”Lucrarea Domnului este dătătoare de viață” – Meditație pentru Duminica a XIII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XIII-A TPA B

30 IUNIE 2024 

LUCRAREA DOMNULUI ESTE DĂTĂTOARE DE VIAȚĂ

Domnul a creat universul și, în acest act fondator, nu s-a gândit la moarte, ci a modelat creaturile pentru incoruptibilitate (prima lectură). Invidia diavolului și seducția lui au produs o consecință dramatică: îndepărtarea de Dumnezeu și răutatea îl fac pe om să „aparțină morții”. Psalmul 29 răspunde cărții Înțelepciunii recunoscând că Dumnezeu are puterea de a-l ridica pe credincios din abisul morții, mai ales prin mila și iertarea sa. Comunitatea din Corint a întrerupt timp de un an colecta pentru Ierusalim (a doua lectură); Paul le amintește credincioșilor exemplul lui Cristos care, deși bogat, s-a făcut sărac pentru a-i îmbogăți pe ceilalți. Evanghelia este alcătuită dintr-o lungă poveste în care sunt relatate două episoade care se întrepătrund: fiica lui Iair de doisprezece ani a murit, iar femeia suferea de boală de doisprezece ani; conducătorul sinagogii și femeia se prosternează la picioarele lui Isus și în final obțin mântuirea.

PRIMA LECTURĂ

Prima lectură anunță o veste bună pentru adunarea care sărbătorește: „Dumnezeu nu a creat moartea” și „nu se bucură de ruina celor vii” (Înț 1,13). Termenul „moarte” folosit în v. 13 este în paralel cu apṓleia, „ruină” (în altă parte opusul lui sōtēría, „mântuire” – Înț 18,7); de aceea se crede, și în lumina contextului, că pasajul nu se referă la moartea fizică, ci la ruina celor care se îndepărtează de Dumnezeu (1,16; cf. Ez 18,32). Discursul continuă în v. 14, transformând ceea ce s-a spus în ceva pozitiv: planul divin (cf. Gen 1-3) se bazează pe un proiect în care nu există loc pentru moarte. Nu numai atât, creația însăși este purtătoare de mântuire (cf. Sg 16,24), participă la planul lui Dumnezeu; ea nu este o copie estompată a adevăratei realități (poate polemizând cu platonismul), ci, ca rod al lucrării lui Dumnezeu, este bună. Enigmaticul v. 15 încheie așadar prima parte a lecturii cu o afirmație clară: „Căci dreptatea este nemuritoare”. În Cartea Înțelepciunii, dreptatea este legată de Lege și este o calitate posedată în principal de Dumnezeu (cf. 8,7) și, din acest motiv, nemuritoare; ea este oferită oamenilor care o iubesc și se agață de ea (cf. 1,1).

A doua parte a lecturii anunță cu și mai multă forță planul de origine: „Dumnezeu l-a creat pe om pentru incoruptibilitate”, pentru că l-a făcut „chipul propriei sale naturi” (2,23). În comparație cu Gen 1,26-27, lectura face un pas mai departe, pentru că nu se limitează să spună că ființa umană este chipul lui Dumnezeu, ci afirmă că este chipul propriei sale naturi. Moartea este deci efectul invidiei diavolului, pentru prima dată legată de șarpele din Gen 3,1-7 (cf. Ap 12,9; 20,2), gelos pe extraordinara condiție umană. Moartea la care se face referire nu este doar sfârșitul vieții, ci este o condiție care poate fi experimentată prin „apartenența la ea” („cei care îi aparțin o experimentează” – Înț 2,24), efect al răutății și al îndepărtării de Dumnezeu (Înț 2,21-22). Aceste afirmații formează fundalul pe care trebuie să ascultăm lecturile următoare.

A DOUA LECTURĂ

A doua lectură amintește ideea unei colecte spontane organizate de Biserica din Ierusalim pentru o foamete care a avut loc între anii 48 și 50 d.Cr., sub împăratul Claudius (cf. Fap 11,29). Cu ocazia adunării ucenicilor reuniți la Ierusalim pentru a evalua activitatea lui Paul (Gal 2,10), Iacob, Petru și Ioan i-au cerut apostolului să-și amintească de săracii Bisericii din Ierusalim participând la această adunare. Contextul celei de-a doua Scrisori către Corinteni arată cum comunitatea din Corint a avut unele dificultăți în legătură cu această inițiativă (2Cor 12,18), care a fost întreruptă timp de un an (8,10).

Lectura începe cu o captatio benevolentiae în care sunt enumerate virtuțile comunității: abundă în credință, vorbire, cunoaștere, zel și caritate (8,7). Aceste calități nu sunt însă rezultatul unei sensibilități deosebite; creștinii din Corint aveau exemplul lui Isus Cristos, care „deși era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca voi să vă îmbogățiți prin sărăcia lui” (8,9). Iubirea lui Cristos pentru umanitate reprezintă, de fapt, o noutate fără precedent: acolo unde oamenii sunt conduși să caute propriul interes, Fiul s-a dezbrăcat de bogăție în vederea unui bine mai mare, pentru a-i îmbogăți pe cei la care a fost trimis (cf. Fil 2,5-11). Imaginea bogăției este astfel folosită pentru a oferi un exemplu care pune în lumină sensul harului divin: întrucât Dumnezeu posedă o plinătate debordantă de viață, el îi poate îmbogăți pe ceilalți. Lectura se încheie cu vv. 13-15 care insistă asupra efectului acestei împărțiri de bunuri: schimbul de daruri între comunitatea din Corint, chemată să-i susțină cu bunuri pe cei săraci, și cea din Ierusalim, aleasă de Dumnezeu ca biserică mamă pentru binecuvântarea tuturor celorlalte.

EVANGHELIA

Aclamația la Evanghelie reia una dintre temele principale ale primei lecturi și pregătește adunarea pentru ascultarea Cuvântului: „Mântuitorul nostru Isus Cristos a învins moartea și a făcut să strălucească viața prin Evanghelie” (2Tim 1,10). Evanghelia relatează, așadar, o lungă istorie în care sunt narate două episoade întrepătrunse, legate între ele prin numeroase paralele: fiica lui Iair a murit la vârsta de doisprezece ani, iar hemoroida suferă de boală de doisprezece ani (v. 25.42); conducătorul sinagogii și femeia se prosternă la picioarele lui Isus (v. 22.33) și în cele din urmă obțin credința și mântuirea (v. 23.28.34-36).

 Moartea. Primul episod este menționat și reluat mai târziu. El se bazează pe un contrast puternic: Iair este un lider de sinagogă, o persoană care se definește în primul rând prin rolul său în comunitatea lui Israel. El, însă, deși este o figură puternică, este disperat, are o fiică grav bolnavă. Din acest motiv, reacția sa în fața lui Isus Cristos este imediată: „cum l-a văzut, s-a aruncat la picioarele lui” (v. 22), pe deplin convins că Isus este Fiul lui Dumnezeu (Mc 3,11; cf. 2Reg 4,37; Fap 10,25-26). Liderul sinagogii, așadar, nu se oprește aici, ci îl imploră pe Isus să-i salveze fiica, folosind verbul sózō, „a salva”, al cărui sens nu este doar material; cerând mântuirea, tatăl arată că recunoaște că în vindecarea realizată de Isus se va manifesta lucrarea lui Dumnezeu însuși, care nu se limitează la redarea sănătății, ci restaurează persoana în mod integral și la un nivel mai profund.

 Pierderea de sânge. În acest moment, pe drum, Isus este atins de o femeie al cărei nume nu este precizat. Ea este descrisă pornind de la boala care a afectat-o permanent (literal, v. 25 se traduce: „o femeie care era într-o pierdere de sânge”) și care i-a provocat multă suferință („suferise mult”, v. 26). Ea devine astfel un simbol al tuturor celor adunați pentru sărbătoare, afectați poate de răni profunde (personale, de caracter) care marchează existența și o limitează. Într-un sens general, condiția umană însăși este caracterizată de o rană, drama morții, iar timpul o anticipează curgând ca o pierdere perenă de sânge și amintindu-ne că ea devine mai aproape în fiecare zi.

 Mulți medici. Pierderile femeilor sunt persistente, ele nu dispar, munca multor specialiști nu este suficientă. Recuperând comparația, se poate spune că rana umană este incurabilă, oamenii trăiesc paradoxul de a fi conștienți de boala de care suferă, caută soluții pentru a opri curgerea sângelui (gândiți-vă de exemplu la toate formele de căutare a bunăstării și la dependențe), dar se confruntă cu frustrarea de a nu reuși. Pentru a umple golul, oamenii recurg adesea la siguranța oferită de bunurile materiale, dar acestea, deși garantează o anumită putere de cumpărare, nu reușesc să cumpere mântuirea („cheltuindu-și în zadar toate bunurile”, v. 26), ba chiar sapă un șanț și mai adânc în suflet și în conștiință („ajunsese mai rău”, v. 26).

 Auzind de Isus. Spirala morții nu este întreruptă prin propria decizie sau intuiție, ci prin inițiativa lui Dumnezeu. Femeia, de fapt, aude despre Isus, un trimis al Tatălui, cineva îi anunță mântuirea care este aproape și Împărăția. În acest fel, scena din Evanghelie propune o situație asemănătoare cu cea care are loc în Euharistie: celebrarea începe cu o liturghie a Cuvântului în care se proclamă vestea cea bună a misterului pascal al lui Isus Cristos, pentru ca, după ce „aude despre Isus”, adunarea să se pună în mișcare și să se apropie de el.

 Și-a atins mantia. Femeia care suferea de hemoragie încalcă un tabu, pentru că, atingându-l pe Isus, îl pătează cu impuritate (Lev 15,25). Multe persoane întâlnite de Isus sunt vindecate prin contactul cu El (cf. Mc 1,41). În spatele acestor povestiri, Noul Testament anunță că, în Isus Cristos, Dumnezeu s-a apropiat de umanitate într-un mod inedit, lăsându-se chiar atins (1In 1,1-3). Isus însuși se referă de mai multe ori la această relație „fizică”: le oferă creștinilor să mănânce trupul său (In 6,51) și continuă să facă acest lucru în sacramentele Bisericii; dăruiește „pâinea” Cuvântului (cf. Mt 4,4); se lasă întâlnit „personal”, identificându-se perfect cu creștinii (lui Paul, Cristos cel Înviat îi va spune: „Eu sunt Isus, pe care tu îl persecuți”, lovind Biserica, cf. Fap 9,5).

 Cine m-a atins? Isus își dă seama de vindecarea femeii și înțelege că din el a ieșit o forță; în acest fel, recunoaște că ea s-a apropiat de el cu sinceritate și cu o implicare totală (v. 30-34). Evanghelia creează, așadar, un contrast între mulțimea care are o relație superficială cu Isus Cristos și femeia bolnavă care se apropie de Maestru cu dorința de a intra într-o relație cu el: „Fiica mea, credința ta te-a mântuit”. Astfel, creștinii înțeleg că credința în Isus Cristos este cea care face posibilă vindecarea, pentru că favorizează contactul cu o viață care este mai puternică decât moartea și răul.

 Fiica ta a murit. În acest punct al povestirii, conducătorul sinagogii află soarta dramatică a fiicei sale: moartea a pus stăpânire pe ea, nu mai este nimic de făcut. Cu toate acestea, Isus nu-i dă timp lui Iair să se descurajeze și îl îndeamnă să meargă mai departe cu cuvintele: „Nu te teme, ai doar credință” (v. 36). Acest lucru afirmă, cu și mai multă forță, că credința este cea care facilitează trecerea de la moarte la viață. Același lucru se întâmplă cu fiica lui Iair: Isus rostește un cuvânt („Fetiță, îți spun, scoală-te!” – v. 41) și acest cuvânt are puterea de a o ridica. Pentru adunarea reunită pentru celebrare, forța vitală a Cuvântului pe care îl ascultă nu poate fi manifestată mai clar.

ACTUALIZAREA MESAJULUI –

 MAREA CREDINȚĂ ȘI GESTURILE EI MICI

de Alberto Carrara

Marcu povestește două miracole, unul încadrându-se în celălalt. Este un frumos artificiu literar pentru cineva care nu se distinge de obicei printr-o eleganță narativă deosebită. Totuși, cele două miracole, poate tocmai pentru că sunt povestite atât de viu de Marcu, oferă indicii, legături și reluări simbolice interesante.

1. Personajele fragile și marginale. Ramificațiile trupului

În centrul celor două miracole se află două femei, foarte diferite una de cealaltă: hemoroiza[1] și fiica de doisprezece ani a lui Iair, conducătorul sinagogii. Două femei, așadar. Acesta este deja un detaliu important. Bibliștii ne reamintesc, de fapt, că figura feminină, în mediul social în care trăiește Isus, este marginală în comparație cu cea masculină. Aici, însă, cele două figuri feminine sunt marginale și în raport cu însăși lumea feminină: femeia care pierde sânge devine impură, iar impuritatea ei o exclude din relațiile sociale „normale”. Fiica lui Iair are doar 12 ani și este pe moarte. Sunt două figuri care, prin urmare, fie nu mai pot face parte pe deplin din lumea adulților, fie, în cazul fiicei lui Iair, nu mai poate fi și riscă să fie excluse definitiv prin sosirea neașteptată a morții. Femeia bolnavă ia inițiativa și atinge mantia lui Isus. În cazul fiicei lui Iair, Isus însuși este cel care „ia de mână copila moartă de curând”.

 Relatarea lui Marcu amintește de acel model antropologic de bază, simplu și intuitiv, pe care Biblia îl pune frecvent în acțiune. Inima este sursa deciziilor cruciale, gura comunică deciziile inimii cu ajutorul cuvântului, urechea ascultă cuvântul. Mâinile operaționalizează cuvântul auzit, iar picioarele permit ca acțiunile să fie exercitate pretutindeni, să se bucure de o anumită ubicuitate efectivă. În relatare, cei doi protagoniști sunt blocați de boală și de moarte. Femeia care pierde sânge iese din carapacea în care boala o închisese și întinde mâna. Această ramificație activă a trupului ei atinge ramificația trupului lui Isus, mantia, și este vindecată. În cazul fiicei lui Iair, mâna lui Isus face ca viața să curgă din nou în trupul fără sânge al copilei.

2. Întoarcerea la relații

Ambele miracole nu relatează doar întoarcerea la viață sau la plinătatea vieții a celui vindecat în cele din urmă, ci ele relatează și reintegrarea celor doi beneficiari ai miracolului în relațiile lor. Dialogul lui Isus cu femeia hemoroidă are ca scop transformarea gestului disperat și magic al femeii într-o relație eliberatoare cu el. Dar are și un al doilea efect: femeia, declarându-și public vindecarea – „… s-a aruncat în fața lui și i-a spus tot adevărul” (Mc 5,33) – subliniază și integrarea ei deplină în viața socială. Și mai evidentă este recuperarea plenitudinii relațiilor în cazul fetiței. Miracolul are loc în prezența părinților, cărora, prin urmare, le este redat copilul, împreună cu plinătatea vieții ilustrată foarte bine de porunca foarte umană dată de Isus: „a poruncit să fie hrănită” (Mc 5,43).

3. Călătoria tragică a lui Iair

Credința disperată a celui care nu găsește nicio ieșire din dramele sale: o boală imposibilă și istovitoare și moartea prematură, „în direct”, a unui copil, a unei vieți care aproape că nu a început încă. Să ne gândim, mai ales, la călătoria lui Iair: din momentul în care a aflat de moartea copilului său, până la momentul chemării lui Isus la viață. Un moment tragic interminabil: Iair știe că copilul, copilul său, a murit. El nu știe încă ce va urma, că va învia. Singura certitudine care îi rămâne în acel moment este cuvântul lui Isus: „Nu te teme, crede numai!” (Mc 5,36). Miracolul va veni mai târziu, doar mai târziu. 

4. Credința noastră tragică

Credința tragică a lui Iair, cea dinaintea miracolului, este adesea credința noastră. Singura noastră certitudine, atunci când toate celelalte certitudini eșuează… Apropierea lui Isus este o apropiere care atinge și se lasă atinsă. Cel care atinge, de fapt, este atins. A se vedea, în acest sens, dubla semnificație interesantă a verbului francez toucher: a atinge și a fi mișcat. Atingerea mișcă și emoția „atinge”. Iată de ce Isus „simte” atingerea femeii bolnave și de ce o „atinge”, o ia de mână, pe fetița lui Iair. Poate că acesta este și motivul pentru care Marcu citează cuvintele lui Isus în limba pe care Isus o folosea zilnic: „Talità kum”, ceea ce înseamnă: „Fetiță, îți spun, ridică-te!” (Mc 5,41). Isus știe să se apropie cu adevărat, atât pentru că o ia pe fetiță de mână, cât și pentru că vorbește în limba sa pentru a o chema la viață.

PUTEREA CREDINȚEI

de Roberto Laurita

La o citire sumară a relatării evanghelice, putem fi surprinși în primul rând de puterea miraculoasă care emană de la Isus, de „contactul” cu el care produce vindecări neașteptate. Și, într-adevăr, este exact ceea ce caută femeia, care suferea de hemoragie de doisprezece ani. Și nu este tocmai prin contactul concret cu fiica lui Iair că Isus o smulge din mâinile morții?

Dacă ne oprim la acest aspect, ajungem să concluzionăm că orice dorință de a „atinge” pentru a fi vindecat, orice căutare a unui miracol instantaneu prin exercițiul simțurilor (și ce este mai solid decât atingerea?) este, în fond, un lucru bun… De ce, atunci, să aruncăm suspiciunea asupra atâtor practici, clasificându-le rapid drept superstiții? La urma urmei, chiar și în sacramente, simțurile au rolul lor: nu există acțiuni precum spălarea, ungerea, mâncatul, care implică direct corpul nostru?

Este adevărat: în religia creștină, misterul întrupării, al unui Dumnezeu care se face om, care ia carnea noastră, nu este o realitate periferică. Și astfel, trupul lui Isus, ca și trupurile celorlalți, are de-a face cu mântuirea.

Prin trupul său, Isus vindecă, eliberează de rău, salvează din captivitatea morții. Prin gesturi concrete își manifestă iubirea față de cei flămânzi, dezorientați, suferinzi…

Și tot prin trupul lor, discipolii săi primesc semnele concrete ale iubirii sale (sfintele sacramente) atât în liturghie, cât și în țesătura cotidiană a existenței. Dar nu trebuie să uităm că, în toate acestea, credința, credința în Domnul Isus, este decisivă și nu constă pur și simplu în a crede că a existat sau că este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, ci în a ne încredința Lui, în a lua cuvântul său ca busolă a vieții noastre, în a ne pune viața în mâinile sale.

Dar care este obiectul acestei credințe? Miracolul, posibilitatea de a fi eliberat de rău? Nu, este el însuși, Isus! Și tocmai acest lucru face diferența. Superstiția, ca și căutarea uneori compulsivă a miraculosului, nu vizează decât prodigiozitatea, efectul scontat. Credința este abandonarea încrezătoare în El, în Isus, în voința sa, în iubirea sa.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 557/mai-iulie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

[1] Din latina târzie haemorrhoissa, formată printr-o interpretare greșită a lui haemorrhousa, din grecescul aimorrûsa, partea feminină a lui aimorréō„a pierde sânge” (cf. https://www.treccani.it/vocabolario/emorroissa/).

Imagine: Vasily Polenov, Învierea fiicei lui Iair

Hits: 58