„După chipul lui Cristos, mici și persecutați”- Meditație pentru Duminica a XXV-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

 DUMINICA A XXV-A TPA B

22 SEPTEMBRIE 2024

DUPĂ CHIPUL LUI CRISTOS, MICI ȘI PERSECUTAȚI

În capitolul al doilea al cărții Înțelepciunii, se face referire la persoana care nu trăiește în prezența lui Dumnezeu și caută doar satisfacția; nu poate decât să devină violentă, disprețuindu-i și persecutându-i pe cei drepți (prima lectură). Psalmul 53 exprimă actul de credință al celui drept persecutat, anticipând rugăciunea lui Isus; el se simte obiectul nedreptății și îi cere lui Dumnezeu să intervină. În a doua lectură, rivalitatea și afirmarea de sine nu pot provoca decât „dezordine”, dar Dumnezeu poate dărui o înțelepciune cerească, în care sunt descrise multe calități, care eliberează de violență. În evanghelie, pentru a doua oară, Isus își anunță patima și dezvăluie că Fiul lui Dumnezeu, lovit ca omul cel drept din Înț 2, va învia. În ciuda acestui fapt, ucenicii se ceartă între ei pentru că fiecare caută locul întâi ; Isus afirmă apoi că „dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toți și slujitorul tuturor”. Viața capătă sens doar dacă o înțelegem ca o misiune și ca o slujire.

 PRIMA LECTURĂ

Lectura din cartea Înțelepciunii este preluată dintr-un capitol în care este ilustrată gândirea celor neevlavioși: pentru ei, moartea pune capăt la orice (Înț 2,1-5) și, prin urmare, cea mai „înțeleaptă” decizie de luat este să se bucure de viață fără nicio reținere (Înț 2,6-9). Trecerea la vv. 10-16 pare apoi abruptă, pentru că cei răi decid să se năpustească asupra celor drepți aproape fără motiv: „Noi stăpânim pe cel drept, care este sărac…” (v. 10-16). Efectul de ruptură este de fapt intenționat: o viață trăită în căutarea propriei satisfacții nu poate duce decât la violență oarbă; cei care nu se refugiază în Dumnezeu în fața morții, se abandonează exercitării la maximum a propriei dorințe de afirmare și vitalitate, care se împlinește în anihilarea celuilalt.

Pasajul începe cu v. 12, în care cei răi meditează la punerea de capcane celui neprihănit (nu îl înfruntă în mod deschis, ci pe ascuns și în mod înșelător), pentru că el provoacă o mare jenă și „inconveniență”. Simpla lui prezență, de fapt, devine o acuzație la adresa modului lor de viață (uită legea și instruirea pe care au primit-o).

Următorul pasaj este și mai amar: cei neevlavioși îl pun la încercare pe cel drept pentru a vedea dacă vorbele lui sunt adevărate (v. 17) și dacă într-adevăr, ca fiu al lui Dumnezeu (cf. Ex 4,22; Ier 31,9; Ps 103,13), Domnul îl va răscumpăra din mâinile celor care vor să-l omoare. După ce au făcut acest lucru, perspectiva devine și mai grotescă și tragică: ei doresc să-l pună la încercare cu violențe și chinuri pentru a-i testa blândețea (v. 19), condamnându-l la o moarte infamă (v. 20). Lectura se încheie astfel, lăsând un gust amar în gură, arătând că Scriptura nu se teme să prezinte punctul de vedere al unor personaje vădit rele, astfel încât fiecare creștin să poată intra în sine pentru a-și testa propriile gânduri și acțiuni; o astfel de perspectivă dezvăluie că o viață orientată doar spre realizarea de sine nu poate duce decât la agresivitate și duritate față de ceilalți. Prin prefigurarea morții Fiului lui Dumnezeu, prin urmare, Înț 2 generează o așteptare care va fi împlinită de Evanghelie.

A DOUA LECTURĂ

Lectura din Iacob creează un ecou cu prima lectură. În primul rând, se face referire la „gelozie”, zêlos, un termen care se poate referi fie la o tensiune pozitivă (2Cor 11,2), fie la un sentiment negativ, invidia, adesea legat de termenul éris, „ceartă” (Rom 13,13), sau de eritheía (aici și în Iac 3,14, care poate fi tradus și prin „ambiție personală”). Rivalitatea și afirmarea propriei persoane nu pot decât să provoace „dezordine” (akatástasis, „stare de lucruri instabilă”, opusă ordinii stabilite, cf. 1Cor 14,33) și fapte rele (Iac 3,16). În comparație cu Înț 2, însă, pasajul din Iacob se deschide spre speranță: Dumnezeu poate dărui o înțelepciune cerească, care vine de sus, și poate elibera de violență; în lectură este clar că această eliberare nu vine din inițiativa umană, ci este opera lui Dumnezeu. Înțelepciunea este descrisă prin intermediul unei serii de elemente; acestea sunt precedate de adjectivul „pură”, care indică în mod clar calitatea divină a acestei înțelepciuni (1In 3,3); ea nu este doar teoretică, ci are implicații practice: ea este în primul rând „pașnică”, se opune rivalității căutând pacea (Evr 12,11), „blândă”, deci tolerantă cu păcătoșii (epieikḗs – Tit 3,2), „supusă”; este „plină de milostivire”, adică de compasiune pentru cei slabi și de iubire pentru păcătoși; produce „roade bune”, tocmai pentru că face persoana capabilă să se dăruiască altora (cf. Mt 7,16-20); în sfârșit, este „imparțială”, nu face favoritisme, și „sinceră”, literalmente „nu ipocrită”, ca și caritatea (Rom 13,9; 2Cor 6,6). V.18 încheie astfel prima parte a pasajului afirmând că cel care acționează pentru pace face toată dreptatea.

În a doua parte a pasajului (Iac 4,1-3), Epistola lui Iacob se adâncește în conștiință și arată că creștinul este marcat de o luptă continuă (patimile „care fac război în mădularele voastre”; folosirea participiului strateuómenōn, „luptă”, califică această luptă drept o realitate continuă).

În acest fel, se dezvăluie faptul că adevărata luptă nu este „împotriva cărnii și sângelui” (Ef 6,12), deci creștinul nu luptă împotriva oamenilor, ci împotriva „patimilor” sau, mai literal, a „plăcerilor” (ēdonê; cf. Lc 8,14; Tit 3,3). Versetul 2 dezvăluie care sunt consecințele înfrângerii în această luptă: „poftele” omenești (epithymíai, „concupiscențe”, folosit pentru dorința dezordonată; 1Cor 10,6), de fapt, nu fac decât să provoace frustrare și să se transforme într-o dorință dezamăgitoare de a-l aneantiza pe celălalt („ucide”), înrădăcinată în „invidie” (Iac 4,2). Cauzele profunde ale acestei atitudini sunt două: unii acționează astfel pentru că se bazează pe propria inițiativă și, negându-și credința, nu se adresează lui Dumnezeu („nu aveți pentru că nu cereți”, 4,2; cf. Mt 7,7); alții, în timp ce se roagă, intenționează doar să obțină plăceri („cereți pe nedrept, adică pentru a vă satisface poftele” – 4,3), fără a se deschide cu adevărat la o relație cu Dumnezeu.

EVANGHELIA

A doua vestire a Patimilor. Isus și ucenicii traversează Galileea în drum spre Ierusalim și Învățătorul își repetă învățătura de mai multe ori (în greacă, verbul didáskō este folosit la imperfect, pentru a indica tocmai o acțiune repetată). Anunțul este formulat altfel decât în Mc 8,31: „Fiul Omului este dat în mâinile oamenilor și ei îl vor ucide” (9,31). De fapt, în Marcu, verbul paradídomi, „a preda”, este legat de patimă (3,19; 10,33; 14,10-11.18.21; 15,1.10.15) și o califică mai ales ca o experiență în care Isus își pierde capacitatea de autodeterminare și propria libertate, căzând în „mâinile” altora, în puterea lor. Cu toate acestea, ca și în primul caz, Isus nu se referă doar la patimile și la moartea sa, ci anunță și învierea, exprimând astfel ceea ce va deveni nucleul kérygmei apostolice (cf. Fap 2,22-24; 3,13-18) și oferind adunării contraponderea potrivită la ceea ce a fost proclamat în lectura din Înț 2: Fiul lui Dumnezeu, cel drept și prigonit, va învia, destinul său este gloria, așa cum se afirmă și în aclamarea Evangheliei: „Dumnezeu ne-a chemat prin Evanghelie, pentru a stăpâni gloria Domnului nostru Isus Cristos” (2Tes 2,14). Prin urmare, primul pasaj se încheie pe o notă amară: Isus „i-a învățat” pe ucenici, dar aceștia „nu au înțeles”; în ambele cazuri, folosirea imperfectului arată că, dacă învățătura este repetată de mai multe ori, ignoranța ucenicilor rămâne constantă.

Întrebarea din Cafarnaum. V. 33 oferă notificări geografice și spațiale precise. Ucenicii sunt în Cafarnaum, o locație foarte relevantă pentru lucrarea lui Isus în Galileea (1,21; 2,1). De asemenea, ei sunt acasă, probabil în casa lui Petru, unde Isus a făcut primele sale minuni (1,29; 2,4). Învățătorul îi întreabă, așadar, despre conversațiile lor de pe drum (în direcția Ierusalimului); scenariul domestic sugerează că urmează să fie introdusă o învățătură rezervată discipolilor și deosebit de importantă (cf. 7,17).

Tăcerea. Întrucât în v. 32 accentul relatării a căzut pe ignoranța discipolilor, ne-am aștepta ca ei, pe drum, să discute tocmai despre ceea ce nu înțelegeau pe deplin. În schimb, confruntați cu întrebarea lui Isus, ucenicii rămân tăcuți, plini de rușine. Evanghelia precizează, de fapt, că „pe drum se certau între ei cine era cel mai mare” (v. 34). La fel ca neevlavioșii din Înț 2, în perspectiva lor nu există loc pentru Dumnezeu și nu arată nicio preocupare pentru soarta lui Isus. Singurul lor interes este să își afirme propria valoare, făcându-i astfel pe ceilalți ucenici rivali cu care să se măsoare și adversari de învins.

Cel din urmă și slujitorul. Isus se așează apoi (v. 35), asumându-și poziția de învățător (cf. Mt 5:1-2), și prezintă o nouă învățătură, „chemându-i” pe cei Doisprezece. În acest fel, evanghelistul demonstrează că, în ciuda insipienței lor, Isus inovează „vocația” care i-a pus în mișcare și care a fost la originea aventurii lor până în acest moment. Învățătura este clară: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toți și slujitorul tuturor”. Propoziția este împărțită în două părți. În prima („Dacă cineva vrea să fie primul”), este exprimat punctul de vedere al persoanei care caută propria afirmare; în ea, nu există loc pentru ceilalți, „primul” este singur, comportamentul său nu implică nicio relație. În a doua parte, Isus inversează perspectiva și afirmă că pentru a fi primul trebuie să fii „ultimul” și, pentru a clarifica sensul acestei afirmații, precizează că se gândește la „slujitor”. Termenul folosit este diákonos și nu dûlos, prin care ne referim la „servitor” pentru a indica statutul social al persoanei supuse stăpânului. Diaconul, pe de altă parte, este în primul rând slujitorul mesei (Lc 17,8), cel care, uitând de sine, trebuie să se gândească la ceilalți; de aceea grecescul diákonos este folosit atât pentru cei care fac binele (Mt 25,44), cât și pentru ucenici (In 12,26). Dubla repetare a specificației „a tuturor” subliniază și mai mult caracterul relațional al slujirii și extinderea sa universală: cel care a primit Duhul lui Isus Cristos nu devine slujitorul doar al unora, ci este deschis tuturor ființelor umane. Prin urmare, creștinii adunați la celebrare sunt invitați să își amintească faptul că viața capătă sens doar dacă este înțeleasă ca o misiune și ca o slujire orientată spre ceilalți, al cărei fundament se găsește în misterul pascal, patima, moartea și învierea lui Isus. Căsătoria, viața de familie, prietenia, în Isus Cristos pot deveni o chemare la a se transcende pe sine pentru a-l sluji pe celălalt; fără Isus Cristos, pe de altă parte, se pot transforma într-un spațiu al rivalității, în care celălalt este un simplu instrument, funcțional pentru propria afirmare de sine.

Copilul. Prin urmare, Isus realizează un semn care se pretează la diferite interpretări: ia un copil, îl îmbrățișează și spune: „Cine primește unul dintre acești copii în numele meu, mă primește pe mine” (Mc 9,37). Gestul simbolic poate fi explicat în două moduri. În primul rând, Isus se referă la cei care sunt trimiși de Dumnezeu pentru a aduce vestirea Evangheliei (Mt 10,14); ei sunt prezentați ca niște copilași neajutorați, fără aur sau bogății, fără două tunici, fără toiag (Mt 10,9-10), deci fără mijloacele de a-și întemeia misiunea pe propriile resurse; oricine îi primește pe acești trimiși îl primește pe Isus Cristos și pe Dumnezeu însuși. Pe de altă parte, în mod general, afirmarea lui Isus se extinde și la o sferă mai largă: creștinul poate recunoaște o prezență misterioasă a lui Isus Cristos și a lui Dumnezeu tocmai în persoane fragile precum copiii, în cei care nu au posibilitatea de a se afirma (precum bolnavii, săracii etc.).

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

REGÂNDIREA CONCURENȚEI

de Stefano Zamagni

1. În Phaedrus al lui Platon, citim o metaforă care ne poate ajuta să înțelegem cum să regândim competiția în sezonul actual. Marele filosof grec scrie: „Șanțul va fi drept [și, prin urmare, recolta abundentă] dacă cei doi cai care trag plugul înaintează în același ritm” (în Grecia antică, plugul era tras de cai, nu de boi. Dacă unul dintre cei doi înainta mai repede decât celălalt, brazda se îndoia la dreapta sau la stânga). Cei doi cai platonici pot desemna cele două principii pe care natura le-a insuflat ființelor umane: cel al cooperării și cel al competiției – principii care trebuie menținute în echilibru. După cum știm din istorie, acest lucru nu s-a întâmplat aproape niciodată (la urma urmei, nu este adevărat că diabolon este cel care divizează și separă?).

În anumite etape istorice, principiul cooperării a prevalat, până la marginalizarea celui al concurenței; în alte etape, s-a întâmplat invers, iar rezultatele au fost întotdeauna negative, deși din motive diferite. Aceasta deoarece o comunitate sau o țară în care spiritul de cooperare nu este contrabalansat de cel competitiv este condamnată la stagnare sau declin, deoarece talentele pe care individul le-a primit de la Creator nu pot fi valorificate în mod adecvat. Pe de altă parte, concurența care nu este ținută în frâu de cooperare tinde la dezumanizarea societății. Papa Ioan Paul al II-lea ne reamintește acest lucru într-un mod de neegalat atunci când, în ultimul său discurs public din Sala Nervi din Vatican, la 29 septembrie 2004, a spus: „Discriminarea pe baza eficienței nu este mai puțin deplorabilă decât discriminarea pe baza etniei, a sexului sau a religiei. O societate care acordă spațiu doar celor sănătoși, perfect autonomi și funcționali nu este o societate demnă de om” (reamintim că etimonul latin al cuvântului competiție este cum-petere, care înseamnă a lupta împreună pentru același scop. Dar astăzi, același termen este luat, din păcate, în sensul de competiție, ceea ce este cu totul altceva).

2. Acestea fiind spuse, care este situația astăzi? Destul de dezamăgitoare: eficiența, care a devenit aproape idolul unei lumi care nu acordă valoare reală decât rezultatelor materiale, este o consecință a răspândirii mitului concurenței. Și totuși, economia de piață care s-a impus în secolul al XV-lea pe meleagurile Toscanei, în urma gândirii economice franciscane, s-a născut ca un sistem al „avantajului reciproc” vizând binele comun (atenție să nu ne înșelăm: piețele ca locuri de schimb au existat încă din Antichitate, dar economia de piață este altceva: este un model specific de ordine socială). Marea transformare a avut loc la sfârșitul secolului al XVII-lea, în țările cu o cultură protestantă, când economia civilă de piață s-a transformat treptat în economie capitalistă de piață. În acest context se conturează ideea de concurență ca luptă pentru supremația individuală, conform căreia „cine câștigă ia totul și cine pierde, pierde totul”. Cooperarea nu dispare cu totul, ci este relegată în alte domenii ale vieții asociate, deoarece în sfera economică nu este loc decât pentru business is business.

Consecințele sunt vizibile astăzi: creșterea scandaloasă a inegalității; devastarea mediului; aporofobia galopantă (disprețul față de cei săraci, diferiți, cu handicap); eugenia ocupării forței de muncă (întreprinderile tind să concedieze în funcție de rezultatele testelor de competitivitate); democrația ca sclavă a puterilor economice puternice și altele. Nu trebuie decât să citim cu atenție cele trei enciclice ale Papei Francisc pentru a obține o imagine riguroasă și fidelă a situației actuale. Mulți se întreabă: cum s-a ajuns în acest punct? Nu am spațiul necesar aici pentru a oferi un răspuns minimal cuprinzător. Dar – atenție – răspunsul există, chiar dacă unii încearcă să îl ascundă sau să îl îndulcească, chiar și în interiorul lumii catolice! Mă limitez doar la a-l aminti pe Pavel Florenskij – un celebru teolog ortodox care a murit în 1937 în mâinile regimului stalinist – care a definit capitalismul ca fiind o „religie a cultului pur”, adică doar a praxisului. Punctul său forte este acela de a fi o religie populară bazată pe cultul cumpărării, vânzării, investiției. Aici se află rădăcina tristului fenomen de comodificare, nu numai a lucrurilor, ci și a relațiilor umane, a sentimentelor morale, a simțului religios însuși.

Atunci când citim cuvintele lui Isus din Evanghelie: „Pentru că acum nu sunteți în stare…”, cea mai frecventă interpretare dată este aceea de a înțelege capacitatea ca fiind a fi în stare. Dar nu este așa, deoarece pentru a fi capabil (a face, a înțelege, a acționa) este necesar să fii capabil.

Capacitatea, chiar înainte de a fi în stare să concureze, este disponibilitatea de a accepta. Dumnezeul creștin vrea să ne dea totul, dar pentru ca acest lucru să se întâmple, este indispensabil să extindem spațiul capacității noastre.

3. Se pune întrebarea: ce se poate face pentru a restabili armonia (a nu se confunda cu concilierea!) între competiție și cooperare? Multe se pot face astăzi. Din motive de spațiu, mă voi limita la câteva sugestii, fără a putea oferi o justificare adecvată.

În primul rând, școala trebuie să redevină, în primul rând, un loc de educație și abia în al doilea rând un loc de instruire (in-struere desemnează transmiterea de cunoștințe asemănătoare semințelor care trebuie plantate în solul minții și al conștiinței unei persoane. A educa, pe de altă parte, înseamnă a extrage din solul interior al persoanei darurile și calitățile sale). În special, trebuie să punem capăt „pedagogiei competențelor”, în care tinerii sunt priviți ca tabulae rasaepe care trebuie „lipite” competențe utile pentru a-i pregăti să concureze, adică să câștige în lumea muncii. Utilitatea este cu siguranță o valoare, dar nu este regele tuturor valorilor.

În al doilea rând, ce lipsește în spațiul gândirii de astăzi? Absent este spațiul darului ca gratuitate – un spațiu care trebuie să intre în arena economică și nu doar în familie, biserică, asociații. Papa Benedict al XVI-lea a scris o întreagă enciclică, Caritas in veritate, pentru a explica de ce principiul darului trebuie să pătrundă și tranzacțiile economice (dar a fost puțin și chiar prost înțeles). Motivul este că darul inventează un alt tip de valoare, diferită de binecunoscutele valoare de schimb și valoare de întrebuințare: valoarea obligației, care permite principiului reciprocității să prindă aripi. Fără practici extinse de reciprocitate, nu va fi niciodată posibilă armonizarea cooperării și a concurenței. Într-un pasaj al lui Seneca, preluat din celebra sa scriere în care descrie personalitatea lui Socrate, citim:

Socrate a primit multe daruri. Atunci Aeschynes, un ucenic sărac, i-a spus: „Nu găsesc nimic să-ți ofer care să fie demn de tine. Îți ofer atunci pe mine însumi, singurul lucru pe care îl posed!”. Socrate i-a răspuns: „Pentru ce motiv al tău nu ar trebui să fie un dar mare? Doar dacă nu faci puțin din tine. Prin urmare, va fi grija mea să te întorci la tine însuți mai bun decât te-am primit”.

Aici se află comoara ascunsă a reciprocității: a da fără a pierde; a lua fără a lua.

În al treilea rând, există o nevoie urgentă de a lua atitudine față de problema devastatoare a singularismului, această nouă configurație antropologică și etică a sinelui care a înlocuit individualismul anterior timp de aproximativ o jumătate de secol. Care sunt diferențele dintre cele două configurații? În timp ce aceasta din urmă se bazează pe asemănarea dintre ființele umane, singularismul se bazează pe diferențele lor.

Fiecare individ este unic datorită originalității sale și este diferit de ceilalți datorită unicității sale. Subiectul unic vrea să fie cunoscut pentru ceea ce vrea să fie (volo, ergo sum). Mai ales așa-numita generație Z este cea care suferă cel mai mult de consecințele periculoase, în primul rând singurătatea existențială și pierderea dorinței. Una dintre cele mai dăunătoare consecințe ale singularismului este răspândirea, chiar și în cercurile culturii înalte, a mitului meritocratic, un principiu care este luat în mod iluzoriu de mulți ca o condiție necesară pentru progres și creștere. În timp ce exact contrariul este adevărat. Confundând stângaci meritocrația cu meritul, nu puțini profesori răi încearcă să ne convingă că, dacă o persoană cade în sărăcie sau rămâne în urmă în ordinea socială, este „vina” sa și, prin urmare, responsabilitatea sa.

Trebuie să închei. Regândirea concurenței de astăzi este o sarcină majoră care trebuie îndeplinită dacă biserica noastră vrea să continue să ofere un nou mesaj de speranță.

Certitudinile oferite de progresul tehnico-științific incitant nu sunt suficiente, deoarece problema de astăzi nu este atât de mult să decidem ce să facem pentru a obține ceea ce ne dorim, ci să decidem ce este bine să ne dorim. De aici nevoia unei noi speranțe. Este de înțeles că speranța celor care nu au este îndreptată spre a avea. A continua să credem acest lucru astăzi ar fi o gravă greșeală. Deși este adevărat că a abandona căutarea celor mai eficiente mijloace ar fi o prostie, este și mai adevărat să recunoaștem că noua speranță trebuie să fie îndreptată spre scopuri.

ULTIMUL ȘI SERVITORUL TUTUROR

de Roberto Laurita

 Perspectiva, trebuie să recunoaștem, nu este deloc atractivă. Căutăm locurile fruntașe, vrem să fim recunoscuți și stimați, apreciați și recompensați. Uneori ne grăbim să ajungem în lumina reflectoarelor și suntem gata să ne împiedicăm de cei care amenință să treacă pe lângă noi. Și suntem gata să scoatem la iveală lista meritelor noastre, titlurile pe care le-am obținut, munca pe care am depus-o, competențele pe care le-am dobândit.

Și ce ne cere Isus? Dacă vrem cu adevărat să satisfacem această nevoie pe care o purtăm în noi, nu avem de ales decât să ajungem pe ultimul loc și să ne punem în slujba tuturor.

Dar nu este o astfel de propunere mortificantă? Nu ne umilește oare darurile, resursele pe care le purtăm în noi? Nu ne calcă în picioare dreptul de a fi recunoscuți pentru ceea ce facem? Da, la prima vedere, toate acestea ar putea părea total ciudate, nepractice, dacă sfatul nu ar veni din partea cuiva care a trăit din plin această alegere.

El, Isus, a făcut exact asta. El, Fiul lui Dumnezeu, nu a căutat condiții de privilegiu și putere, nu a cerut să fie scutit de foame și sete, de munca zilnică și de tot ceea ce ne amenință existența, ci a decis să trăiască o viață săracă, ascunsă, expusă de la bun început intimidării celor aflați la putere. El, Fiul lui Dumnezeu, nu a urmat o cale triumfală pentru a salva omenirea, ci a acceptat să treacă prin umilință și batjocură, condamnare și abandon și, în cele din urmă, moarte pe cruce.

Prin urmare, dacă ne cere nouă, ucenicilor săi, să luăm calea slujirii, umilă și nepretențioasă, generoasă și dispusă, este pentru că el, în primul rând, a pornit pe această cale, care nu are aparențe de glorie și nu este atractivă, dar este calea pe care merg cei care iubesc. Da, pentru că aici se află secretul a toate: iubirea.

O iubire care reușește să învingă toate pretențiile narcisiste, pentru că este lipsită de egoism, de gândul obsesiv la propria persoană, la cariera sa, la viitorul său. O iubire total dezarmată, îndepărtată de nevroza succesului, de nevoia de a câștiga, de a-i înrobi pe ceilalți propriilor idei. O iubire atât de mare încât să accepte suferința nedreaptă pentru a ne smulge din puterea răului, pentru a ne scoate odată pentru totdeauna din spirala malefică a răzbunării, a răzbunării și pentru a ne deschide spre milă și iertare.

 INVITAȚIE LA ACTUL PENITENȚIAL

Fraților și surorilor, apostolul Iacob ne invită să ne discernem dorințele. Să abandonăm orice gelozie, orice duh de ceartă, faptele rele, acea poftă de posesie care aduce violență și dezbinare. Să invocăm mila lui Dumnezeu. Iată, Dumnezeu este ajutorul nostru, Domnul ne susține viața. Împăcați de iubirea sa, să fim dispuși să aducem o jertfă spontană, o laudă numelui său, pentru că el este bun și îndelung iertător.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 559/septembrie-octombrie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Isus ia un copil ca pilda

Hits: 65