„Legea care conduce la Dumnezeu” – Meditație pentru Duminica a XXII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

 DUMINICA A XXII-A TPA B

1 SEPTEMBRIE 2024

 LEGEA CARE CONDUCE LA DUMNEZEU

Pe stepele Moabului (prima lectură), Moise dezvăluie că, prin Lege Dumnezeu intenționează să intre într-o relație cu poporul pentru a le da viață și înțelepciune; chiar și națiunile vor recunoaște că Israelul este special tocmai datorită credinței lor în Dumnezeu și a dreptății legilor sale. Refrenul este preluat din Psalmul 14, un poem care descrie caracteristicile pe care trebuie să le aibă fiecare credincios pentru a intra în sanctuar. A doua lecturăafirmă că nu există nimic bun care să nu vină de la Tatăl, care își revarsă lumina fidelă și generează viață cu „cuvântul adevărului”, pe care creștinii sunt chemați să îl primească și să îl facă roditor. În Evanghelie, liderii evreilor îi acuză pe ucenicii lui Isus că nu respectă tradiția iudaică; Isus profită de ocazie pentru a arăta că adevărata impuritate vine din inimă, din gândurile rele care apar în om și îl îndepărtează de Dumnezeu, trimițându-l la propria sa ruină.

PRIMA LECTURĂ

Pasajul ales pentru prima lectură deschide un capitol care se găsește după relatarea istorică a ceea ce Dumnezeu a realizat cu Israel. Moise, în stepele Moabului, cu fața spre Țara Pământului Făgăduinței, își amintește în primul rând de dragostea surprinzătoare care l-a determinat pe Domnul să elibereze poporul și să-l asiste de-a lungul călătoriei lor în deșert (Dt 1-3). Legea (v. 1), prin urmare, nu este rezultatul voinței arbitrare a unui tiran, ci un cuvânt în care se poate avea încredere. Ea este rostită de Domnul, a cărui bunătate este bine cunoscută de Israel. Primul imperativ stabilește că poporul nu este doar chemat să facă ceva: Dumnezeu cere în primul rând să fie auzit, deoarece, la urma urmei, el dorește să stabilească o relație interpersonală cu israeliții. Regulile care trebuie ascultate sunt, de altfel, adevărate instrucțiuni reale care sunt menite să aducă interlocutorului la o înțelegere mai profundă a lucrurilor. Răspunsul poporului, așadar, nu este doar intelectual, ci implică și sfera acțiunilor.

Legătura dintre ascultare și pământ arată că doar ascultarea legilor (deci a cuvântului divin) va permite să se vadă împlinite promisiunile, chiar și atunci când accesul material la pământ va fi împiedicat în timpul exilului.

În a doua parte a lecturii (vv. 6-8), Moise arată clar că admirația națiunilor pentru Israel nu se datorează prestigiului său național, ci Tôrei, a cărei meditație permite posesia adevăratei înțelepciuni: „Păstrați-le și puneți-le în practică, căci aceasta va fi înțelepciunea voastră” (v. 6). Lectura se încheie astfel cu două întrebări esențiale pentru credință: bogăția lui Israel se bazează înainte de toate pe relația de apropiere față de Dumnezeu, realizată prin rugăciune („el este aproape de noi ori de câte ori îl invocăm”), și pe dreptatea legilor pe care Domnul le-a dat.

A DOUA LECTURĂ

În timp ce prima lectură și psalmul insistă asupra ascultării și respectării Legii, a doua lectură stabilește de la început că „orice dar bun și orice dar desăvârșit vine de sus și coboară de la Tatăl” (v. 17). În acest fel, se afirmă un principiu fundamental și pentru tradiția rabinică: nu există nimic bun care să nu fie divin și care să nu vină de sus (cf. Bereshit Rabba 51,3 la Gen 19,24).

Tatăl este definit, așadar, pe baza dăruirii și fidelității sale; el este, de fapt, o lumină mereu stabilă, în care nu există niciuna dintre schimbările clasice („nu există nici variație, nici umbră de schimbare”, v. 17) care se realizează în ceruri (alternanța dintre lumină și întuneric sau eclipsa). În v. 18, însă, se face o legătură interesantă cu prima lectură și cu psalmul: cum a fost realizat darul lui Dumnezeu? Prin „cuvântul adevărului” (care pentru unii se referă și la legea lui Moise revelată pe Sinai sau la proclamarea Evangheliei, ca în 2Cor 6,7) care are puterea de a genera viață. Pe de altă parte, motivul primelor roade (v. 18) trimite la actul prin care, oferind lui Dumnezeu primele roade ale recoltei, creștinul se încredințează lui Dumnezeu (cf. Dt 18,4). Omițând unele versete, lectura din Iacob îi invită pe credincioși să accepte cuvântul plantat în conștiința lor cu „docilitate” (v. 21), cu deschiderea de spirit a celui care este pregătit să lase o astfel de sămânță să lucreze fără rezistență. Este vorba poate de instrucția primită de creștini pentru a putea avea botezul (care regenerează), dar se poate gândi și că „cuvântul” care trebuie acceptat este Evanghelia în sens general, sau adevărul înnăscut (cf. Înț 12,10) sau legea naturală formulată în Tôrâ. În orice caz, este vorba de un cuvânt transmis creștinilor pentru ca aceștia să îl păstreze și să îl pună în practică (v. 22).

Pasajul se încheie astfel cu o reflecție: o religie pură se realizează prin grija față de cei în pericol (văduve și orfani) și se realizează prin neconformarea la mentalitatea comună a lumii, fondată pe logica schimbului și nu pe cea a darului.

EVANGHELIA

• Mâinile necurate. Evanghelia începe cu o adunare a fariseilor și scribilor din Ierusalim; este alcătuită din extrase din lunga dezbatere dintre acești reprezentanți ai iudaismului și Isus (Mc 7:1-23). Autoritățile din Israel sunt uimite de faptul că discipolii lui Isus iau mâncare fără să se spele pe mâini, încălcând astfel legile purității rituale și „tradiția celor vechi” (v. 3). Cu această denumire, Marcu se referă la Tôrâh orală, adică la colecția de prescripții și comentarii biblice, păstrate mai întâi în Mishnah (secolul al II-lea d.Cr.) și apoi în alte lucrări (precum Talmudul sau diferitele Midrash), al căror scop era să actualizeze Scripturile și să însoțească legile și povestirile cu noi interpretări. În v. 2, se face referire pentru prima dată la spălarea mâinilor, o practică de puritate rituală atestată deja în tratatul Yadaim din Mishnah. Potrivit lui Marcu, pe vremea lui Isus, evreii obișnuiau să practice îmbăierea rituală după ce mergeau la piață, pentru a se purifica de impuritățile contractate neintenționat. De asemenea, ei spălau temeinic ustensilele de uz casnic, paharele și vasele, după cum se menționează în Lev 11,32; 15,12 (a se vedea tratatul Kelim din Mishnah).
• Acuzația. După lunga paranteză, Evanghelia după Marcu prezintă întrebarea fariseilor: „De ce discipolii tăi nu urmează tradiţiile din bătrâni, ci mănâncă cu mâinile necurate?” (v. 5). Verbul grecesc tradus prin „a se comporta” este de fapt peripatéō, „a umbla”; v. 5 creează apoi un interesant joc de cuvinte: partea din Tôrâh Orală în care erau adunate prescripții pentru a specifica comportamentul celor care doreau să respecte Legea se numea halakàh, „a umbla”, de la verbul halàk, „a umbla”. Prin întrebarea lor, fariseii fac așadar o acuzație clară: discipolii lui Isus nu respectă tradiția orală și nu respectă halakah.
• Inima este îndepărtată. Maestrul le răspunde decisiv fariseilor: ei sunt „ipocriți” în adevăratul sens al cuvântului. În greaca clasică, de fapt, hypokrités era actorul, căruia i se puteau atribui mai multe roluri; acest epitet subliniază astfel distanța și separarea clară dintre acțiuni și ceea ce este ascuns în inimă (Mt 23,13-36).

Contrar fariseilor, Isus răspunde făcând referire la un pasaj din Scriptură, Is 29,13, și nu doar la tradiția orală, arătând că tradiția, în unele cazuri, poate duce chiar la nerespectarea poruncii lui Dumnezeu (v. 8). În cuvântul profetului se exprimă regretul divin profund pentru comportamentul poporului: ca orice persoană care simte o mare iubire pentru alta, Dumnezeu ar dori ca inimile credincioșilor săi să fie complet orientate spre el (Dt 6, 4-6). Interlocutorii lui Isus, pe de altă parte, se limitează la un cult al cuvintelor („Poporul acesta mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de mine”); cei care ar avea sarcina de a învăța și de a forma poporul, nu fac altceva decât să acționeze împotriva mandatului primit („în zadar mi se închină, învățând doctrine care sunt precepte omenești”, v. 7).

• Purificarea inimii. Lecționarul omite unele pasaje din capitolul șapte și trece direct la vv. 14-15; Isus convoacă mulțimea și își extinde învățătura la toți, subliniind astfel importanța a ceea ce urmează să spună și invitându-i pe cei prezenți la un exercițiu de ascultare atentă care să le permită să înțeleagă ceea ce va spune („Ascultați-mă toți și înțelegeți bine!”). În acest moment, el enunță un principiu esențial: originea impurității umane este internă și nu externă, „lucrurile care ies din om sunt cele care îl fac impur” (v. 15). Ca și în cazul citatului din Isaia, și în această afirmație a lui Isus găsim contrastul interior-exterior: buzele îl celebrează pe Dumnezeu, inima este îndepărtată; nu ceea ce este în exterior îl face pe om impur, ci ceea ce vine din interior. Fuziunea acestor două perspective are loc în v. 21: „Căci din interior, adică din inimile oamenilor, ies intențiile rele (hoi dialogismoí hoi kakói: gânduri rele)”.
• Gândurile necurate. Pentru a înțelege discursul lui Isus, trebuie să ne amintim că, potrivit Scripturii, cei puri și cei impuri sunt astfel datorită contactului lor cu viața și cu moartea și că, uneori, cineva poate deveni impur tocmai prin trecerea graniței care separă aceste două sfere distincte, de exemplu, atingând un cadavru (Lev 5,2), pierzând sânge (Lev 12,5) sau murind de lepră (Lev 13,3; cf. 2Reg 5,7). Isus afirmă apoi că această trecere periculoasă a pragului dintre viață și moarte este cauzată de gândurile rele care apar în inimă. Tocmai Mc 7,21 va constitui unul dintre pasajele fundamentale pentru tradiția privind cele opt gânduri rele, dezvoltată de Evagrius Ponticus și extraordinar de relevantă pentru tradiția creștină.

Inspirată din cataloagele viciilor întâlnite în iudaism (cf. Înț 14,24-26), lista celor douăsprezece gânduri prezintă inima umană ca pe o rețea complexă de forțe multiple. Termenul „impuritate” traduce de fapt ceea ce în limba greacă este exprimat prin pluralul porneîai, acțiuni legate de utilizarea abuzivă a sexualității (1Cor 6,13-18). După această primă transgresiune, sunt enumerate patru păcate legate de Decalog (Ex 20,13-15.17): furtul, adulterul, crima și „lăcomia” (literal pleonexíai, de unde „pofta”, referindu-se la porunca „să nu poftești”). Lista termenilor declinați la plural se încheie cu genericul „răutate” (ponēríai), care le închide pe celelalte. După aceste elemente, Isus enumeră o serie de termeni la singular: „înșelăciune” (folosit pentru magul Elimas în Fap 13,10); „desfrânare” sau mai literal „lipsă de stăpânire de sine” (pentru asélgeia, cf. Ef 4,19); „invidie”, literal „ochi rău”, adică o privire otrăvită de rivalitate (Sir 14,8; Mt 20,15) și lăcomie; „blasfemie”, adică discursul denigrator în general (Ef 4,31) sau blasfemia împotriva lui Dumnezeu (Mc 2,7); „mândrie”, în greacă hyperēphanía, „aroganță, sentiment de superioritate” (folosit și în 1 Pt 5,5). De aceea, pasajul se încheie cu o referire la „nebunie”, în greacă aphrosýnē, „lipsă de sens”; alegerea acestui termen face posibilă sintetizarea celor spuse în vv. 21-22, arătând că astfel de gânduri rele sunt generate tocmai de respingerea Înțelepciunii divine. Ceva similar se întâmplă în Gen 3: abia după ce „îmbrățișează” reinterpretarea sapiențială a șarpelui („cea mai vicleană dintre toate fiarele”, Gen 3,1), Adam și Eva rup relația cu Dumnezeu, coloana vertebrală a identității lor, și devin rivali.

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

 DE LA BUZE LA INIMĂ, DE LA INIMĂ LA BUZE

de Deborah Sutera

Atunci când omul a încercat de-a lungul timpului să „dea de urma” Dumnezeului cosmosului, a făcut-o adesea într-o căutare mai mult religioasă decât iubitoare (fie că Dumnezeul în cauză este considerat a fi singurul Dumnezeu, fie un zeu printre zei, fie mai mulți zei împreună). Căutarea lui Dumnezeu și construirea consecventă a unei structuri de credințe fixe, dogmatice și incontestabile au devenit astfel legate între ele de-a lungul timpului, dezvăluindu-se ca fundamente de neînlocuit în detrimentul, adesea, al unei conștiințe religioase relaționale.

Pasajele scripturistice pe care ni le oferă liturghia acestei Duminici a XXII-a din timpul de peste an evidențiază clar opoziția dintre religiozitate și credință: o tensiune opozițională de care creștinismul nu a fost în niciun fel scutit. Trebuie să ne întrebăm cu luciditate: ce înseamnă pentru creștinii de astăzi să trăiască un creștinism adult care nu se oprește la formalitatea religioasă? Să facem câte un pas pe rând și să vedem ce ne șoptesc la ureche Scripturile pe care liturghia ni le oferă în această duminică.

În Scriptura psaltică este indicat prototipul omului drept: el va locui în cortul Domnului în virtutea a ceea ce poartă în inimă. „El umblă în integritate, practică dreptatea și spune adevărul care este în inima sa „ (Ps14,2). Și iarăși „Chiar dacă a jurat în detrimentul său, el se ține de cuvânt […] el nu acceptă daruri împotriva celui nevinovat” (Ps 14, 4-5). În inimă se află, așadar, fundamentul punerii în aplicare a dreptății: adevărul. Un lucru iese în evidență în mod special: dreptatea socială este identificată de psalmist ca o dreptate eminamente religioasă; omul care acționează în conformitate cu adevărul și nu face rău aproapelui său (dreptate socială) este același om care va fi găzduit în cortul Domnului (dreptate religioasă). Epistola lui Iacob, a doua lectură a liturgiei duminicale, se face ecoul cuvântului psalmic: „Prin voința Sa [Tatăl] ne-a născut cu cuvântul adevărului” (Iac 1,18); și continuă: „Adevărata și neîntinata închinare religioasă înaintea lui Dumnezeu și Tatăl este aceasta: a vizita orfanii și văduvele în necazurile lor” (Iac 1,27). Prin aceste două pasaje din Vechiul și Noul Testament, Scriptura indică „locul” unde este ascunsă temelia credinței: în cele mai intime. De la buze la inimă.

Acesta este poate fructul cel mai copt la care ajunge creștinul adult în călătoria sa de credință. Acest „fruct copt” pare să fie anunțat în prima lectură din cartea Deuteronomului:

Respectați și împliniți [poruncile Domnului], pentru că în aceasta va consta înțelepciunea și inteligența voastră în ochii altor popoare, care, auzind de toate aceste reglementări, vor spune: „Ce națiune mare are zeii atât de aproape de ea cum este Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori îl chemăm?” (Dt 4,6-7). Există o „chemare” la ascultare, o invitație la executarea unei porunci în vederea unei relaționalități: o apropiere divină fără precedent în istorie. După ce am trasat aceste margini scripturistice, disputa aprinsă dintre rabinul Yeshua și farisei, pe care ne-o oferă Evanghelia din această duminică, nu pare deloc ieșită din context: „Neglijând porunca lui Dumnezeu, vă agățați de tradiția oamenilor! […] Voi anulați în mod flagrant porunca lui Dumnezeu pentru a respecta propria voastră tradiție!” (Mc 7,8).

Să revenim în acest moment la întrebarea pusă anterior: ce înseamnă pentru noi astăzi să trăim un creștinism adult care nu se oprește doar la un formalism religios? Cum construim o relație pură cu Dumnezeu? Întrebându-ne cine este creștinul adult, putem poate înțelege cine nu este el sau ea. Creștinul care se oprește doar la obiceiurile liturgice, care nu părăsește zona de confort religios (seminarii, sacristii, săli parohiale, facultăți de teologie), creștinul care se concentrează în mod compulsiv doar pe propria impecabilitate sau chiar pe propria mântuire personală, este un creștin paradoxal departe de Dumnezeul pe care crede că îl adoră și de la care tânjește după mântuire. Omul care își exprimă credința doar în spațiul iluzoriu de sigur al structurii religioase creștin-catolice – fie ea normativă sau tradițională – uitând de dreptatea socială, de compasiunea viscerală pentru frații și surorile care stau în suferință „pe scaunele murdare ale istoriei”, acesta este creștinul care nu a ajuns la maturitate (non-adult).

Prin urmare, suntem noi atunci când, conștient sau inconștient, punem în scenă o dramă ironică și – tocmai pentru că suntem creștini! – rămânem la marginea existenței, la marginea umanului, și nu reușim să înțelegem urgența de a trăi în mijlocul umanității: o umanitate care este uneori tulburată, uneori veselă, uneori sfâșiată. Creștinul non-adult suntem noi de fiecare dată când ne mulțumim să fim „creștini religioși”: ne fixăm meticulos crezul pe buze – ca un mozaic sacru și de neatins – fără ca acest crez să ne ajungă la inimă, să ne tulbure; fără ca întâlnirea cu Dumnezeul istoriei și cu oamenii din mijlocul lumii să aibă loc în inimile noastre. Uitând de iubire, nu ne murdărim mâinile, nu le afundăm „în pământul murdar și noroios” al poveștilor oamenilor (și nici măcar în ale noastre!). Rămânem curați din punct de vedere religios și în siguranță (așa ne amăgim noi înșine) în cușca aurită a crezului nostru; dar iubirea este o chestiune de credință, nu de religie. Religia are sens (divin) doar atunci când, împreună cu credința, știe să se transcendă la momentul potrivit: să dea naștere vieții.

De la inimă la buze. Ce se întâmplă, în cea mai iubitoare dintre ipoteze, în cadrul relației dintre Dumnezeu și creștinii non-adulți atunci când are loc întâlnirea autentică? Ciocnirea teribilă și vitală. Ruperea inimii și a rațiunii. Aceasta este viața. Așa se naște creștinul adult: printre dărâmături și noroi, după prăbușirea oricărei false imagini a lui Dumnezeu (în urma impactului cu adevăratul Dumnezeu). Dumnezeul credinței: cel mai puțin religios Dumnezeu din istorie.

 VIRUSUL CEL MAI INSIDIOS

de Roberto Laurita

Experiența pandemiei ne-a obișnuit cu utilizarea măștilor, mănușilor de unică folosință și gelurilor dezinfectante. La acestea am adăugat, în mod firesc, abținerea de la contactul fizic și respectarea strictă a „distanțelor de siguranță”. Toate acestea, desigur, pentru a putea scăpa să ne contagiem și să nu fim victime ale virusului Covid-19.

Tocmai amintirea acestei experiențe dureroase, ale cărei consecințe și suferințe sunt încă resimțite de mulți, ne avertizează asupra pericolului pe care îl reprezintă încă numeroșii „viruși” care se ascund în viața noastră, în familiile noastre (tensiunile noastre, egoismul nostru) și mai ales în inimile noastre (temerile noastre, angoasele noastre).

În această duminică, Isus se pronunță împotriva virusului ipocriziei, care se concentrează pe exterior și conduce la practici de igienă meticuloase, dar ignoră (în mod deliberat) interiorul, solul propriei noastre inimi, deși acolo se înrădăcinează și se dezvoltă cea mai periculoasă infecție, cea care produce „necurăție, furt, crimă, adulter, lăcomie, răutate, înșelăciune, desfrânare, invidie, calomnie, mândrie, nebunie”.

Cuvintele sale merg direct la adevărata problemă, adică la ceea ce ne distruge cu adevărat existența și care este adesea ignorat, la fel cum se iau măsuri complicate de igienă. Cu toate acestea, nu există gel care să ne curețe de lăcomia care merge atât de departe încât să calce în picioare cele mai sacre realități, nu există mască care să oprească calomnia care devastează o existență și nu există mănuși de unică folosință care să ne împiedice mâinile să se închidă în egoism sau să lovească în reacții violente.

De aceea trebuie să avem grijă de propria noastră inimă, acel loc în care ies la iveală nu doar sentimentele, ci și deciziile, comportamentele care înfrumusețează sau desfigurează existența noastră și a celorlalți. Acolo trebuie concentrate eforturile noastre, pentru a nu ne lăsa luați prin surprindere de situații perturbatoare, care provoacă nu doar o ruină temporară, ci o infecție eternă! Ca și binele, și răul crește progresiv: conștientizarea lui, recunoașterea și acțiunea promptă reprezintă soluția cea mai potrivită, cea care ne oferă singura protecție eficientă.

 Prima lectură: Dumnezeul lui Israel nu este ca alți dumnezei. El dorește să intre în relație cu poporul său și din acest motiv îi cere, prin gura lui Moise, să îl asculte. Poporul ales nu este special în ochii celorlalte popoare datorită faptelor sale de război sau gloriei militare, ci datorită înțelepciunii sale, care vine din legea lui Dumnezeu și din apropierea sa.

Psalmul responsorial. Psalmul 14 ne amintește de modul de viață al creștinului care dorește să locuiască în cortul Domnului, adică care dorește să trăiască în prezența lui Dumnezeu prin realizarea unor acțiuni concrete care să dea mărturie despre Cuvântul pe care l-a auzit.

A doua lectură. În concordanță cu tema ascultării, această pericopă a apostolului Iacob îi invită pe creștini să nu se limiteze la a fi doar ascultători ai Cuvântului, ci să se străduiască să îl pună în practică.

Evanghelia. În povestirea relatată de evanghelistul Marcu, Isus ne amintește de esențialitatea legii: ea trebuie să-l conducă pe credincios la o relație autentică cu Dumnezeu și nu la o acțiune „dublă”, în care prea adesea legea este deconectată de inimă.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 559/septembrie-octombrie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine:  James Tissot, Fariseii îi pun întrebări lui Isus

Hits: 87