). Prin urmare, văduva, dându-și toate bunurile, îl iubește pe Dumnezeu cu toată viața și cu toată puterea ei, predându-se Domnului cu deplină încredere. Atitudinea ei, de altfel, este asemănătoare cu cea a Domnului Isus, care și-a oferit întreaga viață lui Dumnezeu, jertfindu-se pe cruce, fără să se cruțe pe sine (Mc 10,45). Luând în serios aclamația Evangheliei – „Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor” (Mt 5,3) – femeia este astfel un sărac cu duhul care, dând totul, obține împărăția cerurilor și devine astfel o figură a fiecărui ucenic autentic.

• – ACTUALIZAREA MESAJULUI –

SĂ ȘTIM CUM SĂ VEDEM EVANGHELIA ÎN VIAȚA DE ZI CU ZI

de Roberto Laurita

Cu mulți ani în urmă, într-o mare dieceză din nord-estul țării, a fost realizat un sondaj printre preoți pentru a afla ce îi susținea în slujirea lor. În mod surprinzător, răspunsul care a primit cea mai mare susținere a fost: „Credința oamenilor”. Un număr bun de preoți au spus că cel mai mare ajutor a venit din mărturia zilnică de credință a atât de multor oameni. Este acea „sfințenie de alături” despre care Papa Francisc vorbește adesea: se exprimă fără fanfară, nu ajunge pe primele pagini ale ziarelor, nu primește recunoaștere publică, medalii sau onoruri, dar, din fericire, este acolo și cu siguranță sprijină persoanele, familiile și societatea.

Îmi place Isus care se oprește să îi observe pe cei care aduc ofrande pentru templu. Și o observă pe văduva săracă, ale cărei mărunțișuri poate că nu fac prea mult zgomot, dar sunt mult mai substanțiale decât contribuțiile generoase ale multor oameni bogați. Aceștia din urmă, de fapt, trag din superfluu, în timp ce ea se privează de necesar.

Dacă observăm realitatea din jurul nostru cu ochii credinței, avem ocazia să vedem Evanghelia devenind realitate, iar acest lucru ne ajută să nu cădem în descurajare și deziluzie.

1. Povești încurajatoare

Nu, nu suntem niște bieți visători iluzionați și incurabili. Avem picioarele bine înfipte în pământ pentru că nu ducem lipsă de bărbați și femei, de toate vârstele și din toate mediile, care nu știu să citească textele Evangheliilor, ci le trăiesc, iar acesta este lucrul esențial.

Mă gândesc la acea mamă care, din cauza unui medic neîndemânatic în folosirea forcepsului, s-a trezit cu un copil cu dizabilități, dar nu a plâns, nici nu a disperat. Dimpotrivă, i se părea că fiecare obstacol îi oferă ocazia unei noi dovezi de iubire.

Fiul ei trebuia să meargă la o școală specială aflată la vreo douăzeci de kilometri de casă? Ea îl ducea acolo în fiecare dimineață și îl lua după-amiază. Și-a găsit un loc de muncă aproape de școală, iar la prânz, în pauză, mânca ceva, așteptând să-l poată duce acasă. Nu am auzit-o niciodată plângându-se, nici măcar atunci când liftul s-a stricat și a trebuit să meargă patru etaje cu băiatul pe umeri.

A luptat pentru ca el să poată merge la liceu și pentru ca el să primească toate mijloacele necesare pentru o educație adecvată. Și când, după ce a absolvit, și-a găsit un loc de muncă, tot ea a fost cea care l-a ajutat să fie mereu la timp, la locul lui de muncă.

Îmi amintesc de acel bărbat, a cărui soție era deprimată și alcoolică. Și de el depindea, atunci când se întorcea obosit de la serviciu, să înceapă să gătească și să facă curățenie în casă, să se asigure că copiilor nu le este rușine de mama lor și să asigure echilibrul fragil al familiei asumându-și partea cea mai oneroasă. Câți ar fi îndurat în aceste condiții? Cine nu ar fi luat dificultățile zilnice drept pretext pentru a cere despărțirea, pentru a o abandona soartei? Dar nu! El a continuat să o iubească, să fie alături de ea.

Și nu pot uita mărturia acelui frate care în fiecare an, pentru câteva luni, era clochard, trăia din pomană, împărtășind viața celor mai săraci, a celor fără adăpost. Într-o noapte deosebit de rece, a fost în pericol să moară de frig. Cu siguranță nu erau cartoane sau o pătură ponosită care l-ar fi salvat de scăderea bruscă a temperaturii. Și a fost atunci când unul dintre tovarășii săi i-a oferit pantalonii săi, pentru a-l adăposti de frig.

Care este gestul celor care se debarasează de hainele uzate pentru a le dona celor săraci și a-și reînnoi garderoba fără probleme? Unde este generozitatea autentică la noi?

Să ascultăm ce are de spus sora Emmanuelle Cinquin . După ce a predat timp de mulți ani, în 1971 i s-a permis să meargă să trăiască, singură, printre „cenciaioli”, în așa-numitul „oraș al morților”.

În mahala: La vârsta de 61 de ani, am obținut permisiunea superiorilor mei să împărtășesc viața unei mahalale din Cairo: „chiffonniers” (scormonitori), gunoieri, care trăiesc din gunoaie, adunate în fiecare zi de la groapa de gunoi cu o căruță trasă de un măgar. Reputația lor: hoți, fumători și traficanți de droguri, criminali disprețuiți și temuți de toți.

Mentalitatea mea: am venit să împărtășesc viața lor pentru a-i ajuta pe acei săraci refuzați ai societății, pentru a-i evangheliza pe acei păcătoși, eu care eram neprihănit. În realitate, semănam cu fariseul mulțumit de integritatea sa. Ei, acești hoți, fumători și traficanți de droguri, uneori chiar ucigași, au fost cei care m-au evanghelizat, m-au învățat Evanghelia trăită și mi-au devenit profesori în multe feluri:

Sensul rugăciunii: Taki, un biet gunoier, care strigă către Dumnezeu în doar două fraze: „Sunt un biet păcătos – Doamne, ai milă”.

Sentimentul împărtășirii: Omu Chaabane, săraca scormonitoare, care într-o zi îmi fură foarfecele, dar într-o seară, când nu mai aveam nimic, îmi dă toată pâinea și apa care i-au mai rămas, fără să păstreze nimic pentru ea.

Simțul solidarității: Abu Guirguis, care ar fi murit din lipsă de îngrijiri și pentru a se opera, primește o mie de franci, strânși de la bieții cârpaci care îi dau puținul pe care îl au.

Sensul vieții: Bucuria izbucnește în mahala, pentru că se trăiește în fraternitate, sursa fericirii. Datorită fraților și surorilor mele de cârpe, a avut loc în mine un fel de convertire, iubirea adevărată ne face asemănători, și a trebuit să trec de la superioritatea celui care asistă și se dă peste cap pentru a-i ajuta pe săraci, la împărtășirea celor care colaborează cu prietenii, cu semenii.

Concluzia celor douăzeci și doi de ani petrecuți în mahala se regăsește în rugăciunea Maicii Tereza de Calcutta: „Doamne, fă-ne vrednici să îi slujim pe cei săraci, pe cei pe care Cristos îi numește «binecuvântați» pentru că a lor este Împărăția cerurilor, pe cei prin care și noi putem intra în Împărăție”.

Pot mărturisi că acești douăzeci și doi de ani au fost cei mai frumoși din existența mea, cei care m-au îmbogățit cel mai mult cu iubirea lui Dumnezeu și cu iubirea de oameni.

CU CARE MĂSURĂ?

de Roberto Laurita

În funcție de ce criterii ar trebui evaluată o ofertă? După mărimea sumei? Prin ceea ce permite să se realizeze, să se construiască? În funcție de dificultatea în care se află cineva atunci când aceasta sosește?

Îmi place Isus, care își propune să observe ce se întâmplă în templu. Și cu siguranță observă toate gesturile care însoțesc momentul în care cineva își face ofranda și o aruncă în „trezorerie”. Ca toată lumea, probabil că distinge și evaluează clar cât de mai mult sau mai puțin important este darul oferit. La urma urmei, nu este nevoie de prea mult: monedele au o valoare reală și după sunetul pe care îl fac se poate spune dacă este vorba de mărunțiș sau de ceva substanțial.

Și totuși, tocmai din punctul său de vedere, Isus își invită discipolii (și pe fiecare dintre noi) să găsească „criteriul” potrivit. De fapt, văduva săracă, care a pus doar doi bănuți în cutie, a dat mai mult decât oricine altcineva pentru că era tot ce avea, tot ce avea nevoie pentru a trăi.

Distincția dintre superfluu și necesar devine, prin urmare, busola pentru evaluarea generozității. Ce am dat? Ce aveam în plus sau ce era indispensabil? Ce ne-a mai rămas sau ce ar fi trebuit să ne hrănească?

Parcurgând scurta biografie a fraților Flavio și Gedeone Corrà, întâlnim un episod petrecut în lager cu puțin timp înainte de moartea lor. Cei doi au asistat la o ceartă furibundă între doi internați: unul îi smulsese celuilalt bucata de pâine care tocmai fusese distribuită și acum se luptau pentru ea, bătându-se cu sălbăticie. Până când Flavio Corrà decide să ia atitudine și să pună capăt disputei, oferindu-i celui care fusese furat felia de pâine. Gideon, desigur, este gata să o rupă pe a sa în două pentru a i-o oferi fratelui său.

Evanghelia acestei duminici ne invită la acest eroism. Și reduce astfel satisfacția pe care o simțim atunci când ne simțim deosebit de bine pentru că am dat săracilor haine uzate, haine demodate, obiecte de care nu mai avem nevoie… Acestea sunt, desigur, daruri utile, dar caritatea este cu totul altceva!

Nu este o coincidență faptul că o văduvă „săracă” a donat tot ce avea: săracii ne învață adesea ce înseamnă fraternitatea și solidaritatea, pentru că merg atât de departe încât dau tot puținul pe care îl au pentru a-i ajuta pe cei aflați în mare nevoie. Este suficient să îi ascultăm pe misionari pentru a avea la îndemână multe povești care ne uimesc prin parfumul lor evanghelic! Noi, atât de reticenți când vine vorba de a fi cu adevărat generoși, suntem învățați de cei care dau cu bucurie puținul pe care îl au… doar pentru că cineva este în mare nevoie!

Prima lectură:  O foamete teribilă a lovit Palestina în secolul al IX-lea. Ilie, pierit și pe fugă, este înfometat și însetat. Dumnezeu îl conduce în apropiere de Tyr, printre fenicieni. Aici, se manifestă o formă surprinzătoare de profeție.

Psalmul responsorial: Psalmul 145 cântă despre providența lui Dumnezeu pentru cei nevoiași. Să cântăm (sau să spunem) împreună la măreția iubirii sale: Lăudați-L pe Domnul, sufletul meu.

A doua lectură: Autorul Scrisorii către Evrei ne ajută să recunoaștem figura lui Isus, în contrast cu cultul templului. Iubirea sa ne-a salvat și va veni din nou.

Evanghelia: Acestea sunt ultimele zile ale vieții pământești a lui Isus. El este așezat în atriumul marelui templu din Ierusalim și învață mai întâi prin cuvânt și apoi prin felul în care îi privește pe oameni.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 561-562/octombrie-noiembrie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Bănutul văduvei

Hits: 59