„Decizia de a-l întâlni pe Dumnezeu” – Meditație pentru Duminica a XXXI-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXXI-A TPA B

3 NOIEMBRIE 2024

DECIZIA DE A-L ÎNTÂLNI PE DUMNEZEU

În prima lectură găsim pasajul din šema’, în care Moise cere poporului o decizie pentru Dumnezeu, un act de iubire care implică persoana într-un mod total (inimă, suflet și putere).

Psalmul 17 răspunde lecturii cu un cântec care exprimă dragostea excesivă pentru Domnul: poporul care se roagă îl descrie pe Dumnezeu cu o lungă listă de imagini care îi laudă stabilitatea și fidelitatea .

A doua lectură afirmă că preoția lui Isus Cristos este unică, deoarece Fiul, răstignit și înviat, trăiește veșnic și poate oferi creștinilor posibilitatea de a avea acces la Dumnezeu; preot și victimă în același timp, el are puterea de a anula păcatul cu iubirea sa.

În Evanghelie , un cărturar îl întreabă pe Isus despre cea mai esențială poruncă pentru întreaga Lege; Isus citează šema’ și o leagă de Lev 19,18: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Cărturarul răspunde, iar Isus îi laudă răspunsul, chiar dacă îl invită implicit săfacă un pas mai departeși să se apropie de Împărăție.

PRIMA LECTURĂ

Lectura din Deuteronom conține un pasaj esențial pentru credința și teologia biblică a Israelului: rugăciunea numită šema ‘ yiśre’el pe care evreii încă o recită de trei ori pe zi. În primul rând, Deuteronomul îi invită pe creștini să se teamă de Dumnezeu, adică să își recunoască condiția de creaturi și, în același timp, să manifeste respect și umilință în fața Creatorului (pentru frica de Dumnezeu, cf. Prov 15,33; 22,4; Sir 1,30; 2,17). Această atitudine se concretizează în respectarea integrală a poruncilor, o alegere care condiționează viața în mod absolut și devine un impuls de a transmite credința generațiilor viitoare.

Cu toate acestea, Deuteronomul clarifică imediat faptul că Domnul nu intenționează să îi supună legii pe ascultătorii săi din motive personale, ci pentru ca aceștia să fie favorizați: legea este, de fapt, dată pentru ca „zilele voastre să se prelungească” (v. 2) și „să fiți fericiți și să deveniți foarte numeroși în țara în care curge lapte și miere” (v. 3). Tôrâ nu are alt scop decât să îl facă fericit pe cel care o îndeplinește și să îl aducă la o viață deplină (țara plină de delicii).

De două ori, Moise se adresează poporului (și cu el tuturor celor prezenți la Euharistia duminicală) repetând expresia: „Ascultați!”. Ascultarea presupune cu siguranță tăcere din partea ascultătorului, dar folosirea imperativului arată că Moise cere atenție și, odată cu ea, o decizie pentru Dumnezeu; apelul, de fapt, așteaptă un răspuns care să manifeste dorința de a accepta invitația. Pasajul central al šema ‘ transformă prima poruncă din Ex 20,3 („Să nu ai alți dumnezei înaintea mea”) într-una pozitivă, proclamând unicitatea lui Dumnezeu. Astfel, v. 5 clarifică atitudinea cerută de această afirmație de bază: „Să-L iubești pe Yhwh Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta”. Limbajul iubirii era folosit în culturi apropiate de cea a Israelului pentru a exprima loialitatea față de un superior; în acest caz, actul de iubire implică persoana într-un mod mult mai profund și, mai presus de toate, repetarea termenului „toate” creează o secvență crescendo care dă impresia unei totalități depline: Dumnezeu cere o iubire excesivă și superlativă. Pentru tradiția iudaică, cele trei dimensiuni puse în discuție au fiecare propria sferă de acțiune; a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima înseamnă a adera la Dumnezeu cu o inimă nedespărțită, fără a lăsa loc altor idoli (setea de bani, goana după putere, afirmarea personală etc.); a-l iubi pe Dumnezeu din tot sufletul poate însemna că cineva este gata să-și dea viața pentru Domnul; a-l iubi cu toată puterea, pe de altă parte, înseamnă a-l considera mai prețios decât orice avere materială (cf. Sifre Deuteronom§ 32). Lectura se încheie cu o invitație de a cultiva relația cu Dumnezeu, păstrând cuvintele divine în inimă și identificând astfel Cuvântul ca o cale adevărată de a ajunge să-L iubim pe Dumnezeu mai deplin.

A DOUA LECTURĂ

A doua lectură este preluată dintr-o secțiune a Scrisorii către Evrei în care sunt specificate calitățile care îl fac pe Isus Cristos un mare preot special. În timp ce preoția antică este o instituție ereditară cu un număr incalculabil de slujitori, preoția lui Isus Cristos este unică și veșnică. Principala diferență dintre cele două tipuri este, în esență, moartea: preoții antici mor, deci nu pot rămâne pentru totdeauna (v. 23); Isus Cristos, în schimb, a trecut prin moarte și a înviat; s-a înălțat la cer, trăiește veșnic și posedă o preoție „permanentă” (v. 24).

Tocmai de aceea, el poate duce mântuirea la desăvârșire și le poate acorda creștinilor acces la Dumnezeu. V. 25 ne amintește că Isus Cristos înviat este viu „pentru totdeauna”, învierea l-a adus la o condiție de existență care nu se mai schimbă. Prin urmare, el își poate exercita funcția de mijlocire în cer. O astfel de insistență arată că harul mântuirii se bazează pe o dublă inițiativă divină: Tatăl dorește ca ființele umane să fie mântuite, Fiul mijlocește pentru ca ele să primească mântuirea și să se apropie de Dumnezeu.

Pe de altă parte, Isus este atât preot, cât și victimă; în aceasta constă superioritatea jertfei sale: el se jertfește pe sine. Isus este preotul perfect pentru că este sfânt, ca Fiu al lui Dumnezeu separat de oameni și deosebit de unit cu Dumnezeu (Fap 2,27; 13,35); este nevinovat, încercat în toate, nu poate ceda păcatului și este fidel Tatălui (Evr 4,15), ascultându-l (Evr 5,8). Calificativul „fără cusur” este sinonim cu „sfânt” (2Mac 14,36), iar referirea la separarea de păcătoși insistă asupra aceluiași punct: aparținând lui Dumnezeu, El nu este atras în compania celor fărădelege (Sir 13,17) și, prin urmare, a devenit, prin înviere, mai înalt decât cerurile (Evr 7,26), victorios (Evr9,24). Prin urmare, Isus nu are nevoie să ofere jertfa în fiecare zi (Mishnah Tamid 7,3), pentru că s-a oferit pe sine (Evr 7,27), și-a dat propria viață ca răscumpărare pentru omenire (Gal 1,4; 1Tim 2,6); iubirea sa are puterea de a șterge păcatul pe lemnul crucii. În cele din urmă, v. 28 încheie lectura amintindu-ne că, în timp ce marii preoți rămân oameni supuși slăbiciunii, Fiul răstignit și înviat este făcut desăvârșit de Tatăl, preot pentru totdeauna.

EVANGHELIA

Prima dintre toate poruncile. Scena descrisă în evanghelie este plasată în templu, în timpul ultimei săptămâni a lui Isus înainte de patimă. Mc 12,28-34 descrie întâlnirea unei persoane cu Isus și nu inițiativa unui grup, ca în pasajele anterioare (cf. 12,13.18). Prin urmare, persoana pare să fie motivată de un interes sincer. Întrebarea scribului reflectă o preocupare mult resimțită în lumea rabinică: căutarea unei formulări dense și sintetice cu care să se exprime nucleul cel mai esențial al Tôrâ. În Talmudul babilonian, există un pasaj interesant din acest punct de vedere în care apar doi rabini din secolul I d.Cr., Hillel și Shammai. Un păgân îl întreabă pe Shammai: „Fă-mă proslăvit cu condiția să mă înveți întreaga Tôrâ în timp ce stau într-un picior”, dar Shammai îl alungă; se întoarce apoi la Hillel, iar rabinul îi răspunde: „Nu face aproapelui tău ceea ce îți este urât; aceasta este întreaga Tôrâ . Restul este interpretare” (Șabat 31a). Întrebarea cărturarului este chiar mai radicală decât cea a păgânului: prin folosirea adjectivului pántōn („a tuturor”) la neutru, interogativul nu se referă doar la primul element al unei serii („prima dintre toate poruncile”), ci la temelia însăși (se poate traduce: „prima poruncă a tuturor lucrurilor/ a tot”).

Ascultă Israel! Isus răspunde citând šemà ‘, pasajul din Deuteronom în care se declară că Dumnezeu este unul singur. Prin urmare, prima poruncă cere ca Domnul să devină obiectul iubirii totale și depline. Primele două facultăți menționate (inima și sufletul) reiau în limba greacă pasajul din Dt 6,5 și se referă la nucleul conștiinței, al gândirii și al voinței (inima) și la viață (sufletul), care poate fi, de asemenea, sacrificată pentru iubire (Mc 8,35). A patra facultate preia într-o oarecare măsură šemà ‘, dar adoptă o formulare mai generală, fără referire explicită la bunuri: „cu toată puterea ta (ischýs, «putere, capacitate»)”. Pe lângă aceste trei elemente, Isus adaugă un altul care nu se regăsește în citatul din Deuteronom: diánoia, „minte” (Ef 4,18); iubirea pentru Domnul implică astfel și mintea și inteligența, credința nu constă într-o credință irațională și oarbă ( 2Pt 3,1).

A doua poruncă. În conformitate cu discuția rabinică de la început, dar într-un mod cu totul original, Isus leagă šemà ‘ de o a doua poruncă, citând literal Lev 19,18b: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Augustin, de exemplu, interpretează ierarhia acestor două porunci într-un mod destul de singular: a-l iubi pe aproapele înseamnă a-l conduce la adevăratul bine, deci la Dumnezeu. Către Domnul ‘trebuie să îndrepți afecțiunea inimii tale. În acest caz, îți pot da pe aproapele meu […]. Condu-l la El!” (Predica 90,11). Deși cele două porunci sunt diferite, ele nu sunt identice: numai iubindu-l pe Dumnezeu cu întreaga persoană se poate descoperi că, deși se lasă totul în urmă, în realitate „ești găsit acolo unde nu ești pierdut” (Predica 90,9). Pe de altă parte, cineva îi poate iubi pe ceilalți în mod autentic (fără a cădea în capcana relațiilor toxice, a dependențelor emoționale etc.) doar atunci când găsește satisfacție deplină în relația sa cu Dumnezeu. Trebuie, de asemenea, să recunoască faptul că iubirea pentru Domnul nu duce niciodată la asprime față de ceilalți: „Căci oricine nu iubește pe fratele său, pe care îl vede, nu poate să-L iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede” (1In 4,20).

Centralitatea primei porunci este exprimată și în versetul ales pentru aclamarea evangheliei: „Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul meu, zice Domnul, și Tatăl meu îl va iubi și noi vom veni la el” (In 14,23); o astfel de iubire exclusivă se împlinește perfect pe cruce, când Isus Cristos îl iubește pe Dumnezeu din toată inima sa (străpunsă), din toată viața sa (se jertfește pentru oameni) și din toată puterea sa (crucea, care îl înjunghie și îl face neputincios, devine „puterea lui Dumnezeu”, 1Cor 1,18).

Răspunsul cărturarului. Evanghelia lui Marcu relatează și răspunsul scribului și, din acest motiv, este unică în comparație cu celelalte sinoptice. Reacția sa poate fi explicată în mai multe moduri. Pe de o parte, în conformitate cu cadrul didactic în care are loc această scenă, cărturarul recunoaște că Isus este un „Învățător” și afirmă că a spus cuvinte adevărate și benefice („Ai vorbit bine”). Mai mult, el reia cuvintele pe care tocmai le-a auzit și le reformulează, cu unele variații; această repetare reprezintă încununarea adecvată a oricărei învățături reușite: discipolul acceptă cuvintele Învățătorului și și le însușește personal; în acest caz, el le leagă de un alt citat din Scriptură (v. 33: „care valorează mai mult decât toate holocausturile și jertfele”; cf. Os 6,6), în care se găsește o confirmare a celor spuse de Isus. În timp ce le repetă, însă, el le trădează ușor.

Relațiile cu Dumnezeu. Cuvintele Învățătorului sunt reluate cu unele diferențe: scribul nu repetă cuvintele de început, „Ascultă, Israele!”, iar invitația formulată la persoana a doua singular, „să iubești…”, devine o considerație făcută la persoana a treia, „să-l iubești…”. Pasajul šemà ‘ este vibrant și în el găsim un apel adresat unui „tu”, cu care se caută să fie ascultată persoana și se manifestă intenția de a intra într-o relație; forma imperativă, „vei iubi”, in- tinde să emoționeze ascultătorul și să-l determine să se decidă pentru Dumnezeu. Cărturarul, pe de altă parte, răspunde într-un mod teoretic și conceptual, nu este implicat în Cuvântul rostit de Isus, nu se simte interpelat cu privire la iubirea sa pentru Dumnezeu, ci motivează în sens general („El este unul […] să-l iubească din toată inima…”, vv. 32-33). Evanghelia laudă răspunsul cărturarului și îi recunoaște o anumită înțelepciune („văzând că a răspuns cu înțelepciune”, v. 34): el nu a scăpat cuvintele lui Isus, ci și le-a însușit; cu toate acestea, Învățătorul îl invită să intre într-o relație mult mai intimă și mai personală: Isus Cristos, Împărăția lui Dumnezeu în persoană, recunoaște că s-a apropiat („nu ești departe de Împărăția lui Dumnezeu”, v. 34), dar îi reamintește că nu a intrat încă în Împărăție.

Prin urmare, în Evanghelie, fiecare creștin este încurajat să facă un salt înainte împreună cu cărturarul, pentru a trece de la un creștinism bazat pe valori teoretice la o relație personală cu Isus Cristos.

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

A IUBI VALOREAZĂ MAI MULT DECÂT SACRAMENTELE ȘI SACRIFICIILE

de Paola Bignardi

„A iubi cu toată inima, cu toată înțelegerea și cu toată puterea și a iubi pe aproapele ca pe sine însuși merită mai mult decât toate holocausturile și jertfele” (Marcu 12, 33). Ar fi interesant să supunem această afirmație a cărturarului atenției unora dintre tinerii care sunt în puternică dispută cu biserica și care o contestă pentru coerența ei cu Evanghelia pe care o mărturisește.

Cred că a comenta această frază din Evanghelie ascultând părerea tinerilor este un mod de a te pune într-o atitudine de convertire; nu că tinerii ar fi inter-preoții autoritari ai Cuvântului, dar sensibilitatea lor provoacă autenticitate, coerență. Nu numai atât: în tineri există indicii despre lumea care va veni. În ei anticipăm unele dintre trăsăturile modului de a înțelege viața și credința care se conturează, care vor afecta generațiile viitoare. Ei sunt un dar prețios pentru toți.

Cu siguranță, tinerii nu sunt atât de dornici să prețuiască ritualurile; ei ar împărtăși cu plăcere punctul de vedere al cărturarului care plasează iubirea deasupra „holocausturilor și sacrificiilor”, mai ales ar împărtăși ideea că „holocausturile și sacrificiile” sunt plasate după iubire. Ei ar traduce această expresie din Evanghelie prin „a merge la slujbă duminica” și ar respinge această poruncă așa cum face acest tânăr de 23 de ani: „De ce are nevoie Dumnezeu? Eu nu cred. Cred că El are nevoie ca eu să fiu o persoană bună, să fac bine altora, și mă țin de asta. Dar să merg duminică la Liturghie, doar din punct de vedere liturgic, nu-mi place, nu mi se pare corect, nu e nevoie să mă rog Lui”. Tinerii l-ar urma atât pe cărturar, cât și pe Isus, afirmând că și în opinia lor iubirea este cea mai mare poruncă. Dar ei nu s-ar opri aici. Ei ar merge mult mai departe, cel puțin în două sensuri.

În primul rând, ar face acest lucru invocând concretețea, dincolo de cuvintele care pentru mulți dintre ei maschează ipocrizia. Spune acest tânăr de 27 de ani:

Dacă un creștin este creștin convins, biserica trebuie să-i spună:

„Uite, asta este bine, dar hai să facem altceva; te-ai împărtășit, ai făcut puțină caritate, dar nu despre asta este vorba în creștinism. Mergi un pic, ieși, ieși din casă, du-te și ajută-i pe cei nevoiași, du-te și regândește un pic societatea, modelul economic în care trăim. Poate că ești bine, dar ce ar spune Isus Cristos în fața anumitor situații, ce ar spune el?”.

Această tânără de 22 de ani îi face ecou, făcând apel la acțiuni concrete:

„Cred în instituția bisericii, atunci când organizează ocazii de a face bine, când organizează ocazii de a promova binele, de a promova momente de sociabilitate, de ajutor concret. Să ne rugăm pentru oamenii aflați în dificultate? Nu, rugăciunea este bună, dar trebuie să acționăm, trebuie să facem ceva.

Mulți tineri ar remarca distanța pe care o găsesc în biserică între afirmațiile lui Isus citite în evanghelia din această duminică și viața concretă a creștinilor și a comunităților cu care au intrat în contact. Multe mărturii ale tinerilor văd o biserică inconsistentă, abstractă, care proclamă iubirea doar în teorie, fără ca creștinii individuali să fie dispuși să schimbe ceva în stilul lor de viață, să fie dispuși să își murdărească mâinile. „Îi respect profund pe credincioși”, spune acest tânăr de 27 de ani, ”pe cei care urmează principiile bisericii, dar nu îi tolerez pe cei care pot merge la biserică în fiecare duminică, dar apoi în viața lor de zi cu zi sunt oameni diferiți, practic încalcă aceste legi, dar merg la slujbă în fiecare duminică”.

Apoi, cineva nu se oprește la această plângere, care este un pic generică, și provoacă: „Dacă îmi spui că mâine o să livrăm paste celor care au nevoie, îți spun când vrei, nicio problemă, eu sunt primul și mă bucur să o fac. Dar nu ne putem opri aici, trebuie să facem o analiză concretă a cauzelor”. Analiza concretă a cauzelor: deci acțiune socială, culturală, politică. Iubirea față de aproapele ne cere să mergem până la capăt, să o îmbinăm cu dreptatea.

Un tânăr își amintește de o călătorie la Roma și are în minte impresia pe care i-a făcut-o, în fața măreției bazilicii Sfântul Petru, să vadă sub colonadă sau în ușile clădirilor din jur atâția oameni petrecând noaptea în frig, închiși în cutiile lor:

Pentru mine, să văd oameni care încearcă să se acopere de frig, fără să aibă ceea ce merită, mă doare foarte tare. Mă întreb mult care este rolul bisericii în toate acestea. Acesta nu poate fi epuizat prin simpla intervenție în această problemă. Problema nu se rezolvă dacă le oferim acestor oameni o masă caldă în fiecare seară; este esențial să supraviețuiască, dar trebuie să analizăm cauzele care i-au determinat pe acești oameni să fie acolo.

Iubirea de aproapele vrea cel mai mult: ca inegalitatea, disconfortul și suferința să fie eradicate de la rădăcină, printr-o acțiune complexă care include și cultura și politica.

Dintre cele două aspecte ale poruncii unice: iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui, tinerilor le-ar fi greu să înțeleagă prima parte. Dar dacă ar vedea cea de-a doua parte a poruncii lui Isus realizată într-o manieră concretă, zilnică și răspândită, ar putea poate recunoaște că în acel frate, în acea soră, iubiți și slujiți, creștinii îl recunosc pe Domnul Isus. Ar putea fi o cale către Dumnezeu.

Dumnezeul invizibil și tăcut poate fi inclus în orizontul cuiva doar dacă în sfera lucrurilor vizibile se pot detecta indicii ale prezenței sale, sau dacă în stilul oamenilor care cred în el se pot vedea semne ale unei originalități care indică un Bine care poate schimba viața cuiva.

Ar putea fi o cale către Dumnezeu pentru tinerii care se luptă să găsească o cale autentică către El, dar ar putea fi, de asemenea, o cale pentru cei care cred; ei ar putea învăța că există o Evanghelie trăită care vine la ei în fiecare experiență a umanității în care planul lui Dumnezeu este văzut ca fiind realizat în termeni concreți, dincolo de orice conștiință explicită. Cu toții am experimentat că, atunci când suntem în prezența unor experiențe autentice de bine, parcă suntem conduși într-o dimensiune de plinătate și pace care ne vorbește despre Bine. De altfel, nu cântăm noi adesea că „acolo unde este caritate și iubire, acolo este Dumnezeu”?

DUMNEZEU SAU APROAPELE?

de Roberto Laurita

 De câte ori am auzit această dilemă, uneori chiar exprimată în tonuri sincere, dar și melodramatice. Este oare să fii risipitor pentru fratele tău bolnav, să ai grijă de el, să te consacri lui sau să te cufunzi în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și în dialogul profund cu el?

Evanghelia de astăzi spune clar: problema nu există, este o problemă falsă. Dumnezeu și aproapele nu sunt deloc în competiție. Cel care îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu, cu toată ființa sa, nu-l poate ignora pe aproapele său. Dimpotrivă, el este invitat să considere ca aproapele orice persoană pe care o găsește pe drumul său, nu doar membrul familiei, ruda, prietenul, ci fiecare ființă umană care are, la fel ca el, drepturi și îndatoriri, nevoi și dorințe, nevoi și vise.

Totuși, cel care își iubește aproapele nu poate să nu îl iubească pe acel Dumnezeu care este izvorul vieții sale, Cel care îl iubește ca pe un fiu și îi dă o mulțime de frați și surori. Să-l iubească pe acel Dumnezeu care continuă să împartă milostivirea și ne învață să facem la fel, oferă răbdare și ne induce să avem răbdare cu cei pe care îi ajutăm.

De fapt, experiența autentică a slujirii cu greu rezistă dacă nu suntem susținuți de Cineva care ne susține cu bunătatea, compasiunea și tandrețea sa și care ne permite să îi încredințăm truda noastră și să zâmbească la oboseala și chiar la limitele noastre.

A-L iubi pe Dumnezeu nu înseamnă să te aștepți să apară „la comandă”, înseamnă să-L aștepți, să-L asculți, să-L primești așa cum și când a decis să ni se dezvăluie. Nu un Dumnezeu „de rezervă”, ci un Dumnezeu a cărui relație este prețioasă atât în sănătate, cât și în boală, atât în perioada de prosperitate, cât și în perioada de penurie.

Nici măcar iubirea aproapelui nu este atât de ușoară, imediată, spontană. Aproapele vine la momentul nepotrivit, ne enervează când insistă, ne testează rezistența. Pentru a-l iubi cu adevărat pe aproapele nostru, trebuie să-l acceptăm, nu doar să pretindem că-l iubim. Și să-i acorzi atenție chiar și atunci când ai vrea să faci cu totul altceva. La urma urmei, acest lucru merită „mai mult decât toate holocausturile și sacrificiile”, mai mult decât toate devoțiunile și pelerinajele.

Prima lectură:  Ni se oferă un pasaj esențial pentru credința lui Israel și pentru teologia biblică: rugăciunea pe care evreii încă o recită de trei ori pe zi. Lectura se încheie cu o invitație la cultivarea relației cu Dumnezeu, urmând Cuvântul ca o adevărată cale de a-L iubi pe Dumnezeu pe deplin.

Psalmul responsorial: Autorul psalmului îl descrie pe Dumnezeu cu o lungă listă de imagini, lăudându-i stabilitatea și fidelitatea. Dumnezeu este „vrednic de laudă”, iar cei care se roagă își declară încrederea în mântuirea pe care Dumnezeu le-o va asigura.

A doua lectură: Isus Cristos, Fiul răstignit și înviat, desăvârșit de Tatăl, singurul și veșnicul preot, poate duce mântuirea la desăvârșire și poate acorda creștinilor posibilitatea de a avea acces la Dumnezeu.

Evanghelia: Isus răspunde căutării unei formulări dense și concise cu care să exprime nucleul cel mai esențial al Legii. Prima poruncă cere ca Domnul să devină obiectul iubirii totale și depline. A doua: „Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți”. Isus cere, de asemenea, o relație intimă și personală cu Dumnezeu.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 561-562/octombrie-noiembrie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Fariseii îl întreabă pe Isus 

Hits: 101