„Păstorul și poporul său” – Meditație pentru Duminica a XVI-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DIN DUMINICA A 16-A PÂNĂ ÎN

DUMINICA A 21-A DIN TIMPUL DE PESTE AN

 Liturgia Cuvântului care ne însoțește în aceste duminici gravitează în jurul capitolului 6 din Evanghelia după Ioan, așa-numitul discurs despre pâinea vieții.

 Miracolul înmulțirii pâinilor și a peștilor și lungul discurs care urmează se concentrează pe figura lui Isus ca cel care singur poate da și care, în realitate, este pâinea vieții, hrană pentru ca fiecare credincios să intre în relație cu Tatăl și să aibă viață veșnică. Adevărata „pâine din cer”, de fapt, nu mai este mana din pustiu, ci Trupul și Sângele său, în care se împlinește noul legământ.

 Profunzimea acestui discurs, de-a lungul diferitelor duminici, este explorată și interpretată datorită contribuției Vechiului Testament, în care diferite personaje, experiențe și evenimente evidențiază diferite aspecte ale modului de hrănire al lui Dumnezeu: de la miracolul lui Elizeu, la mana Părinților; de la protecția lui Ilie împotriva răului, la pâinea Înțelepciunii.

 Diferite imagini sunt folosite pentru a surprinde semnificația singurului aliment care vine întotdeauna de la Dumnezeu și împlinește definitiv legământul său cu noi. În jurul unicului altar al acestui nou Legământ suntem chemați în mod repetat să ne rugăm: Gustați și vedeți cât de bun este Domnul.

▹ Duminica a 16-a din timpul de peste an: Păstorul și poporul său. Funcția preotului ca păzitor al poporului are un sens mult mai larg decât simplu „preot”. Fiecare ucenic este chemat să aducă cuvântul Domnului și să îi conducă la El pe cei care îi sunt încredințați.

▹ Duminica a 17-a din timpul de peste an: Abundența pâinii lui Dumnezeu. Tema miracolului înmulțirii pâinilor este firul roșu al acestei duminici, dar pasajul din Evanghelia după Ioan deschide simbolic o altă realitate, oferindu-ne acces la misterul lui Isus și la misiunea Bisericii.

▹ Duminica a 18-a din timpul de peste an: Cerul, originea Pâinii. Darul pâinii este un semn concret al relației de iubire a lui Dumnezeu cu poporul. În Evanghelie, Isus însuși devine pâine și devine această relație de iubire, făcându-se dar care îi deschide pe fiecare dintre credincioși la viața veșnică.

▹ Duminica a 19-a din timpul de peste an: Primirea pâinii adevărate. Simbolismul pâinii continuă în această duminică. Ilie recunoaște în mâncarea care i se oferă grija și atenția din partea lui Dumnezeu. Isus recuperează această imagine și vorbește despre „pâinea vieții”, dăruită Fiului ca răspuns la suferințele și dificultățile poporului.

▹ Adormirea Maicii Domnului: Frumusețea mamei. Solemnitatea Adormirii Maicii Domnului fixează atenția pe cea care a primit Cuvântul divin, devenind noul chivot al legământului noului popor al lui Dumnezeu, cea care celebrează cu umilință lucrările Domnului care în Isus își găsesc împlinirea.

▹ Duminica a 20-a din timpul de peste an: Trup și sânge, banchetul Înțelepciunii. Abundența banchetului Înțelepciunii, la care toți sunt invitați, devine un simbol al realității care este darul Trupului și Sângelui lui Isus, acel trup pe care Isus însuși și l-a asumat și pe care acum îl împărtășește cu noi pentru a ne conduce la viața veșnică cu Tatăl.

▹ Duminica a 21-a din timpul de peste an: Cuvântul legământului, care dă viață. Discursul despre pâinea vieții se încheie cu opoziția unora și cu chemarea lui Isus de a accepta cuvintele sale. Carne, cuvinte și credință: așa se oferă împlinirea evenimentului legământului pe care, ca la Sihem, Domnul îl face cu poporul său.

DUMINICA A XVI-A TPA B

21 IULIE 2024

PĂSTORUL ȘI POPORUL SĂU

În prima lectură din Ieremia, după ce îi condamnă pe păstorii răi, Dumnezeu dezvăluie că de fapt el însuși a fost cel care a permis poporului să sufere. Lectura se încheie cu o deschidere a speranței: Dumnezeu îl promite pe Mesia, un păstor drept. Psalmul 22 răspunde cu o afirmație de încredere: „Domnul este păstorul meu” (v. 1). A doua lectură din Epistola către Efeseni anunță că distanța dintre aproape și departe, dintre evrei și neamuri, a fost acoperită prin puterea sângelui lui Cristos de pe Cruce. Isus Cristos este însăși pacea care constituie în sine biserica ca efect al unei noi creații. După relatarea „isprăvilor” realizate în misiune, Isus îi invită pe ucenici să vină de o parte (evanghelie), întrerupându-le activitatea, pentru a trăi în deșert o experiență de odihnă asemănătoare cu cea trăită de Israel. Cu toate acestea, surprins de nedumerirea mulțimii, Isus reia învățătura pentru că simte o mare iubire pentru oamenii care îl caută.

PRIMA LECTURĂ

În lumea antică, păstorul era un simbol folosit pentru a face referință la regi (Ez 37,24), dar prin extensie se referea și la conducători într-un sens mai larg (Judecători, 2Sam 7,7; Zah 11,4). În v. 1 al primei lecturi de astăzi, tocmai păstorii sunt acuzați că au făcut să „piară” poporul și că l-au „risipit”. Două verbe (a pieri și a împrăștia) sunt astfel folosite cu o forță deosebită, mai ales în ceea ce privește avàd, „a pieri”, care evocă o suferință care nu se limitează doar la planul fizic (cf. Ier 4,9, textual: „în ziua aceea – oracolul Domnului – inima regelui va pieri…”). Identitatea păstorilor poporului ar trebui să fie marcată de slujire (așa cum este subliniat de repetarea v. 2 haro’ìm haro’ìm: „păstorii care păstoresc”), dar ei nu s-au „îngrijit” (paqàd, „a vizita, a avea grijă”) de oile care le-au fost încredințate și, prin urmare, le-au risipit. Dumnezeu anunță apoi o pedeapsă (paqàd), referindu-se poate la regele Seder, ale cărui alegeri grăbesc sfârșitul lui Israel (2Reg 24,20-25,7).

Textul se dezvoltă apoi pe baza unui paradox puternic: „Eu însumi voi aduna rămășițele oilor mele din toate regiunile în care le-am alungat” (v. 3).

După ce îi condamnă pe păstorii răi, Dumnezeu dezvăluie că, de fapt, El însuși a fost cel care i-a alungat pe oameni și nu ei! În acest fel, el ne reamintește suveranitatea sa asupra istoriei, care nu este încredințată doar libertății umane și capacității de a face rău: Dumnezeu permite păstorilor să împrăștie turma, pentru a extrage din această nenorocire un bine mai mare („vor fi roditori și se vor înmulți” – v. 3). Lectura se încheie apoi cu anunțul venirii lui Mesia, vlăstarul cel drept (cf. Zah 3,8; 6,12) și păstor legitim, a cărui domnie înțeleaptă și dreaptă, precum cea a lui Iosia (v. 5; cf. Ier 22,15), va deveni cauză de mântuire și pace (v. 6). Pasajul dezvăluie astfel extraordinara condescendență divină care răspunde plecării libere a omenirii cu darul lui Mesia, conform unei logici care va fi enunțată de Paul în acești termeni: „unde a abundat păcatul, a abundat și harul” (Rom 5,20).

A DOUA LECTURĂ

A doua lectură este preluată dintr-un pasaj care se referă la creștinii din păgânism, „departe” de Dumnezeu (Ef 2,11-12). Contrar a ceea ce s-a întâmplat în trecut (lectura începe cu expresia puternică: „Dar acum”), distanța dintre aproape și departe a fost acoperită prin puterea sângelui lui Cristos (v. 13), în crucea sa. Mesia promis în prima lectură și-a manifestat dreptatea prin darul de sine care a anulat această separare. Însăși persoana lui Isus Cristos este pace (v. 14), iar relația cu el îl constituie pe credincios, iudeu sau păgân, ca membru al unei noi realități („din cei doi a făcut una”), Biserica. Referindu-se poate la balustrada care separa curtea neamurilor (cf. 1Mac 9,54) de zonele evreiești din templul din Ierusalim, se spune că Isus a dărâmat „zidul de separare”; de fapt, Legea, darul lui Dumnezeu pentru poporul său (cf. Ps 19,8-11), dezvăluind incapacitatea omului de a face binele (Rom 7,12-19), este realitatea care face vizibilă drama dușmăniei dintre oameni și a separării de Dumnezeu. Depășirea acestei bariere este imposibilă. Actul săvârșit de Isus Cristos este astfel descris prin intermediul unui verb de creație („să creeze în sine, din cei doi, un om nou”), deoarece o astfel de regenerare necesită o intervenție divină similară celei de la început (cf. 2Cor 5,17; Gal 6,15). Această „nouă creație” nu se limitează doar la reunirea ființelor umane, ci noutatea realizată de Isus Cristos reunește din nou ființele umane cu Dumnezeu (v. 16). În crucea sa, Isus Cristos a distrus moartea cauzată de îndepărtarea de Dumnezeu, anunțând pacea (cu Dumnezeu și între ființele umane) păgânilor și evreilor, de departe și de aproape (v. 1).

EVANGHELIA

 Tot ceea ce au făcut și au învățat. După ce au fost trimiși în misiune (Mc 6,7), apostolii se întorc la Învățător și îi povestesc „tot ce făcuseră și învățaseră” (v. 30). Ei s-au adresat oamenilor prin gesturi și cuvinte, propovăduind învățătura lui Isus; acest dat este foarte semnificativ, deoarece este singura ocazie în care actul de învățare este cu referință la altcineva decât Isus însuși. Astfel, v. 30 amintește de demnitatea extraordinară primită de credincios la botez: vocația ucenicului se împlinește atunci când creștinul, prin darul Duhului (In 16,13), devine la rândul său un învățător pentru ceilalți (Ps 51,15).

 Veniți deoparte. După ce au auzit relatarea evenimentelor, Isus le cere ucenicilor să „vină” deoparte, folosind verbul folosit pentru chemare (cf. Mt 11,28); în acest fel, cuvintele sale se manifestă ca o nouă invitație de a-l urma, chiar și într-un mod care poate părea diferit de cel al originilor. De data aceasta, de fapt, ei nu trebuie să pornească în misiune, ci să se retragă „în fundal”; această expresie este folosită atât atunci când Isus se separă de mulțime pentru a se ruga (Mt 14,23), cât și atunci când se întâlnește în particular cu discipolii săi (Mt 20,17).

Prin urmare, creștinul trebuie să recunoască faptul că misiunea nu constă doar într-o activitate continuă, ci este susținută de componente esențiale care nu pot fi neglijate: relația cu Dumnezeu și ascultarea învățăturii lui Isus (care pentru adunarea liturgică poate corespunde unei frecventări/citiri/meditări mai asidue a Cuvântului lui Dumnezeu).

 Într-un loc pustiu pentru a se odihni. Un paradox se manifestă în aceste cuvinte. Deșertul este locul prin excelență în care se trăiește o tensiune continuă și o ispită permanentă (Dt 8,2) și, din acest motiv, trebuie să mergi mereu înainte în el, nu te poți opri. Țara Promisă, pe de altă parte, este locul de odihnă (Ps 95,11). Cu toate acestea, istoria lui Israel arată deja că tocmai în deșert Dumnezeu dezvăluie valoarea zilei Domnului (Ex 16,23), o zi de odihnă absolută în care să te bucuri de iertarea lui Dumnezeu fără a fi nevoit să te trezești dimineața devreme pentru a aduna mana, deoarece mana adunată cu o zi înainte poate fi păstrată pentru ziua următoare (Ex 16,25-26). Prin urmare, în deșert, poporul descoperă că pacea nu depinde de condițiile exterioare, ci că prezența lui Dumnezeu (Ps 62,2) și familiaritatea cu El sunt cele care îi procură adevărata odihnă (cf. Ez 34,25: „Voi face un legământ de pace cu ei și voi îndepărta paraziții din țară. Ei vor locui liniștiți chiar și în pustiu și se vor odihni în păduri”).

Ucenicii, așadar, sunt chemați de Isus să repete aceeași experiență, confruntați cu confuzia provocată de venirea și plecarea oamenilor care îi caută („Căci erau mulți care veneau și plecau”- Mc 6,31). Încă o dată, ca și în Mc 1,37-38, Isus acționează pe baza unor criterii care par neobișnuite: toți îl caută, iar el pleacă în altă parte; oamenii vin și pleacă, iar el se retrage în fundal. Alegerile sale sunt făcute pe baza unui criteriu „vertical” (relația cu Dumnezeu) și nu orizontal.

 Din toate cetățile au venit. Isus acționează („s-au dus… într-un loc pustiu, în fundal”- v. 32) în conformitate cu cuvintele sale, folosind barca pentru a pune mulțimile la distanță. Reacția oamenilor, însă, este extraordinară: citim că „i-au văzut plecând şi şi-au dat seama. Au mers deci pe jos, din toate cetăţile şi, alergând într-acolo, au ajuns înaintea lor” (v. 33). Adunarea este descrisă în termeni puternici, oamenii se grăbesc din toate orașele din jur pentru a-i întâlni pe Isus și pe ucenici, manifestând, prin această acțiune frenetică, o nevoie generalizată și universală.

 El a văzut și a avut milă. Ucenicii dispar de pe scenă și Isus rămâne singur. El poate avea compasiune tocmai pentru că „vede” oamenii, privirea sa este capabilă să discearnă suferința lor (Mt 4,18.21; 9,9; Lc 15,20). Verbul care indică compasiunea sa (splanchnízomai) este folosit exclusiv pentru Dumnezeu sau Isus în Noul Testament (Mt 9,36; 15,32; Mc 1,41; Lc 7,13) și exprimă astfel o capacitate de iubire care are o calitate divină. Dacă deja în v. 32 credinciosul este surprins de criteriile folosite de Isus pentru alegerile sale, în v. 34 este complet dezamăgit: iubirea pentru oameni îl determină pe Isus să renunțe la odihnă, atât de mult încât este dispus să învețe el însuși, fără a-i implica pe discipolii săi.

 Ca niște oi fără păstor. Evanghelia amintește, așadar, de prima lectură, în care Domnul, adevăratul păstor al poporului, îi denunță pe conducători pentru că l-au abandonat și nu au oferit lui Israel o direcție sigură și clară (Zah 10,2; cf. Num 27,17; 1Reg 22,17). Imaginea oii fără păstor exprimă astfel nedumerirea celui care nu are puncte de referință și rătăcește fără țintă. Pasajul se încheie rapid, dar cu o notă importantă: Isus vorbește mulțimilor care au ajuns la el și le învață „multe lucruri”, slujirea sa se prelungește în timp și comportamentul său nu este deloc pripit. Repetarea verbului „a învăța” creează apoi o legătură cu ceea ce s-a spus despre ucenicii care au adus Evanghelia „învățând” (v.30) și conturează un fel de proces: prin structura pasajului, cei care aud cuvintele lui Isus sunt aceiași care le-au auzit pe cele ale ucenicilor.

Prin urmare, vestirea ucenicilor nu este suficientă, ci trebuie să fie completată de întâlnirea personală cu Isus Cristos. Se înțelege atunci versetul ales pentru aclamarea Evangheliei: „Oile mele aud glasul meu, zice Domnul, și eu le cunosc și ele mă urmează” (In 10,27). Călătoria întreprinsă de mulțimi este similară cu cea a fiecărui credincios: trecerea de la învățătura trimișilor la ascultarea directă a cuvântului Domnului care continuă să îi cheme pe creștini pentru a le oferi o mai mare intimitate cu El.

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

ELOGIUL ODIHNEI

de Cecilia Cremonesi

„Totul este bine, cu excepția faptului că alerg mereu! Chiar am nevoie de odihnă”. Acesta este răspunsul pe care îl auzim adesea în acest anotimp la întrebarea: „Ce mai faci?” Nu este greu să ne recunoaștem în această grabă continuă: muncă, școală, obligații familiale, treburi casnice, muncă voluntară… atâtea activități care punctează ziua, aproape fără răgaz. Și, de asemenea, se poate recunoaște nevoia de odihnă: cu câtă nerăbdare se așteaptă momentul potrivit pentru a încetini și a-și recăpăta energia! În Evanghelia de astăzi, ucenicii se întorc la Isus după ce au străbătut drumuri, au întâlnit oameni, au ascultat, au vindecat și au consolat: ne putem imagina fericirea lor și, în același timp, le putem simți oboseala. Isus îi întâmpină și îi invită cu tandrețe să se oprească cu aceste cuvinte: „Veniți, voi singuri, într-un loc pustiu și odihniți-vă puțin”. În acest fel, el recunoaște nevoia de a se distanța de activități și de a se odihni, nu pentru a fugi de datoria lor și nici pentru a neglija nevoile oamenilor, ci pentru a-și recăpăta energia și a intra în contact cu esența a ceea ce sunt și a ceea ce trebuie să facă. Putem auzi această invitație adresată fiecăruia dintre noi, mai ales în aceste săptămâni în care pentru mulți oameni angajamentele se apropie de sfârșit și este posibil să se bucure de zile libere. Să profităm de acest lucru pentru a ne opri și a ne odihni!

Cuvântul „repaos” provine din grecescul paueîn, care înseamnă „a se opri, a înceta o activitate obositoare”, din care – subliniază dicționarul etimologic – „a se odihni, a avea temelie”, de unde și expresia „a se odihni pe cineva”, care la figurat devine „a avea încredere în el”.

Așadar, cineva se odihnește atunci când se poate opri și sprijini pe ceva, dar și atunci când are darul de a putea fi alături de cineva în care are încredere, în care se încrede. Fiecare are locurile sale de odihnă, locurile în care se poate odihni cu seninătate: un peisaj montan contemplat cu calm, fără graba de a se întoarce acasă; liniștea drumurilor de țară, care trebuie parcurse pe jos și nu cu mașina, pentru a descoperi detalii care sunt trecute cu vederea în viața de zi cu zi; nuanțele peisajelor marine, în care apa și cerul se amestecă și invită la lărgirea orizontului. Sau, din nou, la figurat: compania unor oameni cu care poți fi pur și simplu tu însuți, fără să te gândești la ce să spui, cum să te îmbraci, cum să te comporți; timpul de joacă cu copiii tăi, pentru că în timpul anului nu există timp de joacă, există întotdeauna ceva mai important de făcut; spațiul dedicat propriilor pasiuni, care ne amintesc cine suntem și unde dăm tot ce avem mai bun din noi; o mănăstire, o biserică, unde ne putem asculta inima, putând să ne dedicăm rugăciunii timpul necesar pentru a intra în dialog cu Domnul și a savura prezența sa, percepută în frumusețea creației și a relațiilor. Să încercăm să ne căutăm, în aceste săptămâni, locurile de odihnă, locurile și situațiile pe care le simțim odihnitoare, „pășunile cu iarbă” pe care ni le dă Domnul; să le căutăm și să le dedicăm timpul necesar, un timp bun, liber de gânduri, un timp care nu este marcat de acelee ceasului: este timpul de a fi cu noi înșine, de a ne conecta cu inima noastră. Să căutăm acea odihnă a inimii care dă pace: în acest spațiu de pace, în adâncul ființei noastre, acolo unde ne simțim esența, îl vom găsi pe Dumnezeu. Va fi bine să-L întâlnim acolo și să ne sprijinim pe El, să ne odihnim în El.

CONOTAȚIILE MISIUNII

de Roberto Laurita

În relatarea evanghelică din această duminică, Marcu deschide o secțiune semnificativă despre misiunea lui Isus și ne dezvăluie câteva trăsături care sunt la fel de importante astăzi ca și în trecut: în primul rând, absența oricărei neliniști și îngrijorări: Cuvântul are o forță decisivă proprie și, prin urmare, cei care îl proclamă nu trebuie să cadă pradă unor atitudini discutabile. Aceasta ar fi o lipsă de încredere în Cel care le-a încredințat Vestea cea Bună…

Astfel, există un timp pentru truda apostolică și, de asemenea, un timp pentru odihnă: nu este vorba de ore furate de la sarcina pe care o au de îndeplinit, ci de o pauză benefică, necesară pentru a-și reface forțele, pentru a conștientiza ceea ce se întâmplă.

În acest spațiu indispensabil, apostolii rămân cu Isus, îi raportează ceea ce au făcut și au învățat, se gândesc la lucrarea acelui har de care sunt instrumente și martori. Prin urmare, nu există niciun scrupul dacă preoții, persoanele consacrate și lucrătorii pastorali, consiliile parohiale și familiile se reunesc, întrerup ciclul zilelor „productive” pentru „a face o pauză”, pentru a se asculta unii pe alții și pe Domnul și pentru a experimenta retragerea și tăcerea. Isus însuși ne-a arătat cât de util este acest lucru.

Prin ce este întrerupt acest spațiu necesar? Prin prezența multor oameni care vin de pretutindeni în căutarea lui Isus. Ce îi determină să își părăsească locurile obișnuite și să pornească la drum? Dorința de a asculta un cuvânt diferit, plin de lumină și de putere, un cuvânt care face bine inimii, care face să se simtă prezența lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu plin de iubire și de milostivire. O întrebare ne asaltează imediat în această privință: mai există în orașele noastre această dorință vie de a înfrunta inconvenientele unei călătorii, de a lăsa totul deoparte, de a nu fi descurajați de oboseală și de atâtea alte chemări făcute intenționat pentru a capta atenția? Este acesta resortul secret care îl împinge pe cineva să bată la ușa parohiei pentru a întreba dacă există un „grup al Evangheliei”, dacă există oameni care se adună pentru a se ruga? Nu este nimic mai încurajator decât această întrebare, simplă și în același timp clară și decisivă; nu este nimic mai frumos decât să fii întrebat: ce pot face pentru a-l întâlni pe Isus? Răspunsul, desigur, trebuie să fie același cu cel oferit de Isus: compasiune, disponibilitatea în primul rând de a asculta, de a purta împreună poverile, de a fi mișcat de tot ceea ce exprimă orientare, dar și dorința de a găsi lumină, de a formula întrebări și de a căuta răspunsuri pentru propria viață.

Prima lectură: Prima lectură: Profetul Ieremia îi invită pe preoții templului să aibă grijă de popor și să asculte de legea Domnului; în ciuda infidelităților oamenilor, Dumnezeu continuă să ofere mântuirea omenirii.

Psalmul responsorial: Psalmul ne oferă imaginea lui Cristos păstorul care împrospătează, care dă siguranță, care pregătește masa și care este bogat în bunătate și credincioșie.

A doua lectură: Isus, devenind om, a dărâmat toate barierele pentru a face din umanitate un singur popor. Cristos este pacea noastră.

Evanghelia: Semnul distinctiv al umanității lui Isus este privirea sa plină de compasiune față de toți, nimeni nefiind exclus. El îi ascultă și îi sprijină pe ucenici, însoțește și îndrumă mulțimea neliniștită și nevoiași.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 558/iulie-august 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Isus învățând mulțimile lângă mare

Hits: 88