„Trup și Sânge, banchetul înțelepciunii” – Meditație pentru Duminica a XX-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii. 

DUMINICA A XX-A TPA B

18 AUGUST 2024

TRUP ȘI SÂNGE, BANCHETUL ÎNȚELEPCIUNII

Pasajul din Proverbe (prima lectură) prezintă imaginea unei femei, o figură a Înțelepciunii care pregătește un banchet bogat, invitându-i pe toți la masa ei și adresându-se în special celor neexperimentați. În acest fel, ea le oferă șansa de a-și schimba obiceiurile și de a gusta mâncarea suculentă a harului. Cu recitarea Psalmului 33, adunarea sărbătoritoare recunoaște că Euharistia este tocmai acea masă unde se poate mânca această pâine divină. A doua lectură din Scrisoarea către Efeseni ne amintește că omul înțelept știe cum să profite la maximum de timp și trece prin „zilele rele” agățându-se de Isus Cristos; el este conștient că numai prin rugăciune va putea face față încercărilor. În ultima parte a discursului său euharistic (evanghelia), Isus dezvăluie că hrana esențială pentru fiecare creatură este constituită de cuvântul lui Isus și mai ales de propria sa persoană, dată mai ales în Euharistie.

PRIMA LECTURĂ

Cartea Proverbelor își încheie prima parte cu imaginea unei femei nobile care pregătește un banchet. Scena face aluzie la Înțelepciunea divină, arătând că ea nu este inertă (spre deosebire de prostie, care stă să seducă trecătorii – Pr 9,14), deoarece ea este ca o femeie activă, mereu la lucru; de asemenea, ea a construit o casă cu „șapte stâlpi”, deci cu o cameră foarte mare în fața curții destinată oaspeților. Imaginea insistă asupra extraordinarei deschidere și primire ieșită din comun. Femeia a sacrificat deja vitele (9,2) și fără a face economie are o masă (o piesă de mobilier care se găsește doar în cele mai bogate case – Ps 23,6) îngrijindu-se de toate detaliile, pregătind vin aromat (ca în Ct 8,2); toate semnele indică un banchet prin care se intenționează să se arate iubirea față de oaspeți. Totuși, acest banchet nu este rezervat unui număr restrâns de persoane; slujitoarele Înțelepciunii își proclamă chemarea în cele mai înalte puncte ale orașului pentru ca toți să o audă (v. 3).

Într-adevăr, invitația se adresează tocmai celor neexperimentați (v. 4), departe de Înțelepciune (Pr 1,4.22), oferind o posibilitate de schimbare a propriului drum (când se spune „vino aici”, se folosește verbul šûr, „a devia, a se întoarce”); se subînțelege că doar cei care își recunosc nevoia de Înțelepciune vor profita de această posibilitate. Așadar, cuvintele slujnicelor nu se limitează la a-i corecta pe interlocutori, ci insistă tocmai asupra banchetului bogat („mâncați pâinea mea, beți vinul meu”- v. 5). Această imagine este foarte consolatoare pentru adunare, pentru că le reamintește că a-l urma pe Dumnezeu nu înseamnă să renunți pur și simplu; a fi ucenic al lui Isus Cristos îți permite să mănânci o mâncare mult mai delicioasă mâncare decât cea cu care este obișnuit cineva. În sfârșit, v. 6 traduce imaginea într-un sens mai concret: a accepta invitația înseamnă a renunța la propria insipiență pentru a urma calea inteligenței ca adevărați ucenici.

A DOUA LECTURĂ

Scrisoarea către Efeseni pare să reia discursul exact de unde a rămas psalmul responsorial: „Fiți foarte atenți la modul vostru de viață, comportându-vă nu ca nebunii, ci ca înțelepții”. Înțelepciunea nu constă doar de o serie de noțiuni, ci se concretizează într-un comportament precis (literal „uită-te cu atenție la felul în care mergi” – 5,15). Prin urmare, scrisoarea afirmă că acest lucru trebuie să fie privit cu mare atenție (adverbul akribôs este folosit ca în Mt 2,8; Lc 1,3), ca și cum această reflecție nu ar fi automată. În primul rând, creștinii sunt chemați să utilizeze bine timpul: în greacă este folosit verbul exagorázō, literal „a cumpăra” pentru a elibera (un sclav, cf. Gal 4,5), dar care în Ef 5,15 ca și în Col 4,5 este folosit cu înțelesul de „a profita la maximum de oportunitatea” oferită de timp. Temporalitatea umană, de fapt, a fost definitiv transformată prin întruparea și învierea lui Isus Cristos (este folosit termenul kairós, care înseamnă tocmai „momentul oportun”). „Zilele” sunt „rele”, timpul este marcat de încercare (cf. Ef 6,13) și de lucrarea diavolului (6,16). Omul înțelept, prin urmare, este cel care știe să profite de timp; el trece prin „zilele rele”, agățându-se de Isus Cristos, și înțelege voința Domnului (v. 17), recunoscând chiar și în încercare un dar al harului. Cum, practic vorbind? Creștinul este chemat să nu se amețească cu vin (Pr 23,31-32), un simbol care evocă orice evadare din realitate; el poate de fapt să-și găsească propria satisfacție în Duhul Sfânt (v. 18). Cum se obține o astfel de satisfacție? „Vorbind între voi în psalmi, imnuri, cântări sfinte…” (v. 19); rugăciunea este instrumentul esențial de primire a Duhului și tocmai aceasta este cea care permite să se intre în încercarea zilelor rele, înfruntându-le exact așa cum a făcut Isus când s-a încredințat Tatălui înainte de patima sa (Mt 26, 36-46). Cu o singură diferență: Isus Cristos a luptat singur, creștinii au darul bisericii și al liturghiei („între voi”) și sunt legați la o comunitate de frați care se pot sprijini reciproc.

EVANGHELIA

Versetul ales pentru aclamarea Evangheliei îi luminează miezul ei: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el, spune Domnul” (In 6, 56). Primul pasaj reia Evanghelia proclamată în Duminica a 19-a din timpul de peste an și relansează discursul lui Isus pornind de la un element fundamental: carnea/trupul.

 Carnea/trupul. Isus afirmă: „Pâinea pe care o voi da eu este carnea mea/trupul meu pentru viața lumii” (v. 51). Cu termenul grecesc sárx indică condiția umană ca fragilă și muritoare (Sir 14,17; 2Cor 4,11) pe care Isus Cristos și-o asumă (Evr 2,14; 1Pt 3,18).  Această afirmație capitală reprezintă o caracteristică esențială a revelației creștine: Lógos-ul s-a făcut într-adevăr om (In 1,14), pentru a putea trece prin moarte și să o învingă cu puterea sa. „Carnea”, de altfel, este vehiculul care permite o relație de proximitate: iubirea pe care Isus Cristos o simte pentru cei la care este trimis va avea o dimensiune vizibilă și o dimensiune tangibilă (Isus le dă de mâncare), care va facilita unirea dintre Dumnezeu și ființele umane (în trupul lui Cristos, Dumnezeu și omul devin cumva „un singur trup”, cf. Gen 2,24). În sfârșit, carnea are deja un caracter „spiritual” (cf. Ps 63,2 unde trupul este cea care îl dorește pe Domnul; cf. Ps 84:3), dar fără Dumnezeu și fără Duhul Sfânt, „ea nu este de nici un folos la nimic”, ea este marcată de moarte și neființă (In 6,63; cf. și 3,6). Prin urmare, Dumnezeu l-a trimis pe Logos într-un trup asemănător cu al nostru, pentru a vindeca cu puterea sa divină (devenind trup, Logosul nu încetează să fie Dumnezeu).

 Mâncând carnea și bând sângele. Evreii se ceartă cu înverșunare între ei, incapabili să înțeleagă sensul a ceea ce a spus Isus. Pentru a clarifica sensul propriilor sale cuvinte, Domnul își dezvoltă răspunsul în mai multe versete (vv. 53-58). Referirea la „carne” și „sânge” desemnează persoana în dimensiunea sa corporală și nu poate fi decât fi o aluzie la Euharistie.

„Carnea„ și „sângele”, de altfel, sunt cele ale Fiului Omului, titlu prin care este evocată umilința și înălțarea (3.13.16) lui Isus Cristos, deci moartea și învierea sa. Pentru a înțelege această afirmație trebuie să ne amintim că ființele umane, pentru a trăi trebuie să ia hrană din exterior, ele nu au viață în ele însele; în lungul discurs din In 6,21-51 Isus a arătat că adevărata hrană pentru fiecare om este propria sa persoană și Cuvântul său; Euharistia este atunci pecetea prin care un contact „carnal” cu Isus Cristos, mort și înviat, și o asumare care permite participarea la viața și învierea sa divină. Darul pe care îl primește cineva, de fapt, este cel al „vieții veșnice” (v. 54) cu învierea în ultima zi. Textul, prin urmare, nu este prezentat nu ca o chemare la datorie, ci ca o invitație de a participa la o masă rafinată, banchetul euharistic (similar cu Pr 9) care este cauza vieții și a bucuriei.

 Mâncare adevărată și băutură adevărată. Adjectivul „adevărat” (alethós) are un sens special în Evanghelia după Ioan: conform sensul său propriu, carnea lui Cristos este hrană adevărată în sensul de fiabilitate, este o hrană care îndeplinește ceea ce promite; în sens simbolic, pe de altă parte, este „adevărată” deoarece este legată de revelația Fiului lui Dumnezeu, „Calea, Adevărul și Viața” (In 14,6) în persoană (In 1,14.17; cf. In 3,33; 4,42; 8,32). Adevărul, de fapt, în Evanghelia a patra este un atribut decisiv care se referă la Isus Cristos, adevărata lumină (In1,9; cf. In 8,14.16), în timp ce diavolul, antagonistul Fiului, este tatăl minciunii, care respinge adevărul de la de la început (In 8,44-45).

 Intimitate specială. Un alt efect care se obține prin mâncarea trupului lui Cristos și a sângelui său este acela al comuniunii speciale cu el, se devine „un singur trup”: „Oricine mănâncă trupul meu și bea sângele meu rămâne în mine și eu în el” (In 6,56). Verbul folosit în pasaj este ménō, „a rămâne, a locui”; se referă la actul de a-și stabili reședința și, prin extensie, poate indica intimitatea și familiaritatea căminului („Rabbi […] unde locuiești?”, In 1,38-39; 2,12; 4,40; 11.54): într-un sens mai larg, verbul „a locui” se referă la prezența Cuvântului în oameni (In 5,38; In 8,31), la comuniunea Fiului cu Tatăl (In 14,10), la coborârea Duhului asupra Isus (In 1,32) și asupra creștinilor (In 14,17; cf. In 15,4-7.9-10). Prin urmare, prin Euharistie ucenicii vor putea obține o comuniune profundă și stabilă cu Dumnezeu.

 Trăind pentru Isus. V.57 stabilește o identitate între relația care îl leagă pe Isus de ucenici și cea care îl leagă pe Fiul de Tatăl. Tatăl „are viață”, este originea care se dăruiește pe deplin și în întregime Fiului.

Fiul este Dumnezeu pentru că el „trăiește pentru Tatăl”, datorită dăruirii totale de sine, dintotdeauna; expresia neclară în românește este mai explicită în greacă: zô diá tón patéra ar putea fi tradusă prin sublinierea faptului că în greacă diá + acuzativ este folosit de obicei pentru complementul de cauză, „eu trăiesc datorită Tatălui”, „eu trăiesc pentru că Tatăl mă face trăiesc prin darul propriei sale vieți”. Mâncatul ctrupului și sângelui lui Isus, prin urmare, îi permite fiecărui creștin să trăiască „pentru Cristos”, să primească viața adevărată dată de persoana lui Isus Cristos. Fiul trăiește în virtutea darului Tatălui care nu păstrează nimic pentru sine; după ce a primit totul, el își poate dărui întreaga propria sa persoană în trup și sânge. Euharistia este, prin urmare o ocazie de a primi darul Fiului, intrând cu el într-o relație profundă și intimă.

 Viața veșnică. V. 58 încheie discursul lui Isus prin reluarea motivului pâinii din cer. A mânca din pâinea oferită de Isus Cristos înseamnă a poseda viața veșnică, o forță vitală care te face capabil să înfrunți încercarea și moartea fără să cedezi.

ACTUALIZAREA MESAJULUI –

 EFECTELE BENEFICE ALE EUHARISTIEI DUMINICALE

de Roberto Laurita

Acest lucru este relatat de un episcop emerit al unei mari dieceze din Franța.

S-a întâmplat acum trei ani, în mijlocul unei discuții cu niște cupluri logodnice care se pregăteau pentru căsătorie. Noi împărtășim ceea ce se afla în centrul vieții noastre, ceea ce era cu adevărat important pentru noi și astfel, în timpul conversației, le-am mărturisit că celebram Sfânta Liturghie în fiecare zi… Stupoare… Tăcere lungă… Și apoi întrebarea la care mă așteptam: „Dar nu te plictisești repetând mereu același lucru?”. Am acceptat mirarea uimirea celor doi tineri și apoi i-am întrebat: „Și voi, nu vă plictisiți să vă spuneți în fiecare zi că vă iubiți și să continuați să vă întâlniți?”.

Euharistia este ceva asemănător: ea nu are de-a face cu raționamentul, ci cu o experiență, și este o întâlnire de iubire care ne aduce împreună la fiecare Liturghie, în special la Liturghia de duminică, o întâlnire de iubire pe care Isus a propus apostolilor săi în ajunul morții sale și pe care ne invită să o trăim din propria sa viață.

Euharistia este sacramentul iubirii pentru că este inseparabilă de misiunea lui Isus, de ceea ce el a spus și a făcut, inseparabil de moartea și învierea sa, de infinita tandrețe tandrețea infinită a lui Dumnezeu care, în Cristos, se manifestă ființelor umane. La fiecare Liturghie, această tandrețe devine Cuvânt, devine pâine și vin, ne deschide un viitor în bucuria lui Dumnezeu.

Un tată, în vârstă de treizeci de ani, a mărturisit acest lucru la o întâlnire la care au participat soția sa și alte patru cupluri ai căror copii făcuseră Prima Împărtășanie.

Eu nu obișnuiam să vin duminica la Liturghie: mergeam când eram copil, apoi, și din cauza serviciului, devenise un obicei să nu mai merg. Când fiul meu cel mare a început să meargă la cateheză, soția mea a început să îi ducă de obicei, pe el și pe cel mic, la slujba de duminică. Așa că odată, în timp ce se pregăteau să plece de acasă, cel mai mare mi-a pus o întrebare: „Și tu, tată, de ce nu vii?”. Cum ar fi trebuit să reacționez? „Da, haide, vin și eu!”. De ce am făcut asta? La început, poate, din simțul datoriei… Nu recomanda preotul paroh că este bine ca părinții și copiii să vină împreună la slujbă? Sincer să fiu, nu-mi venea să fac ceea ce făceau unii părinți, să-i „aterizeze” pe copii în curtea bisericii și apoi să se întoarcă după ei la sfârșit. Adevărul este că, începând cu acea duminică, am început să merg din nou la Liturghie. Și am început să o apreciez. Poate pentru că și copiii mei erau făcuți protagoniști ai celebrării? La început, poate… Obișnuiam să merg, chiar dacă uneori mă costa, pentru că mă făcea să mă simt bine. Simțeam relevanța Evangheliei pentru viața mea, atât de incoerentă și petrecută între aeroporturi și lungi călătorii în străinătate. Și apoi Împărtășania mi-a dat un nou imbold pentru a înfrunta săptămâna, o viteză în plus pentru a face față conflictelor și dificultăților asociate cu munca mea….

După aceste cuvinte a urmat o tăcere ciudată pe care nici eu, nici ceilalți nu ne așteptam. Nu era o persoană foarte evlavioasă, cea care ne oferise mărturia sa. A dat mărturie pur și simplu despre viața sa de credincios, care participă la Liturghia de duminică.

Da, este frumos, cel puțin ocazional, să fim încurajați de cuvinte ca acestea, care ne arată că, deși implică unele sacrificii, există oameni care vin la Liturghie pentru că le place: găsesc hrana pe care o caută, se simt mângâiați și însoțiți și primesc puterea de a trăi Evanghelia în viața lor în fiecare zi.

Sunt preot și, atunci când prezidez Euharistia, am norocul să privesc oamenii din fața mea, în față. Uneori mi se distrage atenția și mă gândesc la poverile pe care mulți dintre cei prezenți le poartă pe umerii lor.

E femeia al cărei soț este bolnav de mulți ani. Trebuie să aibă grijă de el cu tandrețe și răbdare, iar tot ce are nevoie este zâmbetul lui recunoscător, pentru că după accidentul vascular cerebral nu mai poate vorbi. Desigur, el apelează la o îngrijitoare (badantă), iar ea își petrece zilele în casă, alături de el. Nu-l lasă niciodată singur… decât pentru a veni la Liturghie.

E un bărbat care și-a pierdut locul de muncă, bine plătit, și a trebuit să treacă prin calvarul de a merge de la o firmă la alta, să-și prezinte CV-ul și să caute un post de muncă, chiar dacă el știe foarte bine că atunci când își găsește un loc de muncă, acesta nu va fi ca cel pe care l-a pierdut. Dar are o familie și nu își poate permite să spună „nu” dacă i se oferă unul.

E tânărul care face primii pași la universitate, între entuziasmul pentru această nouă aventură și teama de a nu reuși să ajungă la următorul examen.

E și mama care și-a luat copilul cu ea, chiar dacă este încă mic, are doar câteva luni, încearcă să-l țină liniștit, ca să nu deranjeze și să poată urmări cu atenție cuvintele și gesturile Liturghiei.

Și mai este persoana în vârstă, cu bastonul ei, însoțită de fiul ei care a venit să participe la Euharistie pentru a-i face pe plac mamei sale, pentru că Liturghia urmărită la televizor nu este suficientă pentru ea.

E Jean, din Congo, cu copiii lui în vârstă de șapte și zece ani. El trebuie să facă cu rândul cu soția sa, deoarece cel mai mic este încă prea mic pentru a-l lua cu el la Liturghie. El a ajuns în această țară după o mie de vicisitudini, dar acum este stabilit aici și poate privi spre viitor, împreună cu soția sa, cu o anumită liniște sufletească.

Îmi vin în minte cuvintele martirilor din Abitinia (Tunisia), de asemenea africani: „Fără duminică nu putem trăi”. În anul 303 d.Cr., contravenind ordinelor împăratului Dioclețian care interzisese creștinilor să celebreze ritualurile sacre, un grup de creștini se aduna săptămânal într-o casă pentru a celebra Euharistia. Surprinși, au fost arestați și duși la Cartagina, în fața proconsulului Anulinus, pentru a fi interogați. Proconsulul, întreabă dacă aveau Scripturile acasă, iar martirii mărturisesc cu îndrăzneală că le „păstrează în inima lor”, dezvăluind astfel că nu vor să despartă în niciun fel credința de viață. Printre diferitele mărturii, cea dată de Emeritus este semnificativă. Proconsulul îl întreabă: „De ce i-ai primit în casa ta pe creștini, încălcând astfel reglementările imperiale?”. Și iată răspunsul lui Emeritus: „Sine dominico non possumus”, cu alte cuvinte, nu putem fi și nici trăi ca creștini fără să ne întâlnim duminica pentru a celebra Euharistia.

NU ORICE FEL DE PÂINE

de Roberto Laurita

Cu fiecare schimbare epocală – și cea pe care o trăim nu este prima din istorie – problema transmiterii credinței, deoarece gesturile și cuvintele, riturile și modalitățile de exprimare, formele și tradițiile sunt legate în mod natural de timpul lor.

Dar având în vedere accelerarea, profunzimea și vastitatea schimbărilor în curs, astăzi mai mult ca oricând se pune problema modului în care poate fi transmisă de la părinți la copii, în viața de zi cu zi a familiei. Este o sarcină delicată și dificilă. Parentingul a fost întotdeauna o „meserie” riscantă, o misiune care se învață puțin câte puțin, trecând uneori prin greșeli dureroase.

Este bine să vezi părinți care își „cocoloșesc” copiii cu privirea, care sesizează cel mai mic disconfort, care urmăresc cu teamă creșterea copiilor lor, care iau imediat măsuri coercitive atunci când ceva nu merge bine.

Este frumos să vezi părinți care au grijă de inteligența copiilor lor la complexitatea și bogăția realității. Părinți care iau în serios „de ce-urile” celor mai mici copii–, părinți care iau în serios primele opinii personale ale adolescenților, părinți care suportă chiar și intemperanțele și judecățile extreme ale copiilor mai mari.

Este bine să vezi părinți care iau în serios includerea în grupuri, echipe sportive, asociații și mișcări. Părinți care se supun uneori la călătorii epuizante pentru a asigura pregătirea, participarea veselă, prezența la ieșirile de duminică. Sunt părinți care au valori importante precum onestitatea, loialitatea, curajul, capacitatea de a face față efortului și chiar fricii.

Dar pot fi toate acestea suficiente? Poate pâinea care îi face pe oameni să crească sănătoși și puternici, cultura care hrănește nevoia de cunoaștere și inițiază competențe, morala care prezintă valori care contează, viața socială care îndepărtează izolarea și antrenează în efort, la viața de echipă, la cerințele existenței sociale?

Pentru părinții creștini, există o pâine foarte importantă pe care nu o pot da și care contează foarte mult în viața copiilor lor… cel puțin la fel de mult ca succesul școlar, sănătatea fizică, dezvoltarea inteligenței, integrarea în societate… Această Pâine este Isus însuși: dacă cineva mănâncă din această Pâine, va trăi veșnic. O Pâine care pune în viața noastră forța, frumusețea și iubirea care vin de la Dumnezeu. Și nu există un sprijin mai mare decât acesta.

Prima lectură: Invitația Înțelepciunii la banchetul întregii omeniri este un simbol al comuniunii și intimității. Înțelepciunea încurajează instruirea și educarea, având în vedere că principiul Înțelepciunii este frica de Domnul.

Psalmul responsorial: Psalmul începe cu un angajament solemn de a binecuvânta și lăuda întotdeauna pe Domnul în orice situație. Cel care îl binecuvântează cu adevărat pe Domnul în orice moment este Cristos.

A doua lectură: Omul este invitat de Paul să nu se lase condus de nebunie, să nu insiste în fața răului care iese continuu din inima sa. Omul, care caută să înțeleagă semnele timpului, are posibilitatea de a urma calea vieții adevărate dacă ascultă voința Domnului.

Evanghelia: „Trupul meu este hrană adevărată și sângele meu băutură adevărată”. Această afirmație afirmă necesitatea absolută de a mânca carnea și de a bea sângele lui Cristos pentru a avea viață divină și pentru a învia în ziua de apoi.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 558/iulie-august 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Juan de Juanes, Cina cea de taină

Hits: 174