„Adevărata bogăție a urmării” – Meditație pentru Duminica a XXVIII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

 DUMINICA A XXVIII-A TPA B

13 OCTOMBRIE 2024

 ADEVĂRATA BOGĂȚIE A URMĂRII

În prima lectură, Solomon cere înțelepciune, recunoscând că este un dar de la Dumnezeu atât de prețios încât poate fi preferat tuturor bogățiilor, frumusețea ei este incomparabilă și splendoarea ei mai puternică decât cea a luminii. Psalmul 89 conține o rugăciune similară, care este completată de o cerere; psalmistul își recunoaște propria condiție de creatură și îl invocă pe Dumnezeu să îi dăruiască înțelepciune și să îi vină în ajutor. În cea de-a doua lectură, sunt lăudate calitățile cuvântului lui Dumnezeu: viu și eficient, el poate pătrunde adânc în conștiință; este capabil să discearnă gândurile și intențiile inimilor, deoarece Dumnezeu însuși este prezent în el. În Evanghelie, Isus întâlnește o persoană care cere să moștenească viața veșnică și îl invită să lase toate bunurile pentru a deveni ucenicul său. Acesta nu face ceea ce îi spune Isus și pleacă trist; episodul creează prilejul unei învățături despre bogăție: a lăsa totul pentru a-l urma pe Isus Cristos înseamnă a primi de o sută de ori mai mult decât ceea ce ai lăsat.

 PRIMA LECTURĂ

Prima lectură este preluată din prima parte a cărții Înțelepciunii în care regele Solomon celebrează înțelepciunea primită de la Dumnezeu (Înț 7-9). Regele își recunoaște mai întâi propria slăbiciune și limitele de creatură (7,1-6) și tocmai această condiție de fragilitate muritoare îl determină să se roage. V. 7 relevă, așadar, mai presus de orice, promptitudinea răspunsului divin: „M-am rugat și mi-a fost dată prudență”. De îndată ce invocarea este rostită, Dumnezeu răspunde. El acordă în primul rând înțelepciunea practică (phrónēsis, cf. Înț 8,21), care provine din „spiritul înțelepciunii” (1,6), prezența lui Dumnezeu în oameni (Is 61,1) cu ajutorul căreia Domnul își transmite cunoștințele (Prov 1,23). Prin urmare, încă din primul verset se recunoaște că înțelepciunea nu este în niciun caz rodul ingeniozității umane, ci este un dar divin. Mai mult, conform unui canon tipic cărților de înțelepciune (Prov 8,10-11; cf. 1Reg 3,13-14), regele consideră această înțelepciune drept adevăratul bun prețios care trebuie preferat puterii („sceptru și tron”), banilor („am socotit bogăția ca pe un nimic”, v. 8), bijuteriilor prețioase („nici măcar nu am comparat-o cu o piatră prețioasă”, v. 9). Aurul în sine nu este decât nisip, argintul este ca noroiul: înțeleptul nu părăsește bogățiile din lepădare de sine, ci pentru că le-a descoperit inconsistența și a găsit o comoară mult mai mare.

În sfârșit, v. 10 evocă două teme foarte frecvente în mediile grecești (și foarte actuale astăzi): sănătatea și frumusețea erau considerate calități fundamentale ale persoanei. Înțeleptul, pe de altă parte, știe că adevărata frumusețe se găsește în Dumnezeu și că se poate chiar sacrifica pentru ea, fără să se menajeze și fără să se preocupe doar de propria sănătate. Splendoarea înțelepciunii, în sfârșit, este mai puternică decât cea a luminii, ea nu se estompează. De aceea, după ce a luat în considerare propria sa limită ca ființă, Solomon, prin imaginea luminii care arde mereu, afirmă că înțelepciunea este o adevărată poartă către viața veșnică. Lectura se încheie amintind că a alege înțelepciunea și a o prefera tuturor lucrurilor bune nu duce la sărăcie, ci procură toate bogățiile (v. 11: „cu ea mi-au venit toate lucrurile bune”).

A DOUA LECTURĂ

Pasajul din Evr 4,12-13 este preluat dintr-o parte a scrisorii în care se afirmă că Isus Cristos este marele preot adevărat, credincios și milostiv (3,1-5,10), singurul capabil de o mediere autentică între Dumnezeu și umanitate. În acest cadru, vv. 12-13 formează un pasaj în care sunt exaltate calitățile Cuvântului lui Dumnezeu.

Este în primul rând „viu”, deoarece este rostit de „Dumnezeul cel viu” (3,12), capabil să dea viață (Dt 32,47); cuvântul este apoi „eficace”, în sensul că transpune în acțiune ceea ce spune (pentru energés, a se vedea Fil 6), și este asemănător unei săbii cu două tăișuri, foarte ascuțită. Deși această imagine ne face să ne gândim la instrumentul folosit pentru sentință (Ez 21,14-15), cu care se taie tot ceea ce nu aparține lui Dumnezeu, contextul ne îndeamnă mai ales să interpretăm sabia ca pe un simbol care să indice capacitatea de a pătrunde adânc. Căci cuvântul lui Dumnezeu ajunge până în punctul în care „încheieturile și măduva” (realitățile fizice și materiale) se intersectează cu sufletul și spiritul; el are astfel puterea de a transforma întreaga persoană, vindecând spiritul și făcând bine și cărnii. În cele din urmă, ea este capabilă să discearnă și să identifice gândurile și intențiile care locuiesc în inima omului și îi condiționează intimitatea secretă. În special, v. 13 afirmă cu oarecare insistență că nimeni nu este capabil să se ascundă, deoarece Dumnezeu poate demasca minciuna și ipocrizia (cf. Ps 139,11-12). În acest verset există o anumită schimbare: nu se spune: „Nicio creatură nu este capabilă să se ascundă în fața Cuvântului”, ci „în fața lui Dumnezeu”. Nu există un mod mai eficient de a afirma că Dumnezeu însuși este prezent în Cuvântul său.

EVANGHELIA

Ce trebuie să fac? Isus este încă „pe drumul” care duce la Ierusalim și pe acest drum întâlnește un om care formulează o întrebare foarte semnificativă: „Învățătorule bun, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?” (v. 17). Acest prim pasaj descrie persoana care se apropie de Isus într-o cheie pozitivă. Acesta aleargă în întâmpinarea maestrului, se aruncă în genunchi, foarte implicat în întrebarea pe care o formulează și, prin cererea sa, declară superioritatea lui Isus (prin faptul că îl numește „Învățătorule bun!”) față de ceilalți maeștri și, mai presus de toate, își exprimă o dorință foarte intensă. Motivul moștenirii, de fapt, este foarte frecvent în Vechiul Testament și este adesea legat de darul pământului, de „moștenirea” pe care Dumnezeu a dat-o poporului său (Num 34,2; Dt 4,21; 12,10). Cerând viața veșnică ca moștenire, necunoscutul recunoaște practic că realitățile materiale (pământ, casă, muncă, posesiuni) nu pot satisface dorința cea mai intimă a unei persoane.

Numai Dumnezeu. Isus răspunde într-un mod neașteptat: „De ce mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât numai Dumnezeu” (v. 18). Singura notă stridentă în întrebarea formulată de persoana din fața lui Isus este, de fapt, verbul „a face”: pare aproape ca și cum tânărul ar fi convins că se poate accede la viața divină printr-o lucrare umană. Isus concentrează apoi atenția într-o altă direcție și afirmă că numai întorcându-se către Dumnezeu se poate găsi răspunsul la întrebarea formulată. În plus, procedând astfel, el dezvăluie implicit ceva din el însuși: recunoscându-l ca pe un „bun Stăpân”, bogatul trebuie să fie conștient că el este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu însuși!

Poruncile. După prima parte a răspunsului, Isus enumeră poruncile, deoarece, potrivit Scripturii, ele sunt calea care duce la viață (Lev 18,5; Prov 4,4). Cu toate acestea, Maestrul menționează doar poruncile referitoare la relația cu frații (menționând ultima porunca a patra, „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”) și nu le menționează pe cele referitoare la relația dintre om și Dumnezeu. Acest răspuns creează nedumerire în interlocutorul său, care susține că le-a împlinit încă din tinerețe și, prin urmare, critică în mod inerent răspunsul lui Isus: „Am împlinit ceea ce spui tu, dar nu am obținut viața veșnică.

El și-a fixat privirea asupra lui, l-a iubit. Răspunsul bogatului continuă să fie centrat pe „eu”, el vrea doar să înțeleagă ce să facă pentru a obține rezultatul. În fața acestui tip de cerere, Isus răspunde propunând o relație totalizantă și exclusivă. Cu toate acestea, o astfel de relație nu se bazează pe inițiativa umană, ci pe lucrarea lui Dumnezeu, deoarece, chiar înainte de a-și interoga interlocutorul, Marcu dezvăluie că Isus este cel care își fixează privirea asupra lui (verbul emblépō este intensiv) cu iubire; în acest fel, evanghelia dezvăluie că, de fapt, Isus nu cere un sacrificiu imposibil, ci vrea să dea mult mai mult decât ceea ce cere, deoarece iubește persoana din fața sa chiar înainte ca aceasta să răspundă chemării sale.

Porunca este directă și tulburătoare: „mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!” (v. 21). Isus cere mai întâi să se pună în mișcare („Mergi!”), presupunând astfel că starea în care se află omul bogat este statică și imobilă. Prin urmare, pentru a pleca și a se pune în mișcare, el trebuie să își distribuie averea săracilor, excluzând astfel orice posibilitate de a o recupera. Actul cerut, însă, nu presupune doar o renunțare: după ce renunță la bunurile sale, omul va putea găsi o nouă comoară, în cer (Tb 4,8-9; cf. Mt 6,19-20; 1Tim 6,19), în Dumnezeu. De fapt, indiferent cât de multe bogății sunt predate persoanelor mai puțin bogate, caritatea nu este scopul principal al acestei acțiuni: Isus cere să se lase totul pentru ca persoana să fie liberă să devină discipolul său. În concluzie, tocmai acest imperativ se concentrează în tendințele privind relația cu Dumnezeu, omise în lista propusă mai sus: alegerea de a-l urma pe Isus devine astfel modalitatea de a adera la Dumnezeu într-un mod radical, renunțând la alți idoli (banii și bogățiile). De aici poate fi trasă și o altă consecință: viața veșnică nu este o condiție care poate fi obținută pe baza unei lucrări, ci este rodul relației cu Dumnezeu (cf. In 17,3).

Bunurile și Împărăția. Revoltat și dezorientat (în greacă găsim stygnázō, de la stýgnos, „întunecat”, Înț 17,5), omul pleacă trist pentru că, explică Marcu, avea multe bogății (v. 22). Tristețea este semnul că omul este sfâșiat între două bunuri opuse, este divizat: nu vrea să își părăsească bunurile, dar știe că pierde un bun superior (dacă ar fi convins de valoarea bogățiilor, nu ar pleca trist, ar fi senin). Este o tristețe pe care trebuie să o simtă fiecare discipol, atunci când descoperă că forțele umane sunt insuficiente pentru a răspunde chemării lui Isus, așa cum va spune și Maestrul: „Imposibil pentru oameni!” (10,27). Prin urmare, Isus profită de această ocazie pentru a propune învățătura sa despre bogății; în ceea ce privește credința, acestea reprezintă un obstacol insurmontabil (cf. Am 2,6-16; 4,1-2), atât de mult încât ceea ce este considerat „dificil” în v. 23, devine absolut imposibil în v. 24: „este mai ușor pentru o cămilă să treacă prin urechea unui ac decât pentru un om bogat să intre în împărăția lui Dumnezeu”. În tradiția iudaică, imaginea elefantului care trece prin ochiul acului este folosită în altă parte (Talmudul babilonian, Berachot 55b) pentru a indica o condiție imposibilă.

Nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu. Răspunsul negativ al bogatului și cuvintele ferme ale lui Isus îi determină pe ucenici să formuleze o întrebare îngrijorată: „Cine poate fi mântuit?” (v. 26). Într-adevăr, ei și-au dat seama că chemarea nu este doar o realitate accesorie și opțională, ci o condiție necesară pentru mântuire.

Din acest motiv, Isus îi consolează afirmând că „toate lucrurile sunt posibile pentru Dumnezeu”: recunoașterea tristă a propriei neputințe poate deveni, așadar, o ocazie de a descoperi puterea lui Dumnezeu și acțiunea sa. Petru, însă, insistă și rostește o frază prin care își exprimă toată îngrijorarea (și poate neîncrederea): „Iată, noi am lăsat totul și te-am urmat” (v. 28). Isus răspunde apoi prezentând lista bunurilor lăsate în urmă din cauza Evangheliei și a lui Isus, comparând-o cu lista celor primite (vv. 29-30). Pentru fiecare realitate lăsată în urmă, discipolul va primi sută la sută deja în această viață, deci mult mai mult decât ceea ce a fost lăsat în urmă, dar cu o singură excepție. Singurul element pentru care nu există corespondență în listă este tatăl: după ce și-a abandonat tatăl pământesc, discipolul va întâlni doar un altul (și nu o sută), singurul și bunul Dumnezeu și Tată. Paranteza finală arată că această abundență de bunuri nu va fi acordată conform unei logici lumești: din moment ce ai renunțat la atât de multe, ai dreptul la mult mai mult. Dimpotrivă, bucuria va fi însoțită de persecuție, deoarece adevăratul ucenic va experimenta un paradox: își va primi răsplata trăind misterul pascal al lui Isus Cristos în propria sa carne (cf. 2Cor 4,11).

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

 A FI CREDINCIOS LUI ISUS CERE MULT

de Gianni Ambrosio

Viața creștină poate fi rezumată și sintetizată într-un verb: a iubi. „Iubește-l pe Dumnezeu din toată inima ta și iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți”: acesta este răspunsul lui Isus către cărturarul care îl întreabă despre prima dintre toate poruncile (cf. Mc 12,28-31). Sfântul Augustin, într-o omilie care comentează prima epistolă a lui Ioan, rostește celebra frază: „Iubește și fă ce vrei”. Să citim întreaga frază, care reprezintă sinteza îndrăzneață a revelației creștine: „O dată pentru totdeauna, deci, vi se impune un scurt precept: iubiți și faceți ceea ce vreți […]. Rădăcina iubirii să fie în voi, pentru că din această rădăcină nu poate ieși decât binele”. Acesta este miezul, simplu și esențial, al vieții creștine. Este bine să ne amintim că viața creștină este simplă.

Papa Francisc insistă mult asupra acestei simplități a vieții creștine și critică explicațiile („pe care nimeni nu le înțelege”) care o fac dificilă.

Viața creștină este așa: ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și punerea lui în practică. Dumnezeu vorbește tuturor, vorbește fiecăruia dintre noi. Evanghelia a fost scrisă pentru fiecare dintre noi. Învățătura (lui Isus) trebuie ascultată cu inima și pusă în practică în viața de zi cu zi. Un angajament accesibil tuturor, pentru că, deși noi am făcut-o puțin dificilă, viața creștină este simplă, necomplicată: de fapt, ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și punerea lui în practică sunt singurele două condiții pe care Isus le-a pus celor care vor să îl urmeze (Meditație, 23 septembrie 2014).

Cu toate acestea, papa continuă spunând: „Să pui apoi în practică ceea ce ai auzit nu este ușor, pentru că este mai ușor să trăiești liniștit fără să-ți faci griji cu privire la cerințele Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă niciodată nu a fost ușor să punem în practică Cuvântul pe care l-am auzit, astăzi nu este ușor să îl ascultăm, deoarece cuvintele lui Isus pot părea și mai exigente pentru noi, care trăim într-un timp gol, într-un climat de neîncredere generalizată. Poate că acesta este motivul pentru care observăm adesea o anumită reticență în proclamarea anumitor texte evanghelice care sunt atât de exigente încât inspiră teamă. Să ne gândim la diferitele invitații pe care Isus le adresează celor care îl ascultă și vor să îl urmeze, celor care vor să fie și să trăiască ca ucenici ai săi: să lase totul, nu doar bunurile materiale, ci și afecțiunile familiale, să își ia crucea, să își piardă viața, să se elibereze de încâlceala oricărei legături, de la cea a familiei la cea a noastră și a vieții noastre. Discipolul lui Isus este chemat să iubească „așa cum a iubit Isus” și, astfel, să depășească orice dependență, atât cea care poartă numele de narcisism, cât și cea care duce la diferitele forme de sclavie legate de modul de gândire și de acțiune al lumii.

Există texte foarte puternice în Evanghelie care pot fi, de asemenea, deconcertante. Indiferent de modul în care încercăm să le luăm, suntem constrânși la o alegere, la o decizie liberă și responsabilă. Acestea sunt texte care nu ne lasă nicio scăpare. Nu există nicio scăpare în fața propunerii de radicalitate atunci când ți se spune să vinzi totul și să dai săracilor, când ți se cere să lași morții să își îngroape morții, când ești invitat să ierți până la șaptezeci de ori șapte. La prima vedere, acestea par a fi propuneri pe cât de mărețe, pe atât de irealizabile. Apostolii sunt deseori uimiți de aceste cereri, până la uimire: „Cine pe pământ poate fi mântuit?”

Ne vine spontan în minte că, pentru a lua în serios radicalitatea Evangheliei, ar fi necesară o convertire precum cea a Sfântului Francisc: „sărăcuțul din Assisi ia Evanghelia ca pe o regulă de viață care trebuie trăită sine glossa, la literă, fără îndulciri, fără interpretări, recunoscând în Cristos sărac și răstignit manifestarea iubirii supreme și făcând din propria sa viață, trăită în sărăcie și umilință, „un mare act de iubire” (Benedict al XVI-lea).

Citind textele cele mai radicale în lumina contextului și raportându-le la învățătura generală a lui Isus – așa cum trebuie, pe bună dreptate -, putem totuși spune că radicalitatea Sfântului Francisc este necesară pentru toți: golirea sa de sine este un exemplu care se aplică fiecăruia dintre noi, spiritul său de iubire și încredere deplină face parte din credința în Cristos.

Pentru că detașarea, deși atenuată în formă (noi nu suntem Francisc și nu suntem în secolul său), este indispensabilă pentru a-l urma pe Isus. Nu putem fi discipoli care urmează Evanghelia liber și cu bucurie dacă purtăm în noi sclavia, dacă inima noastră este legată cu lanțuri de bogăție, de mondenitate, de punctul nostru de vedere. Există un „cordon ombilical” care trebuie tăiat pentru a deveni ucenici credincioși: tăierea este necesară, chiar dacă provoacă suferință.

Dar și mai necesară este o nouă privire, o nouă viziune a lucrurilor, a vieții, a bunurilor. Fiecăruia i se cere să treacă de la verbul „a avea” sau „a poseda” la verbul „a iubi”. Aceasta este ceea ce contează, să știm că nu suntem chemați să ajungem cine știe unde, să ne întristăm pentru că nu ne simțim capabili să ajungem, ci să pornim spre țintă. Sfântul Augustin ne poate fi din nou de ajutor și de mângâiere, cu concentrarea sa asupra vieții creștine întemeiate pe iubire și animată de iubire:

Doriți să fiți acolo unde este Cristos? Iubește-l pe Cristos și […] vei fi transportat acolo unde este Cristos. Ceea ce vă trage în sus și vă răpește în sus nu vă permite să cădeți. Nu căutați alte mijloace pentru a vă ridica în vârf: iubind vă ridicați, iubind sunteți purtați spre vârf, iubind ajungeți acolo.

ESTE MAI UȘOR CA O CĂMILĂ …

de Roberto Laurita

Să recunoaștem: o evanghelie precum cea din această duminică practic ne deranjează. Nu îndrăznim să o spunem, dar tonul în care Isus ne avertizează cu privire la bogății pare puțin excesiv. Avem nevoie de bani și de posesiuni pentru a trăi. Dacă suntem responsabili de o familie, dacă suntem părinți, nu putem renunța la a avea ceva din care să tragem în caz de nevoie. Atunci, unde este pericolul în bogăție? Ea ne oferă confort, rezolvă unele probleme foarte concrete, ne permite să trăim fără restricții și privațiuni excesive. În plus, ea este rodul muncii noastre, al ingeniozității, imaginației și angajamentului nostru. Vrea oare Isus să facă din noi oameni care trăiesc zi de zi, fără resurse pentru ziua de mâine, incapabili să facă față numeroaselor angajamente care apar? Într-adevăr, relatarea din această duminică ne ajută să ajungem la miezul problemei. Are loc o întâlnire, care poate deveni decisivă. Premisele sunt excelente: omul respectă poruncile încă din tinerețe. Există în el elan, entuziasm, o dorință sinceră de a obține viața veșnică. Isus întrevede posibilitățile pe care le aduce: împărăția lui Dumnezeu, planul Tatălui, are nevoie de oameni ca el.

Pentru a face acest lucru, însă, este nevoie de încredere deplină: trebuie lăsat în urmă un trecut, cu toate certitudinile sale, pentru a face față unui viitor cu totul nou, în mâinile lui Dumnezeu. Și tocmai aici totul se oprește: privirea iubitoare a lui Isus găsește un obstacol în atașamentul omului față de bunurile sale.

Dar el nu poate purta această povară cu el, dacă el crede cu adevărat în Isus și își pune întreaga viață în joc pe vestirea sa. Aceste bogății devin o povară care împiedică libertatea ucenicului. Bogățiile sunt un pericol pentru că sfârșesc prin a se agăța de inimă. Iar Isus nu cere doar resturi, rămășițele timpului și iubirii noastre: el cere totul. Credința implică în cele din urmă un pariu, iar pariul nu este de mărimea a câtorva bănuți. Isus ne cere să investim totul în el: numai în acest fel ne putem pune viața în întregime în mâinile sale și o putem găsi transfigurată de iubirea sa!

 COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Înțelepciunea este capacitatea evanghelică de a gusta savoarea lucrurilor lui Dumnezeu și de a ști să dea valoarea potrivită tuturor celorlalte; ea luminează mintea și inima și ne face capabili să recunoaștem și să alegem binele.

Psalmul responsorial: Psalmistul cere darul unei priviri educate pentru a vedea cât de mult este util pentru a trăi bine și cât de mult pur și simplu împovărează și încurcă.

A doua lectură: Oricât de mult am încerca, nimeni nu se poate ascunde în fața lui Dumnezeu și nimeni nu poate scăpa de eficacitatea Cuvântului său, care este un dar care trebuie acceptat cu conștiință și responsabilitate.

Evanghelia: Este dificil să îl urmezi pe Domnul: Isus însuși o spune. Dar angajamentul și efortul nu sunt sterile: ele dau roade. A-l urma pe Isus cu un spirit liber, acceptând chiar și valoarea renunțării, este mărturia autentică a credinciosului care știe că va culege roade bune și abundente.

• Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 559/septembrie-octombrie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Heinrich Hofmann, Isus și tânărul bogat

Hits: 45