„Mântuirea care vine de la Dumnezeu” – Meditație pentru Duminica a XXX-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii. 

DUMINICA A XXX-A TPA B

27 OCTOMBRIE 2024

MÂNTUIREA CARE VINE DE LA DUMNEZEU

Prima lectură celebrează Israelul ca „primul dintre neamuri”, amintind de alegerea sa și anunțându-i mântuirea: poporul se va întoarce din exil, datorită unei intervenții extraordinare a lui Dumnezeu. Psalmul 125 îndeamnă adunarea liturgică să recunoască faptul că Domnul face minuni pentru poporul său și că evenimentul eliberării a depășit toate așteptările. În a doua lectură, este prezentată comparația dintre preoții antici și Isus Cristos; constituit mare preot de Dumnezeu, Mesia își instaurează împărăția ducând la bun sfârșit iertarea păcatelor. Orbul Bartimeu (Evanghelia), imobil pe marginea drumului, de îndată ce își dă seama că Isus trece pe lângă el, începe să strige; rugăciunea sa este curajoasă și insistentă , atât de mult încât Învățătorul se oprește și îl cheamă. Vindecat de Isus, Bartimeu decide să îl urmeze pe drumul spre Ierusalim, devenind astfel o figură a adevăratului discipol.

PRIMA LECTURĂ

Pasajul ales pentru liturghia din această duminică este preluat din Ier 30-31, o „carte” (Ier 30,2) din cartea lui Ieremia care anunță mântuirea și întoarcerea din exil. Pasajul începe cu o invitație la laudă (cf. Ps 95,1-2) și celebrează Israelul ca fiind „primul între națiuni”, amintindu-ne, într-o perioadă de mizerie tragică, că poporul a fost ales de Dumnezeu. V. 7 se încheie într-un mod neobișnuit, iar traducerile vechi oferă două lecturi diferite. Potrivit versiunii grecești a Vechiului Testament, Septuaginta, cei care laudă ar trebui să spună: „Domnul a salvat poporul său, rămășița lui Israel”; aceasta subliniază un element comun oricărui cântec de laudă: cel care se roagă, concentrându-se asupra salvatorului care l-a răscumpărat, recunoaște caracterul admirabil al intervenției divine și, în același timp, afirmă că singur nu ar fi putut fi eliberat.

Versiunea ebraică a aceluiași text este însă oarecum diferită, deoarece lauda este urmată imediat de o nouă invocație: „și spune: «Mântuiește, Doamne, pe poporul tău!»”. Acest dat este interesant pentru că evidențiază o altă componentă decisivă a rugăciunii lui Israel: lauda este însoțită de alte implorări pentru că mântuirea rămâne întotdeauna un dar care trebuie cerut; răscumpărarea nu anulează relația cu Dumnezeu, ba chiar o întemeiază și de aceea, chiar și după eliberare, persoana răscumpărată se întoarce să se roage și să se întoarcă la Dumnezeu. În versetele următoare, profetul recunoaște în istoria poporului o convergență a doi agenți diferiți: pe de o parte, Dumnezeu este autorul eliberării („îi voi aduce înapoi” și „îi voi aduna”, v. 8; „îi voi aduce înapoi” și „îi voi aduce din nou”, v. 9); pe de altă parte, se spune că poporul este cel care se va mișca („se vor întoarce”, v. 8). Prin urmare, profetul știe să citească în spatele succesiunii de evenimente o lucrare divină și crede clar că providența lui Dumnezeu este factorul predominant (patru verbe se referă la Dumnezeu!). V. 9 se încheie cu o revelație extraordinară: Dumnezeu nu a încetat să își manifeste bunăvoința față de Israel, deoarece legătura sa cu poporul este de neșters, Dumnezeu este un tată pentru Israel, iar poporul este fiul său întâi născut, moștenitorul principal.

 A DOUA LECTURĂ

A doua lectură este o reflecție asupra slujirii marelui preot în Vechiul Testament; el a fost ales (literal „luat”, v. 1) dintre oameni și constituit în numele lor în ceea ce privește lucrurile referitoare la Dumnezeu. Din slujirea sa, sunt evidențiate în mod special darurile și jertfele pentru iertarea păcatelor (Ex 29,38-42). În exercitarea ministerului său, marele preot încetează să își mai aparțină, identitatea sa se transformă în funcție de serviciul pe care îl îndeplinește pentru alții: el devine un mediator în favoarea celor care comit păcate din ignoranță (cf. Lev 4) sau din eroare (literal, „pentru că s-au rătăcit”, v. 2; cf. Lev 16). Slujitorul poate simți doar compasiune pentru ceilalți, tocmai pentru că și el trebuie să aducă jertfe pentru sine pentru păcat, așa cum face pentru popor (v. 3; Lev 4,3-12; 16,6.15). În sfârșit, marele preot este chemat de Dumnezeu (v. 4) și nimeni nu își poate atribui o astfel de onoare (cf. Ex 28,1-29,30).

Spre deosebire de preoții antici, Domnul Isus a fost constituit mare preot de însuși Dumnezeu, iar citatul din Ps 2,7 („Tu ești fiul meu, eu astăzi te-am născut”) creează o asociere explicită între preoție, prin care el este constituit mediator între Dumnezeu și oameni, și natura sa de Fiu al lui Dumnezeu.

Isus este Regele-Mesia (Ps 2 se referă la rege) care își va instaura Împărăția prin îndeplinirea misiunii sacerdotale de iertare a păcatelor. Preoția sa nu se bazează pe un dar primit ca moștenire, cum este cazul marilor preoți, care aparțineau liniei dinastice a lui Aaron, ci este o preoție similară cu cea a lui Melchisedec (cf. Ps 109,4), un personaj misterios, un rege străin care oferă pâine și îl binecuvântează pe Abraham (Gen 14,18- 24). Ridicat de Dumnezeu la această condiție, Isus Cristos este preot în vecii vecilor (cf. Ps 109,3), conform unei ordini noi și neașteptate; el poate birui pe toți dușmanii săi, învingând chiar și moartea.

EVANGHELIA

Pasajul din Marcu 10,46-52 încheie o secțiune importantă a Evangheliei după Marcu, cea în care Isus pornește pe drumul său spre Ierusalim. Scurta povestire prezintă adunării un personaj care devine figura adevăratului ucenic care îl va urma pe Isus pe drumul care duce la Ierusalim și la patimă (v. 52). Pasajul ales ca aclamare ne amintește că tocmai vestirea Evangheliei, splendoare și lumină a vieții, poate oferi credincioșilor posibilitatea de a învinge moartea și întunericul pe care îl poartă în inimă: „Mântuitorul nostru Isus Cristos a biruit moartea și a făcut să strălucească viața prin Evanghelie” (2Tim 1,10).

Ierihon. Orașul Ierihon se află la 250 m sub nivelul mării și este o răscruce decisivă de drumuri din Galileea prin Iudeea spre deșertul Negeb și Marea Moartă. Condițiile de mediu și abundența apei îl fac similar cu o adevărată oază în deșert. Etimologia Ierihonului este incertă, dar numele său a fost asociat cu cuvântul ebraic pentru lună (yareah.). Conform relatării din Ios 6, Ierihonul este primul oraș cucerit de Israel la intrarea în țară; cucerirea este descrisă ca o liturghie solemnă în care șapte preoți suflă în corn în fața chivotului, înconjurând orașul timp de șapte zile. Acest ritual dărâmă literalmente zidurile orașului (Ios 6,1-25). În vremea lui Isus, Irod cel Mare îl transformase în al doilea cel mai important centru al Iudeii, după Ierusalim. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că miracolul lui Isus dinaintea narațiunii Patimilor are loc tocmai în Ierihon: Isus, noul Iosua, deschide accesul la țara promisă și la cer în virtutea credinței, pe care orbul o obține prin strigătul său curajos și perseverent.

Fiul lui Timeu, Bartimeu. În momentul în care Isus se pregătește să părăsească Ierihonul, evanghelia introduce un nou personaj, dându-i numele cu mare precizie (numele celor vindecați nu sunt de obicei date, cf. Mc 5,22); fiecare credincios în parte este, prin urmare, chemat să îl recunoască și să se identifice cu acest Bartimeu. Descrierea scenei creează o opoziție între mișcarea lui Isus, urmat de mulțime, și starea nemișcată a orbului, așezat pe marginea drumului; el este asemănător unui spectator care stă departe de scenă în timp ce viața trece pe lângă el. El este, de asemenea, calificat prin condiția sa de dependență: pentru că este sărac, el nu poate supraviețui fără să cerșească, fără să primească ajutor din exterior. În sfârșit, orbul este marginalizat de societate și nu poate avea acces la cult (Lev 21,18). Prin urmare, el nu este doar o figură în care se pot recunoaște persoanele care suferă de un anumit handicap, ci, în sens spiritual, este și o imagine a tuturor celor care „deși văd, nu văd” (cf. Mt 13,14), care nu posedă adevărata înțelepciune, care suferă fără să știe de ce, care nu cunosc drumul pe care trebuie să meargă pentru a ajunge la viață și, cu siguranță, îl evită pe cel care duce la Ierusalim (drumul durerii care îl va conduce pe Isus la patima și moartea sa).

Fiul lui David. Cursul normal al evenimentelor este însă zguduit de prezența lui Isus Cristos, care trece pe lângă omul suferind. Orbul, pregătit de condiția sa dureroasă, are o viteză în plus, el recunoaște că acest „Nazarinean” este „Fiul lui David”. El începe să strige din răsputeri, cu forța disperării și fără să-i pese de criticile ascultătorilor săi. El formulează astfel o rugăciune care va avea sorți de izbândă în tradiția călugărilor orientali, așa-numita „rugăciune a inimii”: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” Invocarea sa este insistentă, nu încetează nici atunci când mulțimea încearcă să-l reducă la tăcere; orbul repetă: „Fiul lui David, ai milă de mine!”. Credincioșilor adunați pentru Euharistia duminicală, liturghia le propune cuvintele pronunțate de orb pentru ca împreună cu ele să-și exprime strigătul de durere, să-și manifeste neputința care îi paralizează și să-i ceară ajutorul lui Dumnezeu.

Îl cheamă. Isus nu merge în întâmpinarea orbului și nu oamenii îl conduc; el însuși este cel care le spune celor din jur: „Chemați-l!” (v. 49). Isus intenționează să îl primească, dar o face ajutându-l pe orb să se pună din nou în mișcare. Cuvântul lui Isus transformă în primul rând mulțimea: oamenii care înainte îl împiedicau pe Bartimeu devin mesageri și mediatori; încurajarea lor este foarte incisivă și în discursul lor se regăsește un concentrat a ceea ce Biserica proclamă de fiecare dată când vestește Evanghelia: „Curaj, ridică-te, te cheamă!”.

Mai întâi îl încurajează și îl invită să aibă încredere, apoi îi cer orbului să se ridice și, în cele din urmă, îl asigură că însuși Învățătorul îl cheamă și vrea să îl întâlnească. Prin urmare, cuvântul transmis îl transformă și pe orb, care se ridică în grabă, lăsându-și în urmă mantia, singura sursă de siguranță pentru cei care erau obligați să doarmă în aer liber (Ex 22,25-26). Tot ceea ce credea și spera își pierde sensul în fața posibilității de a-l întâlni pe Isus Cristos.

Ce vrei să fac eu pentru tine? Isus dialoghează cu orbul și formulează aceeași întrebare pe care a adresat-o fiilor lui Zebedeu (10,36), subliniind astfel diferența dintre ei: Iacob și Ioan doresc locuri de onoare, orbul își exprimă mai întâi legătura cu Isus (numindu-l Rabbuni, „învățătorul meu”) și apoi cere să vadă din nou. Isus îl vindecă imediat și îl trimite („Du-te!”), pe orb; pe de altă parte, îl conduce de la sine pe drum și devine cumva discipolul său. Evanghelia se încheie așadar cu o remarcă a lui Isus care se aplică fiecărui creștin: „Credința ta te-a mântuit!”. Cele mai negative și obscure circumstanțe pot fi luminate de lumina credinței și tocmai legătura creată cu Isus Cristos este sursa eliberării și a mântuirii.

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

CURAJUL DE A STRIGA LA DUMNEZEU

de Gabriella Reggi

În multe situații se poate striga la Dumnezeu cerându-i ajutorul, în altele se poate doar întreba „De ce?” și aceasta este tot o cerere de ajutor. În noaptea de 16 mai, din orașul meu, Faenza, multe cereri disperate au venit la Dumnezeu și la Maica Sa, când râul și-a rupt malurile în patru locuri, invadând o mare parte a orașului. Pe strada mea și pe cele din apropiere, apa a atins 6/7 metri și toți cei care au urcat la etajele superioare, așa cum era indicat, au riscat moartea, fiind salvați ulterior de pompieri, apărarea civilă și elicoptere. Eu plecasem deja de acasă, convinsă de copiii mei, pentru că eram bătrână și singură. M-am rugat pentru ei, pentru vecinii mei, care cereau ajutor pe whatsapp, și pentru orașul meu rănit, uluit de ceea ce se întâmpla, care era total neașteptat, nou. După două zile de așteptare ca apa să coboare, m-am întors la casă în cizme, agățându-mă de copiii mei ca să nu alunec pe noroi. Casa nu mai era casă: apa distrusese întregul etaj întâi și o parte din al doilea, mobila una peste alta, aparatele ridicate deasupra dulapurilor de bucătărie, toată lumea mea de lemn și hârtie dispăruse: cărțile mele și ale soțului meu distruse, în mare parte erau de nerecunoscut în noroi. Copii, nepoți, prieteni, voluntari necunoscuți, toți ocupați să scoată totul, chiar și ușile și ferestrele, să facă grămezi în stradă, apoi să spele pereții și să lase casa acolo goală, așteptând ca soarele să o usuce.

De ce, Doamne? De ce să fiu lipsită chiar acum de casa mea, acum că sunt bătrână și… casa a fost toată siguranța mea. Da, în incertitudinile pe care le ridică vârsta și sănătatea, eram sigură de un lucru: îmi voi petrece ultima parte a vieții acolo, în casa aceea mare, unde în fiecare duminică îmi adunam copiii și nepoții, unde îi puteam găzdui dacă vreunul dintre ei avea nevoie de mine sau dacă eu aveam nevoie de ei, unde toate lucrurile vorbeau despre viața petrecută alături de soțul și copiii mei și îmi țineau companie. Mobila, cărțile, toate obiectele unei vieți lungi m-au făcut să mă simt mai puțin singură.

Este un motiv care nu cere un răspuns. Știu cât de responsabili suntem noi, oamenii, pentru schimbările climatice, cât de mult distrugem pământul de care ni s-a dat să avem grijă. Îl iau pe cel mai mic dintre nepoții mei, în vârstă de patru ani, să vadă casa. Intrăm în camera în care erau jucăriile, cărțile, cu ce se juca el. Este goală. Îi spun: „Jucăriile tale nu mai sunt, cărțile pe care ți le citea bunica nu mai sunt, dar bunica este încă aici și îți va aduce jucării noi și îți va citi cărți noi!” Sunt norocoasă: am copii, nepoți, mulți prieteni și, de asemenea, angajamente în special cu persoanele în vârstă. Am încercat să-mi reiau viața, întâlnirile parohiale, activitățile, dar cu un mare gol interior, o teamă pentru viitorul incert, ospitalitatea actuală doar temporară, lipsa apartamentelor libere, incertitudinile privind siguranța râurilor și rambursările financiare pentru case.

Mă gândesc la trecutul meu, de când eram copilă și mergeam prin oraș cu bunicii și frații mei. Erau încă semne clare ale războiului, dar bunicii mei mi-au transmis încrederea lor în reconstrucție, în viitor, încrederea în oameni, dar mai ales în Dumnezeu, care nu abandonează niciodată. Încerc să-mi amintesc de multele lucruri frumoase care s-au întâmplat în viața mea, în societate, în Biserică (am trăit Conciliul ca tânără), mă gândesc la lucrurile frumoase pe care le-am făcut: maternitatea, mulții bolnavi pe care i-am îngrijit. Îmi amintesc, de asemenea, de multe momente dificile în care am crezut că nu voi reuși, apoi am primit o forță pe care nu credeam că o am. Amintirea trecutului meu lung mă poate ajuta să privesc spre viitor cu mai multă seninătate.

Îmi spun că Dumnezeul tinereții, al maturității, este și Dumnezeul bătrâneții, el nu mă poate abandona acum. Îi cer o privire de încredere cu care să trăiesc acest timp și pe care să o transmit celor apropiați mie, în special nepoților mei.

STRIGĂTUL LUI BARTIMEU

de Roberto Laurita

Este un strigăt care se impune, cu forța sa, încă de la începutul pasajului de astăzi. Nu este un strigăt oarecare. El conține în sine expresia unei speranțe puternice, tenace, pusă în Cel care este recunoscut ca „Fiul lui David”, Mesia cel așteptat. Este un strigăt riscant, periculos: dușmanii lui Isus nu sunt pregătiți să îl tolereze; ocupanții romani sunt întotdeauna suspicioși față de astfel de expresii de entuziasm.

Dar de ce strigă acest Bartimeu, acest orb din Ierihon care stă la marginea drumului și cerșește? El strigă, fără îndoială, pentru a fi auzit. Strigă pentru că situația sa de om sărac, condamnat să trăiască din cerșit, este dură, intolerabilă: în vocea sa se exprimă, prin urmare, toată suferința care îi străbate sufletul, existența. Dar strigă, mai ales, pentru că a auzit că Isus trece pe acolo: strigă către el, plin de speranță, de așteptare, de dorință.

Nu este un strigăt dictat de o emoție scurtă; este un strigăt continuu, care nu acceptă să fie oprit, care crește din ce în ce mai tare, deoarece dorința care îl animă devine din ce în ce mai intensă.

Da, este într-adevăr o chestiune de dorință: o dorință profundă care nu rămâne neauzită pentru că Isus se oprește și îl face să strige. Isus este, desigur, cel care ia inițiativa: el este cel care trece pe drum, el este cel care decide să-l întâlnească și să-l vindece pe acest orb. Dar Bartimeu a jucat și el rolul său, trezit de această prezență.

Aceasta nu este doar povestea lui Bartimeu, ci a fiecăruia dintre noi care ajunge la credință și începe în sfârșit să vadă cu ochii lui Dumnezeu. În strigătul său nu există doar suferință, ci și toată credința sa, o credință pe care Isus o vede și o recunoaște („Credința ta te-a mântuit”). Și există speranță, un foc nestins care nu poate să nu se impună atenției. Speranța de a-și vedea viața schimbată. Speranța de a fi văzut. Speranța de a putea merge și parcurge drumul, fără a fi nevoit să ceară sprijinul altora, pe propriile picioare.

Ele sunt în contrast ciudat cu determinarea lui Bartimeu. Ei par în surdină sau, în orice caz, cufundați într-o șoaptă, greu de recunoscut printre numeroasele zgomote ale străzii. O voce slabă, care nu se face auzită, la fel de slabe sunt credința și speranța care ne locuiesc. Într-adevăr, el, Isus, continuă să ne viziteze, să treacă pe lângă noi, dar noi nu suntem zguduiți de prezența sa. Poate pentru că ne îndoim de capacitatea sa de a ne schimba viața.

Fie ca liturghia din această duminică să devină un foc care aprinde speranța adunării, care îi întărește credința și îi permite în cele din urmă să strige, să se întoarcă spre Isus cu aceeași forță ca Bartimeu, gata să renunțe la orice impediment pentru a-l întâlni.

Prima lectură: Profetul amintește că Dumnezeu și-a manifestat bunăvoința față de Israel prin eliberarea și întoarcerea din exil, dar și legătura de neșters cu poporul său.

Psalmul responsorial: Întoarcerea din exil este motiv de mulțumire, dar poporului nu trebuie să-i lipsească invocarea de a-și aminti că fără ajutorul Domnului nu se poate face nimic.

A doua lectură: În viziunea paralelă dintre marele preot solidar cu omenirea, care se raportează la Dumnezeu, și Isus Cristos, reiese că Domnul Isus a fost constituit mare preot de către Dumnezeu însuși, este preot în vecii vecilor; el își poate învinge dușmanii, învingând chiar și moartea.

Evanghelia: Orbul Bartimeu asumă figura adevăratului ucenic care îl urmează pe Isus pe drumul spre Ierusalim și spre patimă. Întâlnirea creează o legătură cu Isus Cristos și este sursă de eliberare și mântuire.

RUGĂCIUNEA CREDINCIOȘILOR

Luminează, Doamne, cererile noastre, pentru ca ele să poată fi extinse la nevoile Bisericii, ale lumii, ale fiecărei persoane mai ales dacă suferă sau se află în dificultate. Să spunem împreună:

Ascultă-ne, Doamne!

• Pentru ca în comunitatea creștină, deși experimentăm responsabilități diferite, să simțim cu toții că suntem ucenicii aceluiași Învățător. Să ne rugăm.
• Pentru ca în vremea noastră să fie recunoscută demnitatea fiecărei persoane și pentru ca societatea să știe să pună la inimă soarta celor săraci și nevoiași. Să ne rugăm.
• Pentru ca în fiecare familie să se maturizeze o conștiință critică care să poată educa la o utilizare responsabilă a mijloacelor moderne de inteligență artificială. Să ne rugăm.
• Pentru ca tinerii să caute și să îmbrățișeze succesul în viață cu un sentiment de mulțumire pentru darurile primite din harul lui Dumnezeu. Să ne rugăm.
• Pentru ca tinerii și copiii să trăiască călătoria catehetică de inițiere în viața creștină ca o călătorie de ucenicie. Să ne rugăm.
• Pentru toți cei dragi răposați, în special pentru cei care ne-au părăsit recent, pentru ca amintirea lor în rugăciune să însuflețească angajamentul nostru creștin și să ne dea pace. Să ne rugăm.

Dă-ne puterea de a fi ucenicii tăi! Fă-ne să conștientizăm ceea ce este în puterea noastră, fă-ne să primim darurile tale și dă-ne lumina credinței pentru a recunoaște semnele prezenței tale în parcursul istoriei noastre contemporane. Tu care viețuiești și domnești împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt în toți vecii vecilor. Amin.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 561-562/octombrie-noiembrie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 103