„Valoarea relației dintre bărbat și femeie” – Meditație pentru Duminica a XXVII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXVII-A TPA B

29 SEPTEMBRIE 2024

 VALOAREA RELAȚIEI DINTRE BĂRBAT ȘI FEMEIE

În prima lectură, Dumnezeu dezvăluie că există încă ceva în creație care nu este bun: singurătatea. Prin urmare, Domnul creează femeia ca ajutor bărbatului, pentru a depăși această condiție originară datorită comuniunii profunde care se realizează în relația dintre bărbat și femeie. Psalmul 127 ne amintește că binecuvântarea este rodul fricii de Dumnezeu; această virtute condiționează toate domeniile cele mai importante ale vieții cotidiene, cum ar fi munca, familia, casa. A doua lectură anunță că patima lui Isus Cristos nu este un eveniment lipsit de sens: misiunea Fiului se împlinește tocmai în moartea sa pentru omenire și în gloria învierii. În Evanghelie, Isus este întrebat despre desfacerea căsătoriei, o posibilitate acordată de Tôrâ. Isus arată că „de la început” Dumnezeu a stabilit că uniunea soților este stabilă și indisolubilă. Apoi, luând un copil în brațe, Isus arată că Împărăția este primită la fel cum este primit un copil.

 PRIMA LECTURĂ

Lectura din Geneza începe cu o notă surprinzătoare: Dumnezeu afirmă că în creație, a cărei bunătate a recunoscut-o (Gen 1,3,10,12,18,21,25,31), există încă ceva care nu este bun: „Nu este bine ca omul să fie singur” (v. 18). Singurătatea originilor este o condiție a slăbiciunii (cf. Gen 42,38), creația nu și-a atins perfecțiunea tocmai pentru că nu a fost încununată de relație. Din acest motiv, Dumnezeu spune: „Vreau să îi fac un ajutor care să îi corespundă”. Cuvântul ebraic ‘ezer, „ajutor”, are un sens puternic: se referă întotdeauna la o persoană, care are o demnitate egală (dacă nu superioară), poate desemna aliatul (Is 31,3) care vine în ajutor în război (Is 30,5) și este foarte des folosit pentru a indica intervenția divină (cf. Os 13,9; Ps 33,20). Prin urmare, Dumnezeu nu dorește doar să creeze pe cineva care să poată „ține companie”, ci intenționează să ofere un ajutor care poate salva ființele umane, răscumpărându-le din puterea mortală a singurătății. De aceea, este vorba despre „un ajutor care îi corespunde” sau, mai literal, „egal cu el”; ebraicul neged („în fața lui”), de fapt, derivă din rădăcina ngd, „a anunța, a spune”: pentru a veni în ajutorul omului, trebuie, prin urmare, să fie o creatură capabilă să comunice, deoarece numai relația dintre oameni face posibilă depășirea izolării. Pentru tradiția ebraică, de altfel, această expresie dezvăluie că făptura modelată va putea ajuta și prin corecție (un serviciu extrem de prețios): „dacă el (Adam) este vrednic, ea îi va fi de ajutor, dacă nu, ea va fi împotriva lui pentru a-l combate” (Pirkê de-Rabbi Eliezer, 12).

Ființele vii, animalele sălbatice și păsările cerului nu pot umple golul singurătății (vv. 19-20). Prin urmare, Domnul îl face pe om să cadă într-un somn adânc și creează femeia. Referirea la toropeală servește ca o reamintire a faptului că ceea ce urmează să se întâmple nu este în niciun caz opera omului (vv. 21-22). În fața femeii, bărbatul își manifestă uimirea, declarând-o în prima expresie poetică din întreaga Biblie (v. 23 urmând canonul clasic al poeziei biblice). Numind-o „os din oasele mele” și „carne din carnea mea”, bărbatul folosește o formulă de rudenie (Gen 29,13-14), exprimând unitatea celor două persoane și apartenența lor reciprocă. Pentru ca această uniune să se realizeze, va fi necesar ca bărbatul să își părăsească familia de origine (lăsând în urmă siguranțele copilăriei- v. 24) pentru a deveni „un singur trup” cu soția sa. Acest verset este foarte dens: verbul „a uni” (în ebraică dbq) poate fi folosit pentru a desemna o afecțiune puternică (Rt 1,14), pentru unirea bărbatului cu femeia (1Reg 11,2), dar și pentru legământul dintre Dumnezeu și om (Dt 10,20; 11,22). Expresia „un singur trup” manifestă astfel un paradox: uniunea se bazează pe o dimensiune materială (pe carne), dar nu se realizează pe deplin decât pe un plan superior, similar celui al legământului, o dimensiune care presupune loialitate, fidelitate, disponibilitate, continuitate și, prin urmare, indisolubilitate.

A DOUA LECTURĂ

Prima parte a Scrisorii către Evrei (1,5-2,18) anunță împlinirea profețiilor Vechiului Testament prin moartea și învierea lui Isus Cristos, Rege și Mesia. Ea culminează cu considerația că Isus Cristos este adevăratul mare preot capabil să medieze (să creeze o comunicare și o punte) între Dumnezeu și umanitate. Prin urmare, a doua lectură începe cu o afirmație capitală: Isus făcut om („puțin inferior îngerilor”; cf. Ps 8,5-7 citat în Evr 2,6-8) este încoronat cu slavă tocmai datorită Crucii. Misterul pascal seamănă cu un spectacol care trebuie contemplat, iar autorul încearcă să implice întreaga adunare în această viziune („îl vedem!”, v. 9). De fapt, moartea sa nu este prezentată ca un eveniment lipsit de sens, absurd, ci ca o experiență „în folosul tuturor”, al cărei scop este de a aduce binele omenirii.

Suferința este, prin urmare, „convenabilă” în sensul că este necesară (și nu doar posibilă sau probabilă) conform planului lui Dumnezeu, care guvernează istoria de la început („pentru care și prin care există toate lucrurile”). Tocmai prin suferință, de fapt, misiunea Fiului își găsește împlinirea deplină: acesta este sensul verbului grecesc teleióō, tradus „a face desăvârșit”. Iubirea Tatălui, manifestată în Fiul, se împlinește în moartea sa pentru omenire și în gloria învierii. Pentru a mântui omenirea, Fiul nu putea fi decât fratele ei, împărtășind condiția ei în toate, experimentând suferința, durerea, singurătatea și moartea. Trecând prin patimă, Isus Cristos a deschis o cale pentru toți, arătându-și sfințenia, sfințindu-i pe oameni și permițându-le să urce pe cruce fără disperare.

EVANGHELIA

Proba. Episodul relatat în Evanghelie are loc în timpul călătoriei lui Isus la Ierusalim, în Iudeea. Fariseii se apropie de Isus pentru a-l testa pe o temă precisă (căsătoria) și pentru a-l împinge să contrazică Tôrâ lui Moise (v. 2). În tradiția ebraică, de fapt, era permisă dizolvarea căsătoriei, chiar dacă existau multe discuții între experții Legii cu privire la motivele care puteau justifica o astfel de decizie. Școala mai strictă a lui Shammai susținea că era legală desfacerea căsătoriei doar în caz de infidelitate, în timp ce școala lui Hillel considera că era suficientă chiar și o cauză mult mai banală (cf. Talmud Babli, Eruvin 13b).

Moise. În timp ce fariseii întreabă ce este „legal” (v. 2), Isus îi trimite la Scripturi și mai ales la Tôrâ însăși („Ce v-a prescris Moise?”). Prima reacție a Învățătorului este astfel menită să le reamintească ascultătorilor săi izvorul și fundamentul: Isus nu răspunde la întrebarea „ce este permis?”, ci caută să îi instruiască cu privire la ceea ce este corect, întorcându-se la începuturi, care este Biblia însăși.

Permisiunea. Fariseii îi răspund lui Isus citând permisiunea acordată în Deuteronom cu privire la divorț: „Moise a permis scrierea actului de despărțire și repudiere” (v. 4). Se face trimitere la Dt 34,1-4, unde existența practicii divorțului este considerată de la sine înțeleasă, dar în realitate este reglementat un caz special: dacă soțul decide să își renege prima soție pentru a se căsători cu alta, el poate face acest lucru, dar nu o poate lua înapoi ca soție a doua oară. Prin urmare, este vorba de o reflecție asupra unei practici care exista cu adevărat, dar care, cu toate acestea, se simțea nevoia de a fi reglementată, deoarece putea prezenta unele aspecte problematice (întoarcerea la prima soție se putea transforma într-un fel de adulter legalizat). Fariseii, însă, fac apel chiar la acest pasaj din Scriptură pentru a justifica posibilitatea divorțului.

De la început. În acest moment, Isus îi duce pe interlocutori înapoi la relatarea creației, combinând Gen 1,27 cu Gen 2,24. Dumnezeu a creat omul „bărbat și femeie” (Gen 1,27), manifestând în diferența de origini chemarea singulară la relație.

Pe de altă parte, după cum se vede în comentariul primei lecturi, vocația cea mai intimă a omului este tocmai aceea la unire, și la o unire care este descrisă în termeni care fac aluzie la legătura stabilă dintre Dumnezeu și popor realizată în legământul de pe Sinai (Ex 19-24). Prin urmare, Isus le dezvăluie fariseilor că nu este atât de important să știm ce este permis, ci este mult mai semnificativ să ajungem la fondul problemei, să descoperim care este vocația fiecărei ființe umane, aceea la o iubire fidelă și stabilă, la un dar de sine care nu include răzgândiri. Isus, de fapt, insistă tocmai asupra ireversibilității condiției create de unirea celor doi soți: „ei nu mai sunt doi, ci un singur trup” (v. 8). Această uniune, în plus, are un statut „divin” („Nimeni să nu despartă ceea ce Dumnezeu a unit” – v. 9); este, de fapt, o chemare din partea lui Dumnezeu (nu doar efectul unor „afinități elective”) și, ca atare, se bazează pe credință. Prin urmare, prima parte a Evangheliei se încheie prin compararea repudierii cu adulterul și afirmând că soțul și soția au aceleași îndatoriri unul față de celălalt (v. 11-12).

Copiii. Imediat după episodul discuției despre căsătorie, Marcu relatează o scenă în care se manifestă marea familiaritate a lui Isus cu copiii. Ucenicii nu înțeleg și, cu o anumită severitate (verbul epitimáō, „a mustra”, este destul de puternic), îl împiedică pe Învățător să intre (v. 13). O astfel de scenă evocă poate toate acele ocazii în care creștinii sunt cei care îngreunează accesul la Dumnezeu.

Împărăția lui Dumnezeu și copiii. În fața copiilor, Isus pronunță o frază foarte bogată care se pretează la mai multe inter pretări. În primul rând, ea poate fi tradusă, astfel: „Cel care nu primește împărăția lui Dumnezeu ca [cel care primește] un copil” (v. 15). Această traducere se potrivește contextului imediat, deoarece cu puțin timp înainte Isus a afirmat că împărăția aparține tocmai celor care sunt ca un copil (v. 14). Conform acestei considerații, creștinul este așadar chemat să devină ca un copil, manifestând o mare docilitate și o continuă disponibilitate de a se converti (Mt 18,3: „Dacă nu vă veți converti și nu veți deveni ca niște copii, nu veți intra în Împărăția cerurilor”). Pe de altă parte, aceeași propoziție poate fi tradusă și în alt mod: „Oricine nu primește Împărăția lui Dumnezeu ca [cineva care primește] un copil” (v. 15). În acest caz, accentul nu cade pe comportamentul celor mici, ci pe comparația dintre primirea împărăției și primirea unui copil (Mt 9,33-37). Împărăția lui Dumnezeu se aseamănă cu un copil care se prezintă rupând tiparele și modificând echilibrul, pentru a fi primit cu deschidere de spirit și generozitate, lăsându-se uimit și dezarmat. Nu există un mod mai explicit de a ne reaminti că nașterea unei creaturi noi este un simbol puternic al experienței de credință. Noutatea lui Dumnezeu se naște în viața oamenilor la fel cum un copil apare în viața unui cuplu: a-l primi înseamnă, cu siguranță, a lăsa această noutate să răstoarne planurile și să restabilească prioritățile. Cu toate acestea, copilul nou-născut, ca și credința, nu este doar un motiv de tulburare, ci aduce cu sine multe daruri neprețuite și neașteptate de har și bucurie.

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

 ESTE POSIBILĂ FORMA EVANGHELICĂ A CĂSĂTORIEI?

de Aristide Fumagalli

Tendința rapidă și crescândă a celor botezați de a coabita mai degrabă decât de a se căsători, creșterea constantă a căsătoriilor celebrate chiar și cu un ritual religios care au ca rezultat separarea de facto și divorțul civil, numărul tot mai mare de noi uniuni formate de credincioși divorțați recăsătoriți atestă în mod clar actualitatea și gravitatea crizei căsătoriei creștine, așa cum este proclamată și celebrată în Biserica Catolică. Mai este credibil să o propunem și, mai ales, mai este posibil să o trăim?

Conștient de aceste întrebări, Papa Francisc, în urma unui proces sinodal amplu și articulat, a schițat răspunsurile în Exortația apostolică Amoris laetitia (19 martie 2016), din care se inspiră această scurtă reflecție (numerele documentului sunt indicate între paranteze).

Transmițând forma evanghelică a căsătoriei, potrivit căreia soții „nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Mt 19,6), Biserica învață: căsătoria se realizează pe deplin în uniunea dintre un bărbat și o femeie, care se dăruiesc unul altuia în iubire exclusivă și fidelitate liberă, își aparțin până la moarte și se deschid transmiterii vieții, consacrate prin sacramentul care le dă harul de a se constitui ca Biserică domestică și ferment de viață nouă pentru societate (292).

Asemenea farului unui port care ghidează cursul marinarilor, mai ales pe timp de furtună, acest „ideal deplin al căsătoriei” este inalienabil pentru Biserică, care ar fi lipsită de „fidelitate față de Evanghelie” dacă l-ar propune cu „lâncezeală, orice formă de relativism sau un respect excesiv” (307). Idealul deplin al căsătoriei, date fiind limitele și fragilitățile condiției istorice, nu poate fi trăit decât incomplet de către soți, deoarece împlinirea sa este escatologică, corespunzând venirii definitive a Împărăției Cerurilor. În cursul istoriei, căsătoria, chiar și căsătoria sacramentală, este doar un „semn imperfect al iubirii dintre Cristos și Biserică” (72). Având în vedere „deja și nu încă” care caracterizează istoria mântuirii, „nicio familie nu este o realitate perfectă ambalată odată pentru totdeauna, ci necesită o dezvoltare treptată a capacității de a iubi” (325). Chemată să „însoțească cu milă și răbdare posibilele etape de creștere ale persoanelor care se construiesc zi de zi”, Biserica, deși „fără a diminua idealul evanghelic al căsătoriei” și „deși riscă să se murdărească cu noroiul străzii”, nu renunță la căutarea „binelui posibil” (308).

Binele posibil nu este binele absolut, adică definit în afara oamenilor care îl practică. Mai degrabă, binele posibil corespunde dinamismului vieții umane și creștine, care nu pune în aplicare tot binele hic et nunc, ci se îndreaptă treptat spre punerea sa în aplicare. Binele posibil, deși minim în comparație cu binele ideal, este totuși cel mai mare bine în raport cu oamenii care îl practică.

Prin urmare, deși mai mic decât binele ideal, binele posibil este totuși definibil ca fiind cel mai bun bine. În cadrul dinamismului gradual al vieții creștine, binele posibil poate fi comparat cu pasul călătorului. În comparație cu întregul drum pe care trebuie să îl parcurgă, pasul pe care îl face este minim și insuficient. Comparativ cu piciorul pe care îl are la dispoziție, însă, pasul pe care îl face este mai mult decât suficient, ba chiar este pasul nespus de adecvat. În călătoria treptată spre idealul deplin al căsătoriei, binele posibil nu poate fi stabilit printr-o „nouă normă canonică generală, aplicabilă tuturor cazurilor”, ci necesită „un discernământ personal și pastoral responsabil al cazurilor particulare” (300).

Discernământul binelui posibil urmărește un dublu obiectiv, vizând, în mod negativ, să clarifice „faptul că o situație nu răspunde obiectiv propunerii generale a Evangheliei”; și, în mod pozitiv, să recunoască cu sinceritate și onestitate care este pentru moment răspunsul generos care poate fi oferit lui Dumnezeu, și să descopere cu o anumită certitudine morală că aceasta este donația pe care Dumnezeu însuși o cere în mijlocul complexității concrete a limitărilor, chiar dacă nu este încă pe deplin idealul obiectiv (303).

Discernerea cazurilor particulare, evitând să creadă că „totul este alb sau negru” și identificând mai degrabă „elementele care pot favoriza evanghelizarea și creșterea umană și spirituală” (293), ajută la „găsirea căilor posibile de răspuns la Dumnezeu și de creștere prin limitări”. În beneficiul unei astfel de căutări, trebuie amintit că „un pas mic, în mijlocul unor mari limitări umane, poate fi mai plăcut lui Dumnezeu decât viața exterioară corectă a celui care își petrece zilele fără să se confrunte cu dificultăți majore” (305).

Forma evanghelică a căsătoriei poate fi trăită în mod realist dacă o considerăm într-o cheie dinamică, ca pe o călătorie care nu poate fi realizată dintr-un singur salt, ci pas cu pas. Dacă, dimpotrivă, este concepută static, ca o stare ideală de viață în care cineva este fie perfect înăuntru, fie complet în afară, forma evanghelică a căsătoriei, oricât de frumoasă și fascinantă ar fi, ar fi imposibilă în realitatea vieții.

Concepția căsătoriei în cheie dinamică nu este, la urma urmei, altceva decât declinarea pentru un bărbat și o femeie a vocației creștine, pe care Evangheliile o relatează ca urmare a lui Isus. Posibilitatea de a merge, pas cu pas, pe urmele lui Isus se datorează, de altfel, Duhului său, prin care îi atrage pe toți la sine (cf. In 12,32). Acesta este motivul pentru care Biserica celebrează încă sacramentul căsătoriei, în care harul Duhului este oferit soților pentru ca, mergând pe urmele lui Isus, să se poată iubi unul pe altul așa cum a iubit El.

CEEA CE DUMNEZEU A UNIT

de Roberto Laurita

Nu pot nega că mă simt neliniștit atunci când, în timpul unei nunți, observ că atmosfera capătă un ton excesiv de vesel și glumeț, până la punctul de a pierde seriozitatea și măreția a ceea ce se întâmplă. În astfel de cazuri, nu ezit să le reamintesc celor prezenți că, desigur, „slujitorii” sacramentului sunt mirii și nu este întâmplător faptul că aceștia se află de obicei în centrul spațiului liturgic. Dar este la fel de adevărat că protagonistul principal este Dumnezeu: el este cel care ne oferă prezența sa de har, el este cel pe care trebuie să-l primim cu bucurie și recunoștință. Prea adesea, de fapt, se pare că Dumnezeu este, în cele din urmă, pus în umbră. Ca și cum căsătoria s-ar naște doar din angajamentul unui bărbat și al unei femei, manifestat în textul sobru și esențial al promisiunii pe care o fac. Ca și cum nu ar fi Dumnezeu însuși, acționând la persoana întâi, cel care garantează, cu lumina și forța sa, soliditatea unei legături de iubire asumate public, cu drepturile și îndatoririle sale.

Iată de ce obișnuiesc să invit cuplurile căsătorite să trăiască cu bucurie, dar și cu o anumită „frică și cutremur”, ritualul care, prin scurtimea sa, este invers proporțional cu efectele pe care le produce. Da, gesturi simple și cuvinte măsurate, dar care schimbă existența a două ființe umane și le fac, în diversitatea care constituie o bogăție, „un singur trup”.

Astfel, alegerea ritualului, care pecetluiește formula căsătoriei cu o frază a lui Isus preluată direct din textul Evangheliei, mi se pare potrivită: „Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”. Acesta este un avertisment explicit menit să protejeze acea legătură de iubire care nu se reduce la o relație privată între soți, ci se bucură de însăși prezența lui Dumnezeu, de sprijinul său.

A ataca căsătoria unei persoane nu înseamnă doar a încălca, prin urmare, ceva atât de prețios și de măreț precum iubirea care unește doi soți, ci este, de fapt, un act împotriva lui Dumnezeu, împotriva unei realități sfinte asupra căreia El își revarsă iubirea.

Nu este cazul, așadar, să luăm cu ușurință tot ceea ce contribuie la diminuarea valorii fidelității conjugale: un bun decisiv pentru stabilitatea familiei, pentru comuniunea existentă între soți, pentru seninătatea copiilor lor.

Privind în jur, mulți dintre noi nu putem să nu ne exprimăm recunoștința față de părinții noștri pentru acest dar pe care ni l-au făcut: poate că existența noastră nu a fost plină de daruri de niciun fel, dar acest dar valorează mai mult decât oricare altul.

 COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Încă din primele pagini ale Scripturii, imaginea bărbatului și a femeii vorbește despre o comuniune atât de profundă, încât ei sunt împletiți într-o singură iubire: acesta este visul lui Dumnezeu, ca nimeni să nu fie singur, nimeni să nu trăiască fără să fie iubit.

Psalmul: Cuvintele psalmului descriu fericirea celor care înțeleg frumusețea iubirii și încearcă să o trăiască în concretețea propriului cămin.

A doua lectură: Cei care au scris Scrisoarea către Evrei concep dinamica ființei umane cu criteriul unei mari familii: toți suntem copii ai lui Dumnezeu și frați și surori ai lui Cristos. Această privire de bunătate, care investește energie și responsabilitate în relații, dă mărturie despre relația noastră de iubire cu Dumnezeu și cu cei cu care trăim.

Evanghelia: Evanghelia prezintă iubirea ca un mister și ca un scop. Este necesară responsabilitatea adultului în credință, combinată cu încrederea transparentă a copilului față de tată. Binecuvântarea, potrivit lui Isus, înseamnă a savura această privire iubitoare și a o dărui: așa se construiește Împărăția lui Dumnezeu pe acest pământ.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 559/septembrie-octombrie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 113