“Cerul, izvorul pâinii” – Meditație pentru Duminica a XVIII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XVIII-A TPA B

4 AUGUST 2024

CERUL, IZVORUL PÂINII

Prima lectură relatează un episod decisiv pentru tradiția iudaică și creștină: israeliții murmură împotriva lui Moise și Aaron, iar Dumnezeu le răspunde prin dăruirea manei. Poporul va descoperi în deșert că doar încrederea în Dumnezeu dă viață deplină. Psalmul 77 evocă episodul manei ca una dintre poveștile pe care părinții trebuie să le propună copiilor lor pentru transmiterea credinței la generația următoare. În a doua lecturăgăsim îndemnul de a „umbla” în credință, care nu este constituităde un set de doctrine impersonale, ci este întemeiată pe relația cu Isus Cristos și pe noutatea fără precedent a vieții în biserică. În Evanghelia după Ioan, Isus le dezvăluie celor care îl caută pentru hrană că, în realitate, ei doresc o satisfacție deșartă; de aceea anunță că numai prin credință pâinea divină poate fi obținută: Isus însuși este cel care hrănește sufletele creștinilor, mai ales cu Cuvântul său.

PRIMA LECTURĂ

Prima lectură se referă la un episod decisiv în tradiția iudaică și a tradiției creștine. Imediat după eliberarea din Egipt poporul începe călătoria spre Țara Promisă, traversând deșertul. Israeliții murmură împotriva lui Moise și Aaron: ar fi fost mai bine pentru ei dacă „mâna Domnului” i-ar fi făcut să moară (v. 2). Această plângere este deosebit de gravă dacă ne amintim că tocmai „mâna Domnului” a provocat plăgile împotriva Egiptului (Ex 7,17), a despărțit marea (14,31), săvârșind semne minunate. Suferința îi determină pe oameni să regândească trecutul cu nostalgie și să reconstruiască trecutul prin exasperarea aspectelor negative ale prezentului. Memoria Egiptului este, de fapt, distorsionată: este puțin probabil ca sclavii să fi „stat vreodată lângă oala de carne” (v. 3), o mâncare foarte delicioasă și rară. Lectura prezintă răspunsul divin în v. 12: pentru tot timpul pe care îl petrec în deșert, Dumnezeu le va da mană, „ceva mărunt, ca o crustă, ceva mărunt ca bruma pe pământ” (v. 14) și poporul nu va putea decât să adune doar o rație de o zi din ea. În același discurs, Dumnezeu explică și semnificația acestui semn: „ca să îi pun la încercare pentru a vedea dacă umblă sau nu după legea mea”. Oamenii, de fapt, vor încerca să acumuleze această hrană pentru a se elibera de Dumnezeu, dar nu vor reuși în acest demers. În ce sens va fi atunci mana un test? În deșert, israeliții vor descoperi că doar pășind în legea lui Dumnezeu și depinzând de El se poate avea acces la plinătatea vieții.

Prin urmare, discursul lui Dumnezeu se încheie în v. 12 fără a garanta israeliților securitatea materială („veți fi săturați”, „veți supraviețui”), ci cu o revelație: mana va avea ca finalitate o cunoaștere mai profundă a lui Dumnezeu: „veți cunoaște că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”; va fi tocmai legătura cu Dumnezeu cea care va da viață poporului.

A DOUA LECTURĂ

Începând cu Ef 4,17, reflecția asupra bisericii lasă loc pentru îndemnuri de diferite tipuri. Invitația inițială este generică, dar în limba greacă prezintă o repetiție semnificativă; literalmente sună: „Nu umblați așa cum umblă păgânii în deșertăciunea gândirii lor”. Verbul „a umbla” se poate referi la conduita de viață: existența umană se bazează pe convingeri interioare care produc un efect concret în realitate – se „umblă” într-o „gândire”. Creștinismul nu este, prin urmare, o condiție statică, ci se dezvoltă într-o„călătorie” dinamică și progresivă care trebuie întreprinsă prin negarea opțiunile trecutului.

În v. 20, condiția creștinului este descrisă folosind verbul manthánō, „a învăța”, tipic uceniciei, dar cu o construcție neobișnuită: ucenicii nu au învățat o doctrină, ci o persoană, au abandonat calea păgânilor pentru că „l-au învățat pe Cristos” (în greacă „Cristos” este subiectul verbului), la fel ca Paul, care nu cunoaște decât pe Domnul (1Cor 2,2). Ucenicia nu era rezultatul unei experiențe individuale, ci era posibilă datorită Bisericii; creștinii puteau să asculte și să fie instruiți în adevărul lui Isus, tocmai în virtutea catehezei bisericești (al cărei vestitor neînfricat a devenit Paul). În acest fel, ei s-au dezbrăcat și de veșmintele omului vechi, recunoscând păcatul nu doar ca un efect al propriei răutăți, ci mai ales ca o înșelăciune a patimilor (gândiți-vă la păcatele de moarte), care au condus persoana la pieire (v. 22), amăgind-o cu soluții false. Viața creștină este, așadar, o „noutate” care pune în joc puterea Creatorului, singurul care poate crea ceva cu adevărat nou pe pământ și poate da păcătosului posibilitatea de a fi sfânt (v. 23-24: cf. Ier 31,22; 2Cor 5,17; Ef 2,15; Col 3,10).

EVANGHELIA

 În căutarea lui Isus. Evanghelia începe prin a sublinia că „Isus nu mai era acolo”; oamenii au pornit „spre Cafarnaum în căutarea lui Isus” (v.24) și l-au găsit imediat (v.25). Dorința mulțimii pare, așadar, sinceră, iar nedumerirea lor autentică. Adunarea liturgică este deci încurajată să se activeze, recunoscând că prezența lui Isus este decisivă pentru viață.

 Ați mâncat și v-ați săturat. V. 26 începe cu o formulă care în mod normal introduce revelații importante: „Adevărat, adevărat, vă spun”. Fără să țină cont de succes (mulți îl urmează), Isus merge împotriva curentului și dezvăluie ceea ce i-a făcut pe oameni să îl caute. Ei nu au înțeles amploarea miracolului pâinii („nu mă căutați pentru că ați văzut semne”, cf. In 6,1-15) și, mai ales, nu au înțeles că era un „semn”, o realitate materială care trimite la un conținut mai profund. Semnul nu i-a condus la credință (cf. In 2,11), ei s-au gândit pur și simplu să-și satisfacă propriile pofte. Din acest motiv, aclamarea Evangheliei amintește de răspunsul lui Isus la prima ispită a diavolului: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4). Mulțimea crede că Isus a venit doar pentru a aduce pâine, pentru a satisface o nevoie imediată de confort și satisfacție. În discursul său, însă, Isus le va explica oamenilor că misiunea sa este foarte diferită.

 Hrana vieții veșnice. În primul rând, Isus le cere „să se ocupe să facă”, literal «să lucreze, să muncească», să trudească nu atât pentru o hrană care piere, ci pentru ceea ce rămâne pentru viața veșnică (Dt 8,3; Is 55,2). Viața însăși se bazează pe o constantă: existența se hrănește din resurse care vin la noi din exterior; pentru a trăi, trebuie să mâncăm. Din acest motiv, pâineaeste un simbol polivalent, pe lângă hrană, ea se poate referi și labogății (Qo 9,11), care ne permit să avem pâine în fiecare zi, și poate evoca toate realitățile care oferă satisfacție, cum ar fi munca materială, afirmarea personală, afecțiunea celor dragi (psihologia a subliniat de mult timp de exemplu, contactul profund dintre tulburările alimentare și sfera iubirii).

Acest tip de hrană are însă o limitare esențială, nu durează, orice gratificare umană își epuizează rapid efectul său, se „corupe”, dezvăluind propria sa insuficiență. Prin urmare, Isus le dezvăluie mulțimilor că ceea ce caută ei nu va duce decât doar la o consolare insuficientă.  

Stăpânul, pe de altă parte, vrea să ofere o hrană mult mai nobilă, capabilă să creeze o viață care nu moare și mai ales să garanteze o stabilitate („rămâne”) care nu poate fi zdruncinată. Această pâine este strâns legată de „Fiul Omului”; titlul folosit se referă la Isus Cristos, subliniind în același timp umilința condiției sale (cf. Mt 9,6) și gloria pe care o va primi de la Tatăl după învierea sa (cf. Dan 7,13-14).

Fiul poate da viața veșnică, pentru că a primit pecetea Tatălui (v. 27); în antichitate sigiliul era legat de identitatea persoanei și din acest motiv expresia din v. 27 manifestă unitatea profundă a Tatălui și a Fiului asupra căruia a fost imprimată pecetea sa.

 Ce trebuie să facem noi? Poporul nu înțelege cuvintele lui Isus (v. 28). Ei, de fapt, cred că sunt capabili să-și procure hrană pentru ei („ce să facem…?”), nu înțeleg că această hrană a vieții veșnice nu poate fi decât un dar: pentru a găsi hrana care nu se supune „regulilor lumii” și nu corupe, este nevoie de harul divin.

 Credință. Oamenii au întrebat în mod literal: „Ce trebuie să facem pentru a face lucrările (ergazómetha ta érga) lui Dumnezeu?”. Isus răspunde că lucrarea lui Dumnezeu (to érgon tûtheû) este unică și este credința. Oamenii adunați pentru sărbătoare aduc cu ei multe întrebări și pot fi chiar copleșiți de o suferință atroce; cu siguranță toți se înghesuie la sărbătoare pentru pâine. Isus răspunde că satisfacerea deplină a acestei dorințe se realizează prin credință, prin acceptarea cuvântului lui Dumnezeu și prin a-i face loc în viață. Lucrarea lui Dumnezeu nu constă în a „face”, ci în a „crede” în el.

 Manna. În acest moment, mulțimea îl întreabă pe Isus Cristos ce semn face și care va fi lucrarea (ti ergáze, „ce lucrezi?”) cu care își va legitima cuvintele (v. 30). Întrebarea este însoțită de citatul din Ex 16 (prima lectură), dar cuvintele poporului dezvăluie o anumită incredulitate, deoarece Isus a realizat deja semnul înmulțirii pâinilor (In 6,1-15). Ei au „văzut” semne (In 6,26), dar vor semne pentru a „vedea” și astfel a „crede” (In 6,30); se pare că întrebarea nu se limitează la o dovadă vizibilă, ci că ei vor să vadă o realitate supusă logicii privirii lor.

 Pâinea din cer. Isus, cu o mare bunătate iubitoare, continuă să instruiască mulțimile și răspunde la întrebări fără să obosească. Apoi, în v. 32, își introduce discursul cu aceeași formulă solemnă folosită în v. 26; confruntat cu necredința poporului, Isus dezvăluie din nou un aspect decisiv, corectând în diverse moduri cuvintele poporului: Dumnezeu este cel care a dat pâinea din cer; acest dar nu este doar trecut, ci activ în toate timpurile (se folosește verbul „a da”, conjugat exact la timpul prezent), el își hrănește continuu poporul; această pâine dată de Dumnezeu este pâinea „adevărată”, oferită fiecărui om, deci și mulțimilor. Pentru a fi pâine adevărată, hrana oferită de Dumnezeu trebuie să coboare din cer, să aibă o calitate divină și o vitalitate mai puternică decât orice corupție; din acest motiv, Isus dezvăluie în cele din urmă că el însuși este pâinea (v. 33). Adevărata pâine nu corespunde unei realități materiale, ci unei persoane care îi hrănește pe oameni manifestând iubirea lui Dumnezeu în fapte și cuvinte. Adunarea este astfel invitată să creadă că Isus însuși este cel care hrănește sufletul în mod stabil și definitiv, prin acțiunea sa în biserică și prin cuvântul său păstrat în Scripturi.

 Dă-ne această pâine în toate zilele. Evanghelia se încheie cu o notă profund pozitivă, cu o notă de speranță. Mulțimea își oferă vocea adunării și împreună îi cer lui Isus Cristos să aibă mereu această pâine.

O PÂINE CARE NE DEZVĂLUIE FOAMEA NOASTRĂ

de Paola Bignardi

Cuvântul acestei duminici pare să descrie o porțiune din itinerariul pe care fiecare dintre noi îl face în viața și în drumul său de credință. Evanghelia spune că mulțimea, după ce a mâncat pâinea și peștii, se deplasează în căutarea lui Isus. Primul pas: să ne mișcăm, să căutăm, să ne deplasăm, să părăsim locurile – fizice și interioare – în care trăim de obicei și să pornim într-o căutare. De ce să se miște? Isus le amintește oamenilor care îl urmează că o fac doar pentru că și-au umplut burțile cu pâinile și peștii pe care el i-a înmulțit.

Mulțimea cere un miracol, și un miracol de tipul celui care satisface foamea materială. Ni se pare că îi vedem aici la suprafață pe toți acei creștini – și cât de des suntem și noi? – care se așteaptă ca religia să răspundă nevoilor lor, cerințelor lor: o religie utilă, pentru care este convenabil să faci anumite acte, să respecți anumite precepte, începând cu mersul la liturghia de duminică, să dai de pomană… O credință mercantilă, care îi dă lui Dumnezeu ceva pentru ca Dumnezeu să ne dea în schimb ceea ce avem nevoie. Isus demască această cerere nedeclarată și însoțește mulțimea, cu întrebările sale, pe o altă cale, conducând-o pe un drum interior care pornește de la conștientizarea adevăratei nevoi, acea experiență a lipsei, care generează în interiorul cuiva o neliniște la care este greu să dai cuvinte și răspunsuri. Sunt cei care încearcă să-și umple lipsa cu mijloacele umane pe care le au la dispoziție și sunt cei care își dau seama că există un gol în adâncul inimii lor pe care nici medicamentele, nici compania celorlalți, nici o carieră strălucită… nu-l pot umple.

Societatea de consum a alimentat această iluzie și nu a permis oamenilor să realizeze că supermarketul supraabundent îi privează de lucruri mai importante: vivacitatea conștiinței, valoarea legăturilor frățești, o perspectivă a sensului… Suntem asemenea contemporanilor lui Isus care, după ce s-au săturat de pâine, se întorc să o caute, poate pentru a avea pâine și pentru a doua zi, sau o pâine mai rafinată și mai abundentă… Este logica contextului în care trăim: când am răspuns unei nevoi, vine alta, într-un lanț care pare să nu aibă sfârșit. Noi suntem nevoia, noi suntem lipsa, dar nu știm, nu ne dăm seama de asta. Avem nevoie de Isus să dea un nume acestei nevoi: „o hrană care nu piere, ci care durează până la viața veșnică”. Este mâncarea care poate sătura acel golul de sens pe care adulții îl recunosc din ce în ce mai greu și pe care mulți tineri îl trăiesc în interiorul lor:

„Mă întreb”, scrie Alessia, 24 de ani, ”dacă există un senspentru această viață pe care o trăim, și dacă da, mă întreb care este. Mă întreb cum se face că am ajuns să trăim într-o lume care mi se pare foarte departe de natura noastră […] unde găsesc eu sens și semnificație în viața mea?”. Iată o tânără femeie care știe cum să înfrunte disconfortul pe care îl simte în interior și care știe să își pună întrebări reale. Chiar și mulțimea care îl urma pe Isus îi pune o întrebare: „Când ai venit aici?”. O întrebare banală, inutilă, care nu exprimă adevărul a ceea ce este în viața lor. Isus nu le reproșează pentru lipsa lor de autenticitate sau acuitate spirituală,ci îi presează cu noi întrebări, într-un crescendo care îi determină să recunoască ceea ce caută de fapt. Cine ne poate demasca astăzi întrebările inutile, gândurile noastre goale gândurile noastre goale, căutările noastre false?

Evanghelia ne ia de mână, ne conduce tot mai adânc în noi, pentru a scoate la iveală adevărul vieții noastre, pentru a da un nume angoaselor noastre. Este nevoia de El. În interiorul familiilor noastre – fie ele importante sau banale – există o alta: este o foame de sens, de plinătate, de comuniune. Această foameare un singur răspuns: Isus, Pâinea vieții, cel care va face posibil să nu mai flămânzim.

Pentru a recunoaște în Isus odihna la neliniștea noastrătrebuie să facem o călătorie în interiorul nostru până când întâlnimaproape în fundul unui abis, pe El și iubirea Sa. Este o cale amară, precum cea pe care Isus le propune ascultătorilor săi, care, răspuns după răspuns, obosesc, se îndepărtează, pleacă, până când rămân doar cei Doisprezece, poate îndoielnici și ei. O cale anevoioasă, străbătând teritorii aride pline de mărăcini și dezordine, pentru a ajunge în adâncul inimii în care poate izvorî acel act de credință căruia Petru îi va da glas: „Numai tu ai cuvintele vieții veșnice!”.Este necesar să ne ascultăm propriile neliniști, să acceptăm că ele sunt expresia acelei lipse radicale și absolute care nu găsește răspuns decât în El, care este Pâinea coborâtă din cer, care este Viața care ne face să trăim. Numai atunci când vom fi privit în față foamea și setea noastră fără frică și vom înceta să mai căutăm răspunsuri ușoare pentru ele vom fi capabili să auzim singurul răspuns bolborosind în noi: „Tu ai cuvintele vieții veșnice!”Atunci vom fi găsit mult mai mult decât ceea ce căutam: vom fi găsit Pâinea gratuității, a comuniunii depline, cea care nu poate fi cumpărată și care nu nu are preț, dar care satură perfect și pentru totdeauna.

Tinerii, care nu au primit sau au uitat răspunsurile religioase la întrebarea lor de viață, ne învață primul pas al acestei călătorii provocatoare: aceea de a-și privi propriile întrebări în față, de a se lăsa să fie tulburați de ele, să nu se mulțumească cu răspunsuri ieftine. De multe ori nu găsesc alături de ei adulți care să îi ajute să facă următorii pași, să pornească pe cărări pe care nu le pot nici găsi, nici parcurge singuri. Și poate, în acest fel, ne vor ajuta și pe noi, adulții, să facem față la întrebări: este vorba de acel pas pe care adesea nu l-am făcut. Și împreună putem porni pe acea cale prețioasă care duce la întâlnirea cu Viața și la descoperirea gratuității credinței.

„DOAMNE, DĂ-NE ÎNTOTDEAUNA ACEASTĂ PÂINE!”

de Roberto Laurita

Rugămintea pe care i-o adresează lui Isus este deja semnul unei călătorii, al unui itinerar împlinit. Chiar dacă nu se ajunge încă la recunoaștere, care este adevăratul scop. Totul a început cu acel gest care avea o aromă clar mesianică aromă mesianică: hrănirea mulțimilor de săraci, de fapt, nu este doar o acțiune dictată de compasiune. Ea se referă la venirea celui care, în numele lui Dumnezeu, va lua la inimă soarta celor săraci, îi va smulge odată pentru totdeauna din foamea lor, din penuriagreutăților lor zilnice.

Entuziasmul poporului, prin urmare, este dictat de bucuria de a vedea promisiunile străvechi în sfârșit realizate… dar el este încă legat de pâinea zilnică, de acea pâine câștigată prin muncă grea, de acea pâine care este întotdeauna atât de rară…

Isus ne invită apoi să mergem un pas mai departe, să nu ne oprim la pâinea care poate satisface doar pentru o clipă, să căutăm „hrana care rămâne pentru viața veșnică”.

Este vorba, desigur, de o „pâine din cer”, pe care numai Dumnezeu o poate da și care poate sătura așteptările, foamea profundă pe care fiecare o poartă în sine. Și este în acest moment când apare dorința de a primi acest dar: „Doamne, dă-ne mereu această pâine!”.

Dar această pâine este Isus însuși: pentru a avea acces la darul lui Dumnezeu trebuie să-l accepți pe El. Acesta este scopul care este propus. Foamea și setea vor fi potolite pentru totdeauna doar dacă cineva este dispus să „meargă spre” Isus și să „creadă” în El. Este vorba de dublul dinamism care îl caracterizează pe discipolul autentic: o mișcare spre cel pe care îl consideră Domnul și Maestrul său, un abandon încrezător.

Prima presupune o detașare de orice altă realitate și persoană, deoarece totul contează mai puțin în comparație cu el. A douaconstă în a se pune în mâinile lui, în a-și încredința propriaexistență, convins că numai în acest fel poate fi considerată salvată.

La fiecare Euharistie, precum cea de astăzi, ne este oferită Pâinea vieții care este Isus. Suntem dispuși să renunțăm la tot pentru a-l întâlni? Suntem pregătiți să ne punem în mâinile sale?Să trăim în conformitate cu Cuvântul său?

Întâlnirea împreună, de duminică până duminică, nu este o realitate periferică, secundară a credinței noastre. Punctul de sosire și, în același timp, sursa. Ce se întâmplă în Euharistie susține, reînnoiește, face solidă și rodnică relația noastră cu Dumnezeu.

Cum am putea face față dificultăților și încercărilor cu care este presărată existența noastră dacă nu ni s-ar oferi o hrană caretransmite însăși viața lui Dumnezeu?

Hits: 84