„Nu este niciun scandal dacă toți sunt ucenici”- Meditație pentru Duminica a XXVI-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXVI-A TPA B

29 SEPTEMBRIE 2024

 NU ESTE NICIUN SCANDAL DACĂ TOȚI SUNT UCENICI

În prima lectură, Dumnezeu împarte Duhul care se afla peste Moise altor bătrâni, printre care Eldad și Medad care la început sunt absenți; în ciuda preocupărilor unui tânăr și ale lui Iosua, Moise recunoaște, fără gelozie, că carisma singulară ultimilor doi bătrâni este un dar de la Dumnezeu. Psalmul 18 celebrează Tôrâ, Legea lui Dumnezeu, intactă, plină de o forță vitală, stabilă și capabilă să confere frica de Dumnezeu celor neexperimentați; este un antidot puternic împotriva otrăvii păcatului și împotriva mândriei. A doua lectură anunță nenorocirile celor bogați și reflectă asupra naturii înseși a bogăției; nu este altceva decât o aparență consumată de timp și ștearsă de moarte. În Evanghelie, Ioan este intolerant cu cei care fac minuni, dar care sunt în afara cercului discipolilor. Isus, pe de altă parte, îl avertizează cu privire la riscul de a-i scandaliza pe cei mici și îi invită pe ucenici să se ocupe mai degrabă de propria lor vocație, luptând împotriva a tot ceea ce împiedică accesul la Împărăție. 

PRIMA LECTURĂ

Prima lectură este luată din capitolul 11 al cărții Numerilor; în el, după murmurul israeliților, Moise deplânge propria sa neputință de a purta singur toată greutatea poporului (Num 11,10-15). Din acest motiv, Dumnezeu promite să îl ajute prin dăruirea Duhului și celor șaptezeci de bătrâni. Pasajul, prin urmare, reprezintă chiar momentul în care Domnul, în nor, ia Duhul de pe Moise și îl dă bătrânilor. Un aspect semnificativ: Dumnezeu îi instituie pe cei șaptezeci printr-un act care se realizează prin cuvânt (v. 25: Domnul a coborât în nor și i-a vorbit lui Moise) și care îi transformă.

Situația bătrânilor și a lui Moise este, prin urmare, foarte asemănătoare cu cea a poporului adunat pentru Euharistie. Acest prim pasaj servește ca o prefață la relatarea din vv. 26-29, care povestește despre Eldad și Medad, doi bătrâni înscriși în lista celor aleși, dar care nu se apropie de cort și, prin urmare, nu primesc același dar ca ceilalți. V. 26 arată că, în ciuda acestui fapt, Duhul se odihnește și peste ei și îi legitimează ca profeți (au început să profețească în tabără – v. 26).

Comportamentul lor este criticat mai întâi de un tânăr (v. 27) și apoi de Iosua însuși (v. 28), care îi spune lui Moise: Oprește-i! Deoarece în Scriptură tinerețea este uneori sinonimă cu nebunia (cf. 1Reg 12,8-13), pasajul se bazează pe contrastul dintre reproșurile din vv. 27-28 și răspunsul înțelept al lui Moise: „Ești gelos pentru mine? De-ar fi tot poporul Domnului profeţi! Şi de-ar pune Domnul duhul său peste ei!” (v. 29). El este sigur de propria sa autoritate și nu percepe carisma lui Eldad și Medad ca pe o amenințare. Dimpotrivă, prin repetarea verbului natàn, a da, de două ori, el manifestă o înțelegere interesantă a acestui fenomen de distribuție universală a profeției: un dar de la Dumnezeu. Adunarea euharistică este astfel încurajată în două moduri: relatarea le reamintește creștinilor că Domnul poate naște carisme cu o libertate extremă și rupând toate tiparele, și că darul oferit celorlalți nu diminuează propria persoană, deoarece valoarea cuiva nu depinde de ceea ce face, ci de relația sa cu Dumnezeu.

A DOUA LECTURĂ

A doua lectură, asemănătoare unei acuzații profetice, anunță nenorocirile care îi așteaptă pe bogați, reflectând asupra naturii înseși a bogăției. Iacob îi invită pe bogați să plângă și să strige (verbul ololýzo, „a striga”, apare adesea în textele profetice, cf. Is 13,6), deoarece, deși sunt bogați, vor fi și ei loviți de mizerie (acesta este sensul lui talaipōría, cf. Ap 3,17). Pentru a motiva această invitație, se face mai întâi aluzie la putreziciunea bogăției, folosind verbul sépō, care indică caracterul trecător și tranzitoriu al operației umane (cf. Sir 14,19). Cea mai somptuoasă rochie, simbol al statutului cuiva (cf. Lc 16,19), va fi devorată de molii (cf. Pr 24,20; Sir 42,13) și nici metalele prețioase nu vor putea rezista ruginei. Ceea ce pare să întemeieze siguranța bogatului nu este în realitate decât aparență, pentru că este consumată de timp și ștearsă de moarte. V. 3 se încheie cu o scenă foarte vie: rugina însăși, personificată, se ridică la judecată, pentru a-i acuza pe bogați că și-au trăit viața cu gândul de a „acumula” bogății (verbul thesaurízō are adesea o conotație negativă, cf. Tob 12,8; Bar 3,17 și mai ales Mt 6,19-20) fără a fi orientați spre ceilalți. În a doua parte a pasajului, Iacob denunță comportamentul celor bogați, amintind câteva atitudini în care se dezvăluie lăcomia lor tractată. Ei au fraudat salariul muncitorilor (v. 4; cf. Lev 19,13; Iob 7,1-2; Sir 7,20; Ier 22,13; Mt 20,8), dar Domnul nu a fost indiferent și le-a auzit strigătul. Verbul spataláō (v. 5) face aluzie la stilul de viață al celor care trăiesc dezordonat, în extravaganță (1Tim 5,6; cf. Ez 16,49), în timp ce simbolul se referă la atitudinea celor care caută doar propria bunăstare, uitând de Dumnezeu și de alții (Dt 31,20; 32,15).

1. 6 încheie această serie cu cea mai gravă afirmație: în inima bogatului nu există loc pentru Dumnezeu, iar această atitudine are ca rezultat violența ucigașă („L-aţi osândit şi l-aţi ucis pe cel drept”).

EVANGHELIA

El nu ne-a urmat. Ucenicii tocmai și-au încheiat dialogul cu Isus, arătând că, în timp ce Învățătorul se apropie de patimă, atenția lor este concentrată pe o preocupare foarte meschină: afirmarea personală (Mc 9,30-37). Imediat după învățătura lui Isus, Ioan a lui Zebedeu (un tânăr, asemenea personajului din Num 11.27 din prima lectură) i se adresează lui Isus cu o întrebare și mai nepotrivită: „Învățătorule, am văzut pe unul care scotea demoni în numele tău și am vrut să-l oprim, pentru că nu ne urma” (v. 38). Logica manifestată în aceste cuvinte este încă o dată cea a afirmării de sine și a dominației: Ioan nu tolerează ca cineva din afara cercului său (cineva care nu este „de-al nostru”) să poată face bine în numele lui Isus. Această atitudine nu este surprinzătoare, nu în ultimul rând pentru că „fiii tunetului” (Mc 3,17) din Evanghelie se vor întoarce pentru a arăta o mare ambiție și dorință de tergiversare (Mc 10,35-45). În plus, faptul că Ioan nu se referă la actul de a-l urma pe Isus, ci la cel de a-i urma pe ucenici este singular: evanghelia nu spune niciodată că creștinul trebuie să-i urmeze pe ceilalți ucenici; cuvintele lui Ioan trădează, deci, o înțelegere deformată a slujirii ucenicului. În cele din urmă, pasajul nu este lipsit de o anumită ironie, deoarece în Marcu ucenicii nu au dat dovadă de calități deosebite, ba chiar au demonstrat doar o neputință remarcabilă, fiind incapabili să alunge un demon dificil (Mc 9,14-29).

Cel care nu este împotriva noastră este pentru noi. Spre deosebire de Ioan, Isus împlinește ceea ce era deja prefigurat în pasajul proclamat ca primă lectură: victoria asupra răului nu poate veni decât de la Dumnezeu și de la puterea numelui lui Isus („o minune în numele meu”, v. 39), de la cine nu împiedică direct lucrarea lui Isus Cristos și a discipolilor, acționează de fapt în favoarea lor. Mai mult chiar, oricine îi primește pe ucenici pentru că sunt „ai lui Cristos” (Rom 8,9; 1Cor 3,21-23), chiar și numai cu un pahar cu apă (primire reală, dar sobră), va primi ca răsplată viața și bucuria veșnică (v. 41). Isus nu precizează că, pentru a primi acest dar, ei vor trebui să îl urmeze, iar acest lucru dezvăluie și mai puternic generozitatea sa extraordinară.

Scandalul. Începând cu v. 42, adresarea lui Isus către discipolii săi devine foarte serioasă: „Oricine scandalizează pe unul dintre aceştia mai mici care cred în mine, ar fi mai bine pentru el dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară trasă de măgar şi ar fi aruncat în mare…”. Scandalul este dezamăgirea puternică resimțită în fața unei realități care subminează convingerile și le face să șovăie.

Contextul clarifică sensul acestor cuvinte și face din ele o acuzație destul de dură, în primul rând împotriva lui Ioan. În timp ce discipolul este preocupat de cercul său și de persoana „neregulamentară” care scoate demoni în numele lui Isus, Maestrul are la inimă binele celorlalți. De aceea, adresându-se tuturor, el recitește că nu trebuie să-și facă griji pentru cei care nu fac parte din „cercul” lor, ci mai degrabă să aibă grijă să nu-i scandalizeze pe cei mici care au început să creadă (poate tocmai prin evitarea unui anumit exclusivism). Această vină este atât de gravă încât este comparată cu o soartă odioasă (înecul fără a avea nicio ieșire) și cu o moarte infamă (trupul persoanei înecate a rămas neîngropat).

Tăiați-o. Continuându-și învățătura, Isus inversează discursul prin utilizarea aceluiași lexic al „scandalului”. Tocmai pentru că consecințele scandalurilor sunt atât de grave, discipolul trebuie să se ocupe în primul rând de propria conduită și să aibă grijă de vocația sa. Pasajul format de vv. 43.45.47 poate fi apoi interpretat în sens individual, ca o referire la facultățile persoanei. Dacă „mâna”, „piciorul” și „ochiul” discipolului devin prilej de scandal, este mai bine să le taie, să „intre în viață” (v. 43), pentru că altfel se riscă Gheena. Termenul gheena se referă la o vale situată la sud de Ierusalim, unde un foc continuu ardea deșeuri (cf. v. 48, unde este citat Is 66,24) și care era considerat locul viitor în care cei răi vor fi pedepsiți.

Mâna. „Viața” (v. 43.45) este un termen simbolic folosit pentru a se referi la „împărăția lui Dumnezeu” (v. 47), calificând-o ca o condiție de plinătate și fericire (Ps 36,10) experimentată prin legătura cu Dumnezeu (Ps 119,17) și credință (In 3,15). Ucenicului nu îi este garantat imediat accesul la această viață deplină, el poate rămâne în afara ei. Prin urmare, întrucât mâna este un simbol al acțiunii (Ib 31,7), Isus vrea să spună că, pentru a intra în Împărăție, este necesar să se rupă de anumite comportamente (în Decalog, există mai multe fărădelegi care se comit cu mâinile: crima, furtul, adulterul etc.) sau, așa cum se spune în Sir 38,10, pentru a se feri de eroare, trebuie „să-și regleze mâinile”.

Piciorul, ochiul. Isus își continuă instrucțiunea referindu-se mai întâi la picior și apoi la ochi. Acțiunea de a merge, și deci picioarele, este adesea o metaforă pentru comportament: „Picioarele lor aleargă spre rău” (Is 59,7; cf. Lc 1,79; Evr 12,13). Ochii, pe de altă parte, sunt poarta de intrare a multor ispite, declanșând lăcomia (Gen 3,5-6; Qo 2,10) și dorința nestăpânită ( 2Pet 2,14; 1In 2,16). Din acest motiv, pentru a descrie intensitatea luptei împotriva ochilor, Isus folosește verbul „a arunca afară” (ekbállō), folosit și pentru a indica expulzarea demonilor (Mc 1,34, 39; 3,15, 22-23; 6,13; 7,26; 9,18). Prin urmare, în fața reproșurilor lui Ioan, Isus reacționează cu fraze foarte puternice, menite să afirme un principiu esențial: ai grijă mai întâi de tine și luptă pentru a-ți vindeca chemarea la ucenicie!

Nu este de mirare, așadar, versetul citat în Lecționar pentru aclamația la evanghelie: „Cuvântul tău, Doamne, este adevărul; consacră-ne în adevăr” (In 17,17). În acest fel, liturgia cere ca Domnul însuși să fie cel care îi „consacră” pe credincioși în adevăr (care în Ioan califică revelația lui Isus Cristos), conform sensului originar al verbului „consacra”: a smulge din realitățile care îndepărtează de Dumnezeu pentru a se uni mai profund cu el.

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

UN BINE SCANDALOS

de Stella Morra

Ce ne scandalizează? Cineva care face bine, dar care nu este „al nostru”? Sau ceea ce este „al nostru cel mai mult” (trupul nostru, mâna, piciorul, ochiul…) și totuși este o sursă de scandal?

Și ce scandalizează doar unul dintre cei mici, ceva atât de grav încât să merite prețul vieții noastre?

Întrebarea este una radicală, căci ni se spune că scandalul este într-adevăr o chestiune gravă, că îi amăgește și îi rănește pe alții, mai ales pe cei mici sau pe cei care sunt expuși fragilității de un fel de demon. Cu toate acestea, așa cum se întâmplă adesea în Evanghelie, ceea ce este deplasat este întrebarea ucenicului: cel care se simte de partea bună și îndreptățit să oprească binele unei vindecări care are loc în numele Binelui lui Dumnezeu care este Isus și care așteaptă aprobarea pentru actul său de protejare a bunului nume, pentru că l-a oprit pe unul care nu este de-al nostru, este invitat să evalueze scandalul mâinii, piciorului, ochiului nostru. Și înainte de asta, să evaluăm micimea și vulnerabilitatea celor implicați în fața noastră.

Aceasta este adevărata întrebare, atunci: ce scandalizează și ce rănește și, prin urmare, trebuie evitat și oprit cu toată grija și sacrificiul de sine?

Așa cum este normal, ca în orice cultură, avem adesea primul sentiment de scandal în fața a ceea ce ni se pare neobișnuit, în afara regulilor comune și a obiceiurilor împărtășite, a ceea ce considerăm „normal”: aproape orice schimbare generează un sentiment de scandal care vine din neînțelegere și din faptul că ochii noștri nu recunosc ceea ce se întâmplă cu un automatism. În acest sens, ucenicii ar avea dreptate: unul care scoate demoni în numele lui Isus, dar care nu este de-al nostru este un scandal și trebuie oprit, nu-l cunoaștem și nu-l recunoaștem, cum se poate așa ceva?

Dar acest criteriu, pe care l-am putea numi cultural, nu numai că este insuficient (îl oprește pe fiecare, fără discernământ), dar este imediat descalificat de Isus, care ne cheamă într-adevăr să învățăm să ne scandalizăm pentru lucrurile corecte, și să ne scandalizăm nu printr-o afirmare a proprietății și a drepturilor rezervate (am vrut să-l oprim!), ci mai degrabă printr-o asumare personală și costisitoare a responsabilității (taie-ți mâna, piciorul, scoate-ți ochiul…) care se privează de ceva și nu-i oprește pe alții. Există un preț de plătit pentru a nu te rușina, nu un titlu de revendicat.

Să te scandalizezi pentru lucrurile corecte, așadar, și să fii gata să-ți asumi personal responsabilitatea costisitoare pentru ele, pe figura unui Maestru care, pentru a ne justifica pe noi, păcătoșii, moare și nu ucide, trăiește și aduce la viață.

Rămânem însă cu întrebarea: care sunt lucrurile potrivite pentru care să ne scandalizăm? Criteriul din text este clar: ceea ce este bun este bun, mai ales pentru cei mici și cei fragili. Criteriul sunt ei, cei care sunt cel mai puțin capabili să se apere și care sunt cei mai nevoiași. Ceea ce este bun pentru ei, vindecă, tămăduiește, alină, hrănește, aduce viață, este bun pentru toți și trebuie urmărit, indiferent de afiliere sau de drept. Și îmi vin în minte două exemple concrete.

Primul din distorsiune profesională (predau și, prin urmare, lucrez cu cuvinte…): care cuvinte scandalizează și rănesc și care vindecă și aduc viață? Acesta este un discernământ constant pentru mine, pentru că cuvintele sunt pietre, rănesc sau deschid lumi, alimentează neîncrederea sau încurajează schimbarea, înrobesc sau fac să crească libertatea. Cuvintele sunt uneori scandalizante pentru că sparg circuitele închise ale minții, iar acesta este un scandal cultural care trebuie urmărit pentru că este bun, face bine; uneori, însă, sunt scandalizante pentru că sunt insuportabile, pentru că nu fac decât să afirme puterea celui care vorbește și nu deschid calea pentru cel care ascultă, pentru că a fi un cursant vulnerabil este epuizant, dar a rămâne astfel este și mai mult. Nu există o rețetă: adevăratul cost care trebuie plătit este să discerni mereu, să fii vigilent la fiecare cuvânt. Mă gândesc adesea că darurile Duhului Sfânt sunt toate darurile necesare pentru a discerne (sfat, prudență, înțelepciune…) și acest lucru definește faptul că Duhul dă viață, pentru că ceea ce trebuie să facem este această operațiune laborioasă și delicată constantă.

Al doilea exemplu se referă la o dimensiune mai publică și comună a vieții noastre: cum să ne asumăm responsabilitatea în fața realităților scandaloase ale nedreptății care traversează lumea? Cum să facem binele, chiar dacă este costisitor? Sau suntem pur și simplu neputincioși în fața unor fapte mult mai mari decât noi, sisteme economice, migrații, lupte pentru putere între state și așa mai departe? Și aici ni se cere un proces costisitor de discernământ: să ne asumăm responsabilitatea pentru fiecare gest și cuvânt, mic sau mare, care încet-încet fac cultură, construiesc sentimente… Spunem adesea fraze de genul:

„Nu am nimic împotriva migranților, dar oamenii…”. Suntem oameni, putem să luăm cuvântul, să votăm și să alegem, să punem dreptatea înaintea apărării intereselor noastre (mâini, picioare și ochi…). Reconstruirea unei atmosfere de dreptate este o operațiune pe termen lung și cu multe fațete, iar fiecare își poate juca rolul, în mod scandalos și fără sens, se pare.

Prin urmare, este vorba de asumarea responsabilității pentru un bine (cultural) scandalos, adică neobișnuit și obișnuit. Pentru că a face bine este singurul scandal pe care trebuie să îl acceptăm.

IDENTIFICARE ȘI ERADICARE

de Roberto Laurita

Prima noastră reacție la cuvintele lui Isus, trebuie să recunoaștem, este una de nedumerire. Nu i-am auzit niciodată pe buze expresii atât de dure și de neplăcute. Și astfel, prima tentație este să estompăm ceea ce constituie un avertisment sever, fără ieșire. Scandalul este o chestiune serioasă: severitatea lui Isus își găsește rațiunea în gravitatea situației. A da scandal constituie o piedică, un obstacol serios pe calea care duce la viața veșnică. Cei mai expuși sunt bineînțeles „cei mici”: copiii, dar și toți cei care nu au suficientă forță morală pentru a-și da seama de pericolul anumitor atitudini și alegeri, toți cei care se bazează pe curentul așa-numitei „morale comune”, fără să folosească propriile vâsle pentru a decide încotro să meargă.

Isus vrea să ne inducă în primul rând să nu minimalizăm scandalul, pentru că el creează un precedent, constituie o ispită, ne invită să adoptăm comportamente similare, ne coboară apărarea în fața răului. Îndurarea pe care el a rezervat-o întotdeauna păcătoșilor nu are în niciun caz conotația de convivență sau de consimțire. Ea investește persoana și fragilitatea sa, dar nu renunță să identifice clar răul și ticăloșia, aroganța și nerușinarea, nedreptatea și încălcarea drepturilor altora care ruinează existența oamenilor.

Identifică pentru a eradica. Nu pentru a stâlci. Nu pentru a exploata slăbiciunea altora în propriul avantaj. Nu pentru a profita și a-i face pe oameni să piardă măsura, distincția dintre rău și bine. Extirparea este întotdeauna o operațiune dureroasă: de aceea nu poate fi făcută de cei care se bucură să-i vadă pe alții suferind, de cei care se erijează în judecători nemiloși. Extirparea trebuie să fie un act de iubire: față de persoana care a făcut răul pentru a se elibera de el, față de cei mici pentru că au dreptul la aer curat și la exemple bune, față de viață, care crește mai luxuriantă cu cât sunt înlăturate obstacolele care o împiedică să-și găsească seva abundentă.

Altfel? Altfel, cei care comit răul devin primele victime ale propriilor lor alegeri. Răul nu are viitor! Dar între timp există multe victime, care pier din cauza lui. Tocmai de aceea, Isus ne vorbește cu hotărâre, fără menajamente. Pentru că el vede numeroasele victime ale scandalurilor de tot felul…

La acțiune, deci! Începând cu noi înșine, desigur! De la răul care se ascunde în noi: primul care trebuie recunoscut și doborât cu extremă hotărâre, fără scuze. Pentru că acesta este răul cel mai periculos, dacă dorim cu adevărat viața veșnică… Există deci o întrebare pe care nu o putem eluda: este acesta cu adevărat scopul vieții noastre? Răspunsul explică compromisurile noastre și toate justificările noastre.

 Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 559/septembrie-octombrie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 68