„Cristos, sub semnul credinței și al patimilor” – Meditație pentru Duminica a XXIV-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

 DUMINICA A XXIV-A TPA B

15 SEPTEMBRIE 2024

 CRISTOS, SUB SEMNUL CREDINȚEI ȘI AL PATIMILOR

 În prima lectură, profetul povestește întâlnirea sa cu Dumnezeu: Domnul i-a învins rezistența și el a acceptat Cuvântul său cu docilitate; pentru aceasta a putut îndura suferința și persecuția. În Psalmul 114, rugătorul își declară iubirea pentru Dumnezeu, îi celebrează milostivirea și îl invocă cu încredere atunci când se simte în pericol. În lectura a doua, datorită exemplului săracului trimis înapoi cu mâinile goale, se arată că credința este moartă atunci când nu este însoțită de fapte de caritate. Nota geografică cu care începe evanghelia este relevantă: într-un loc consacrat închinării la idoli, Isus îi întreabă pe ucenici despre identitatea sa. După ce ascultă răspunsurile, Isus îi învață că, pentru a intra în glorie, Fiul Omului va trebui să treacă prin patimă. Petru îl mustră pe Învățător, nu îi acceptă cuvintele, iar Isus îl corectează: oricine vrea să devină ucenic al lui Isus este chemat să își ia crucea.

PRIMA LECTURĂ

Pasajul autobiografic este denumit în mod obișnuit „a treia cântare a slujitorului suferind”; în el, profetul ia cuvântul și se definește pornind de la chemarea de a fi discipol. Misiunea sa este rezultatul unei inițiative divine: Domnul îi învinge rezistența și îi pregătește ascultarea („Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea”). Cu toate acestea, v. 5 pune accentul mai ales pe primirea profetului, pe care o descrie în două etape. În primul rând, profetul nu s-a răzvrătit, deci nu a acționat într-o atitudine opusă celei de ascultare cu bunăvoință (cf. Dt 1,26, 43; 9,23; Is 1,18); de asemenea, nu i-a întors spatele lui Dumnezeu (Ps 44,19), manifestându-și înstrăinarea față de cuvintele pe care le-a auzit.

Profetul a putut îndura multe suferințe și persecuții (v. 6), fizice (biciuirile și rasul bărbii) și psihologice (insultele și scuipările), tocmai pentru că era legat de Dumnezeu și susținut de Cuvântul său. Prin urmare, el este sigur că Dumnezeu este ajutorul său, îl apără de dușman (v. 7) și se asigură că nu va experimenta infamia și rușinea.

În plus, condiția sa de discipol i-a permis să „învețe” din suferință (v. 7 precizează că a dobândit o anumită cunoaștere: „Știind să nu fie confundat”) și să reziste adversității cu hotărâre: expresia „să-și facă fața ca de cremene” face aluzie tocmai la o decizie fermă și de neclintit (cf. Ier 5,3). În vv. 8-9a, asistența divină este exprimată prin metafora tribunalului: Dumnezeu este cel care îl apără pe profet în fața celor care îl dau în judecată, acuzându-l pe nedrept; el îi poate provoca fără să arate nicio teamă, Dumnezeu este ajutorul său (ceea ce se spune în v. 7 este repetat textual), nimeni nu va putea să-l găsească vinovat. Prin urmare, în liturghia euharistică se realizează tocmai ceea ce este anunțat în lectură: prin cuvântul său, Dumnezeu intenționează să învingă rezistența care îi împiedică pe creștini să asculte, astfel încât, ca ucenici ai Domnului și adevărați oameni ai lui Dumnezeu, să dobândească adevărata înțelepciune și să știe să îl recunoască chiar și în încercări.

A DOUA LECTURĂ

Credința și faptele. Lectura din epistola lui Iacob începe cu două întrebări care ajută la clarificarea cadrului a ceea ce va fi afirmat în versetele următoare (v. 14). Este credința fără fapte utilă pentru ceva? Poate fi o astfel de credință un motiv pentru mântuire? Indirect, întrebarea ar putea fi reformulată și într-un mod mai direct: ce calități trebuie să aibă credința pentru a salva credinciosul? Răspunsul la întrebare este însoțit de un exemplu practic: o persoană fără îmbrăcăminte sau hrană este trimisă înapoi fără a i se oferi cele necesare pentru a supraviețui. Hrănirea celor flămânzi este o lucrare esențială (de caritate), la fel ca îmbrăcarea celor goi (Is 58,7; Ez 18,7; Mt 25,35; cf. Prv 3,28). Prin urmare, exemplul propus este deosebit de trist, deoarece creștinii cărora li se adresează săracii rostesc multe cuvinte („Mergeți în pace, încălziți-vă și săturați-vă”- v. 16), dar nu fac nimic pentru a-i ajuta.

Credința moartă. Raționamentul culminează cu o afirmație foarte clară: credința fără fapte este moartă (se folosește nekrós, „mort”), este neproductivă, nu duce la viață (cf. In 3,36; 11,25). Pasajul se încheie apoi cu o referire enigmatică la un interlocutor ipotetic căruia îi sunt prezentate concluziile trase din exemplul propus: credința devine vizibilă prin fapte („arată-mi credința ta fără fapte și îți voi arăta credința mea prin faptele mele”, v. 18).

Contextul arată clar că, atunci când Iacob vorbește despre „fapte”, el nu se referă la „faptele legii”, pe care Paul le-a criticat aspru (Rom 3,20), ci la faptele de caritate.

EVANGHELIA

Cezareea lui Filip. Evanghelia începe cu informații geografice. Isus îi duce pe ucenici în satele din jurul Cezareei lui Filipi, un oraș din nordul Galileii, la poalele muntelui Hermon (astăzi Banias), unde se află unul dintre izvoarele râului Iordan. Numele modern este derivat din originalul Paneas, din cauza Pànionului, un mic templu în onoarea lui Pan (mitologicul Faun), zeul pădurii și al naturii (a cărui poveste este legată de instinctele inferioare ale omului). Filip, fiul lui Irod cel Mare, a transformat-o în capitala tetrarhiei sale, numind-o „Caesarea” în onoarea lui Augustus. Prin urmare, nu pare o coincidență faptul că Isus își chestionează ucenicii cu privire la identitatea sa chiar în acest loc consacrat închinării la idoli.

Pe drum. Expresia „pe drum” apare pentru prima dată în Mc 8,27 și se regăsește foarte des în secțiunea centrală a evangheliei (cf. Mc 9,33-34; 10,17.32.52) pentru a indica mișcarea lui Isus către Ierusalim. Deși direcția este opusă (în Mc 8,27 se merge spre nord), mișcarea și mersul vor fi un element distinctiv în formarea discipolilor. De-a lungul drumului sunt adresate întrebări și instrucțiuni, astfel încât ucenicii să poată, de asemenea, „umbla” lăuntric, crescând în cunoașterea lui Dumnezeu.

Oamenii și voi. Prima întrebare se referă la zvonurile despre Isus: „Cine spun oamenii că sunt eu?” (v. 27). Ucenicii relatează date care au apărut deja în Evanghelie (cf. Mc 6,14-16), relatarea lor este detaliată și corectă: Isus este confundat cu Ioan Botezătorul, care a revenit la viață, sau este identificat cu Ilie sau cu unul dintre profeți. Astfel de răspunsuri sunt insuficiente; nimeni nu a înțeles că Isus este Fiul lui Dumnezeu (Mc 1,1). Acestea fiind spuse, Isus se adresează discipolilor, creând un contrast: „Dar voi cine spuneți că sunt eu?” (v. 29). Un detaliu important: la începutul v. 27 și v. 29, greaca folosește imperfectul („întrebat”) pentru a indica o acțiune repetată în timp; Isus nu formulează doar o dată întrebările sale, ci stabilește un dialog cu discipolii care îi însoțește pe tot parcursul. Petru ia cuvântul în numele grupului și răspunde corect, dar telegrafic: „Tu ești Cristosul”. Aceste cuvinte nu dezvăluie prea multe despre identitatea lui Isus și, într-adevăr, pentru Petru domeniul de aplicare al misiunii lui Mesia nu este încă clar (cf. v. 32).

Secretul și Crucea. Versetul 30 este, într-un fel, surprinzător: în loc să laude mărturisirea de credință a lui Petru, Isus „îi mustră aspru pe ucenicii săi” (este vorba despre verbul epitimáō, același folosit pentru acțiunea de a reduce la tăcere demonii – Mc 1,25). Încă o dată, Isus impune tăcerea: pentru ca cuvintele să obțină rezultatul scontat, ele trebuie calibrate; pronunțarea pripită asupra misiunii lui Isus Cristos i-ar putea determina pe ucenici să denatureze adevăratul său sens.

Pasajul de la v. 30 la v. 31, în care Isus menționează pentru prima dată pasiunea sa, arată că așa-numitul „secret mesianic” avea tocmai rolul de a pregăti dezvăluirea misterului pascal, moartea și învierea lui Isus.

Învățătura. De fapt, primul „anunț” al Patimilor este mai degrabă o învățătură: „El a început să-i învețe că Fiul Omului trebuie să sufere mult…” (v. 31). Moartea și învierea lui Isus Cristos, de fapt, vor fi considerate nebunie pentru păgâni, dar „înțelepciunea lui Dumnezeu” pentru creștini (1Cor 1,24). Isus se numește „Fiul Omului”, un titlu care exprimă atât suferința (cf. Mc 14,21.41), cât și gloria lui Mesia (Mc 14,62), și dezvăluie că va trebui să treacă prin suferințe intense („a trebuit să sufere mult”, v. 31), pentru că a fost respins și trădat (cf. Ps 118,22) de autorități, și apoi omorât. Moartea, însă, nu va fi ultimul act, deoarece a treia zi (cf. Os 6,1-2) Isus va învia din morți. Evanghelia precizează calitatea discursului lui Isus, care, literal, ar fi „le-a vorbit deschis” (cu franchețe parrēsía): Isus vorbește despre învierea din morți, nucleul esențial al revelației sale, cu claritate și libertate, fără teama de a le șoca conștiința.

Satana. Reacția lui Petru este imediată și foarte puternică: Isus „a început să învețe” misterul pascal, Petru „a început să îl certe”. Verbul folosit este același epitimáō folosit în v. 30 pentru a se referi la Isus. Petru crede că îl poate corecta pe Maestru și își asumă astfel o atitudine de superioritate. Isus răspunde rapid și, uitându-se la ucenici (v. 33), îl mustră (din nou epitimáō) pe Petru, restabilind rolurile. Mai întâi, Isus îi sugerează lui Petru: „În spatele meu!”, arătând astfel că, prin reacția sa, ucenicul s-a plasat într-o poziție care nu îi aparține (în fața Învățătorului). Prin folosirea termenului „Satana”, el intensifică reproșul într-un mod foarte puternic: atitudinea lui Petru, opoziția sa față de patimă, ascultă de o logică diavolească, rezultat al minciunii. Petru gândește conform mentalității oamenilor și nu conform lui Dumnezeu (v. 33), respinge „înțelepciunea care nu este din lumea aceasta” (1Cor 2,6) și se asociază cu lumea care, „cu toată înțelepciunea ei, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu” (1Cor 1,21); „ceea ce este nebunie din partea lui Dumnezeu”, de fapt, „este mai înțelept decât oamenii și ceea ce este slăbiciune din partea lui Dumnezeu este mai puternic decât oamenii” (1Cor 1,25). Contactul cu teologia lui Paul nu este doar rodul comentariului nostru, ci liturghia însăși introduce evanghelia tocmai cu un pasaj din Scrisoarea către Galateni: „Cât despre mine, să nu mă laud decât cu crucea Domnului prin care lumea a fost răstignită pentru mine, și eu pentru lume” (Gal 6,14).

El se neagă pe sine. După rezistența lui Petru, Isus reacționează reînnoindu-și chemarea, extinzând-o și la mulțime și prelungind ceea ce i-a spus lui Petru. Reproșându-le ucenicilor, Isus îi poruncește lui Petru: „Mergi în urma mea!” (v. 33); după le explică: „Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (v. 34). Petru nu acceptă că negarea propriei persoane (suferința și moartea) poate face parte din planul divin. În schimb, Isus dezvăluie că a fi discipol înseamnă tocmai asumarea unei vieți în care nu se caută propria realizare (asumarea unor roluri prestigioase, obținerea succesului, înconjurarea de admiratori etc.). Discipolul este invitat să își ia crucea fără să se lepede de ea, îmbrățișând tot ceea ce îi face viața similară cu cea a lui Isus Cristos, încercarea, suferința și, în cele din urmă, moartea, cu certitudinea că aceasta este calea spre viață. Acest paradox este enunțat cu alte cuvinte în v. 35: cel care își pierde viața pentru Isus Cristos, deși aparent înfrânt, obține de fapt mântuirea și viața deplină.

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

 A MERGE ÎN URMĂ ÎNSEAMNĂ A TE LĂSA CONDUS

de Gianni Ambrosio

1.Apostolul Petru este un exemplu semnificativ de „ucenicie a credinței”: așa spune Papa Francisc. Într-adevăr, în viața sa marcată de momente diferite și contrastante – de la vocație la criză, de la dăruire la trădare, de la entuziasm la lacrimi – fiecare creștin își poate găsi propria poveste. Mai presus de toate, așa cum subliniază papa Francisc, fiecare creștin are multe de învățat. Întâlnirea cu Isus i-a schimbat viața: Petru lasă totul pentru a-l urma cu entuziasm și generozitate. Cu toate acestea, lupta sa pentru a-l urma cu adevărat pe Isus este mare: și pentru Petru, ca pentru oricine, „este nevoie de răbdare, timp și umilință pentru ca modul său de gândire și de acțiune să adere cu adevărat la cuvintele Evangheliei”.

Este necesar pentru fiecare creștin care îl urmează pe Isus Cristos: „Să învețe de la Petru să aibă încredere în dificultăți”, să se elibereze de sentimentul de înfrângere și nesiguranță pentru a crește în încrederea în Domnul prin întuneric și fragilitate. În Angelus-ul din 29 iunie 2023, sărbătoarea Sfinților Petru și Paul, Papa Francisc a pornit de la numele „Petru”, subliniind diferitele sale semnificații: „Poate însemna stâncă, piatră sau pur și simplu pietricică. Găsim toate aceste trei aspecte ale numelui său în viața apostolului”. Uneori, Petru este o stâncă, „puternic și ferm, autentic și generos”. Cu toate acestea, el este și o piatră, „potrivită pentru a oferi sprijin celorlalți: o piatră care, întemeiată pe Cristos, acționează ca un sprijin pentru frați în construirea Bisericii”. În sfârșit, Petru este o pietricică: „de multe ori iese la iveală micimea sa”, ca atunci când nu înțelege ce îi spune Isus sau când, în timpul Patimilor, este cuprins de teamă până la a-l renega pe Domnul său, până la a nu avea curajul să stea sub Cruce.

Petru „nu este un supraom: el este un om ca noi, ca fiecare dintre noi”. El îi spune „da” lui Isus cu promptitudine și generozitate, dar rămâne slab și sărac. „Dar tot așa”, adaugă Francisc, „apare în el că Dumnezeu este cel care ne face puternici cu harul său, ne unește cu caritatea sa și ne iartă cu mila sa. Și este cu această umanitate adevărată cu care Duhul formează Biserica”.

2.Apostolul Petru merită să fie considerat un exemplu strălucit de „ucenicie a credinței” mai ales pentru că povestea sa ne conduce la originalitatea credinței creștine, carste adesea uitată sau lăsată deoparte. În plus, experiența lui Petru merită, de asemenea, să fie considerată pentru „modernitatea” sa, în special atunci când vrea să își impună punctul de vedere, când vrea să își afirme modul de gândire, să își facă „eul” să prevaleze.

În comparație cu aceste tendințe omniprezente, învățătura sa este valoroasă: ne reamintește că Dumnezeu este cel care își adresează Cuvântul ființelor umane, Dumnezeu este cel care ni se dezvăluie, dialoghează cu noi până la a ni se dărui. Revelația lui Dumnezeu, care își are centrul în Cuvântul întrupat, nu numai că se distinge clar de formele de religiozitate caracterizate de diferiți idoli surdo-muți, dar, mai presus de toate, îl pune pe primul loc pe cel care acționează, de la început până la sfârșit: Dumnezeu este cel care, în mod liber și gratuit, ia inițiativa de a-l interoga pe om, tot Dumnezeu este cel care așteaptă răspunsul omului în vederea mântuirii sale, a împlinirii depline a vieții sale. Răspunsul omului este foarte important: el constă în deschiderea sa către Dumnezeu, ca o fereastră care se deschide larg către soare, ca o pânză care se întinde pentru a se lăsa condusă de vânt.

Omul care se deschide lui Dumnezeu îi primește lumina și căldura, milostivirea și „slăbiciunea” sa, care este singura sa atotputernicie. Omul care ascultă și acceptă Cuvântul se pune în acea dispoziție a inimii și a minții pe care Paul o caracterizează drept „ascultarea credinței”: omul își pronunță „da”-ul față de Dumnezeu care se revelează, se încrede în Cuvântul care îl cheamă și se angajează să îl facă operațional și vital în istorie.

3.Inima întregii vieți creștine poate fi exprimată în cuvintele lui Toma de Aquino: „Harul creează credința (facitfidem) nu numai atunci când credința se naște într-o persoană, ci atâta timp cât credința durează”. Trebuie să recunoaștem întotdeauna că lumina Domnului este prezentă în orice moment, de la început până la sfârșit. Cu harul său, Domnul ne însoțește în călătoria noastră, dezvăluindu-ne puțin câte puțin că el însuși este finalizarea călătoriei, el este mântuirea noastră. Apostolul Petru are cu siguranță credință în Domnul, ascultă Cuvântul Său, dar se luptă să-L pună pe Domnul în centrul vieții sale. Deși este primul dintre apostoli și deși este înclinat să se expună cu curaj mai mult decât toți ceilalți, de multe ori „gândește după oameni”, manifestă dificultatea de a se lăsa spălat pe picioare, de a se lăsa iubit și condus, înfruntând astfel continuu umilința, eroarea, slăbiciunea, chiar trădarea. Dar tocmai acesta este modul în care Isus îl educă pe Simon să devină Petru, la fel cum ne educă pe noi toți să devenim cu adevărat fii și fiice care se știu iubiți de Tatăl.

4.Petru, înainte de moartea Învățătorului, este scos în evidență în toată slăbiciunea sa. Cu toate acestea, trădarea nu este ultimul cuvânt, propriile lacrimi ale lui Petru (chipul său în lacrimi de Guido Reni este frumos) permit apariția unui om nou, cu o iubire mai adevărată și mai mare decât orice înfrângere aparentă. Ultima sa întâlnire cu Isus pe Lacul Tiberiadei confirmă definitiv încrederea lui Cristos în acest apostol al Său căruia îi încredințează sarcina de a „păstori turma”. La apogeul călătoriei sale de credință, Petru va fi pregătit să își dea viața, încredințându-se voinței lui Dumnezeu: Crucea în fața căreia fugise devine semnul suprem al faptului că este un adevărat ucenic al lui Cristos.

ASCULTAREA ȘI VORBITUL

de Roberto Laurita

Da, ni se pare că îl vedem pe Petru, cu o licărire în ochi, declarându-i lui Isus: „Tu ești Cristosul”. Parcă auzim în vocea lui încredere și emoție, generozitate și curaj, disponibilitate și bucurie… Și totuși, s-ar putea să existe o mare neînțelegere în spatele tuturor acestor lucruri. Acest cuvânt „Cristos” poate întruchipa vise de glorie, imagini de triumf, intoxicații de putere și victorie. De aceea, Isus nu ezită să vorbească imediat despre suferința și respingerea cu care se confruntă, despre trecerea sa dureroasă prin moarte înainte de a cunoaște învierea.

O perspectivă categoric neatractivă – fără îndoială – pentru cei care visează să împărtășească cu el un succes acum iminent, în care adversarii vor fi reduși la tăcere și vor deveni inofensivi. Un viitor neatractiv pentru oamenii care cred că au lăsat în urmă partea cea mai grea a adeziunii lor la Isus și cred că a venit momentul să culeagă roadele alegerii lor.

O dezamăgire care îi cuprinde pe cei Doisprezece, începând chiar cu acel Petru care tocmai își făcuse splendida profesiune de credință. Și care îndrăznește să îl ia deoparte pe Isus pentru a-și exprima dezamăgirea și chiar pentru a-l mustra.

Reacția care ajunge la el, însă, este decisivă și fără echivoc: „Mergi în urma mea, Satană”. Da, el, Petru este un „Satana”, un ispititor și o piedică pentru cel care vrea să facă voia Tatălui său, un plan al iubirii, care nu presupune exercitarea forței, ci dăruirea totală, până la sacrificiul propriei vieți.

Într-adevăr, nu este ușor și cu atât mai puțin spontan să accepți logica prezentată de Isus: drumul celui care își ia crucea, se leapădă de sine, își pierde viața de dragul Evangheliei nu pare foarte luminos la prima vedere.

Învierea apare doar în fundal, după un tunel pe cât de întunecat, pe atât de lung și teribil. Și totuși, adeziunea la Cristos, autenticitatea relației cu El trece chiar pe aici, trece prin cruce, trece prin eșec și nereușită, pentru că pierderea vieții are toate aparențele unei înfrângeri iremediabile. Dar pentru cei care se încred în El, aceasta este calea care duce la plinătate și glorie. Nu gloria efemeră a unui moment scurt, ci cea care are conotațiile eternității, pentru că se sprijină pe iubire, și numai iubirea poate sfida timpul și transfigura întreaga realitate.

 Prima lectură:  Misiunea profetului îl expune la suferință și persecuție. Dar el este sigur de sprijinul lui Dumnezeu.

Psalmul responsorial: Ce putea face psalmistul în fața morții, pe care o vedea atât de aproape? S-a rugat și s-a bazat pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu mântuiește.

A doua lectură:  Epistola lui Iacob subliniază coerența dintre credință și comportamentul creștin. Credința există atunci când este capabilă să inspire fapte în conformitate cu Evanghelia.

Evanghelia: Întrebarea lui Isus devine directă: Petru răspunde pentru toată lumea. Dar apoi el tinde să deschidă calea pentru Isus.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 559/septembrie-octombrie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Școala flamandă, Cristos mustrându-l pe Sf. Petru

Hits: 71