„Împărăția, rod al Cuvântului lui Dumnezeu” – Meditație pentru Duminica a XI-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XI-A TPA B

16 IUNIE 2024 

ÎMPĂRĂȚIA, ROD AL CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU

Prima lectură din cartea lui Ezechiel se găsește într-un capitol enigmatic și alegoric. După menționarea exilului (vv. 19-21), vv. 22-24 încheie poetic secvența, asigurând eliberarea viitoare, operă a harului divin. Psalmul responsorial este o acțiune de mulțumire adresată lui Dumnezeu în care se celebrează extraordinara milostivire divină; în amintirea palmierului viguros (Ps 91,13), se subliniază marea rodnicie pe care Dumnezeu o realizează în creștin. A doua lectură (2Cor 5,6-10) stabilește că adevăratul exil suferit de toți oamenii nu este doar cel despre care se vorbește în Ez 17, ci constă în mod esențial în îndepărtarea de Domnul. Evanghelia folosește imagini vegetale pentru a descrie Împărăția: parabola seminței subliniază puterea Cuvântului și forța sa generativă; cea a seminței de muștar subliniază contrastul dintre micimea seminței și măreția copacului pe care este capabilă să-l producă..

PRIMA LECTURĂ

Prima lectură se găsește într-un capitol enigmatic și alegoric al cărții Ezechiel, care poate fi descifrat din evenimentele care au avut loc în timpul exilului babilonian al regatului lui Iuda. Vulturul cel mare, simbol al regalității (v. 3), este regele Babilonului care a venit la Ierusalim în 598 î.Cr. („Libanul” – v. 3), smulgându-l pe regele Ioachim din el („vârful de cedru” – v. 3) și deportându-l. „Mugurul țării” (v.4) este regele Sedecia, un conducător care este lăsat la Ierusalim pentru a guverna țara în acord cu Babilonul, dar care alege să se răzvrătească și să se alieze cu regele Egiptului (v.7). În urma acestei alegeri, poporul s-a confruntat cu drama exilului și cu sfârșitul în 587 î.Cr. (vv.19-21). Domnul promite să ia o crenguță din vârful cedrului, o „rămășiță a lui Israel” dintre cei exilați (Ier 31,7), pentru a o planta pe un munte înalt al lui Israel, Sion, muntele Ierusalimului (vv. 22-23).

Această crenguță va deveni un copac atât de mare încât va oferi adăpost păsărilor cerului: într-o filigrană se poate întrevedea forța de atracție universală pe care Ierusalimul o va avea față de națiuni (Is 2,1-5). Copacul care se ridică pe munte va aduce o revelație („Vor cunoaște toți copacii pădurii”, v. 24): chiar dacă povestea are implicații dramatice, Domnul rămâne suveran, nu există putere atât de mare încât să nu poată fi coborâtă și nici invers, nu există umilință și suferință atât de intensă încât să nu poată fi răsturnată, Domnul umilește și înalță (1Sam 2,7). Dumnezeu este capabil să ridice viața din moarte, să ia o parte dintr-un copac dezrădăcinat și să facă să crească din nou o plantă maiestuoasă și puternică. Prin urmare, această lectură este menită să-i consoleze pe oamenii sărmani adunați pentru celebrare, arătând că Dumnezeu are capacitatea de a inversa soarta și de a da o nouă viață.

A DOUA LECTURĂ

A doua lectură se dezvoltă pe contrastul dintre două cuvinte grecești: endēméō și ekdēméō. Ambele derivă din termenul ḗmos, care poate fi tradus prin „popor” și se referă la oamenii în mijlocul cărora o persoană se simte acasă. Prin urmare, Paul definește condiția fiecărui om prin intermediul unei tensiuni: „suntem în exil (ekdēmúmen) departe de Domnul atâta timp cât locuim (endēmúntes) în trup” (v. 6). Viața în trup este inevitabil marcată de o distanțare de Dumnezeu, deoarece adevărata „casă” a fiecărei persoane este Dumnezeu însuși (Fil 3,20); exilul cel mai dramatic, prin urmare, nu este cel despre care se vorbește în prima lectură, ci distanța față de Domnul care poate fi experimentată în existența obișnuită. Această detașare este totuși atenuată, deoarece, referindu-se la creștini și la el însuși, Paul spune: „umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (v. 7). Deși locuind în trup o persoană nu are o viziune imediată a cerului. Prin credință poate avea acces la Dumnezeu, în virtutea întâlnirii cu persoana lui Isus Cristos (Rom 4,5; Gal 2,16). Datorită acestei uniuni profunde, Paul poate ajunge să spună: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine”, viața pe care o trăiește „în trup” este trăită „în credința Fiului lui Dumnezeu” (Gal 2,20). Relația lui Paul cu Dumnezeu este atât de strânsă încât nu ezită să își arate dorința de a muri (cf. Fil 1,23) pentru a fi cu El (2Cor 5,8). Cu toate acestea, cuvintele sale oferă o indicație importantă cu privire la timpul în care trebuie să se trăiască în trup, în exil, „să considerăm o onoare să-i fim plăcuți”: Paul nu abordează alegerile sale pe orizontală, pentru a le face pe plac celor din jur, ci caută să-i placă doar lui Dumnezeu; de aceea nu se teme să meargă împotriva curentului, știind că Dumnezeu însuși este cel care va judeca faptele sale (v. 10).

EVANGHELIA

În deplin acord cu prima lectură și cu psalmul, evanghelia folosește două metafore vegetale pentru a descrie anumite caracteristici ale împărăției lui Dumnezeu: sămânța și bobul de muștar. Imnul Aleluia stabilește cadrul în care se interpretează aceste parabole: „Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu, semănătorul este Cristos; cine l-a aflat pe Cristos va trăi în veci”. Cuvântul lui Dumnezeu este asemănător acelui mic trup care are în el toată puterea de a germina viața și de a produce astfel o plantă mult mai mare. Totuși, pasajul creează o anumită asimetrie: nu se spune „sămânța este cuvântul… oricine îl primește…”, ci „sămânța este cuvântul… oricine îl găsește…”; în acest fel, se face o identificare între sămânța cuvântului și Isus Cristos, prezent și activ în el.

 Dormi sau veghezi. Prima parabolă insistă asupra puterii seminței: nu strategiile desfășurate de către semănător produc nașterea plantei, ci puterea generatoare a seminței. Împărăția lui Dumnezeu, așadar, nu este rodul unui efort uman, ci este un cuvânt care, dacă este acceptat, poate naște o viață nouă. Energia dezlănțuită de sămânță este descrisă ca o forță care pune în mișcare un proces progresiv care se desfășoară în timp: sămânța germinează, crește, prezintă tulpina, spicul, bobul și, în cele din urmă, fructul (vv. 27-29), iar toate acestea se întâmplă chiar dacă omul, după ce a semănat, trece printr-o lungă perioadă de inactivitate.

 Fructul copt. Cu toate acestea, v. 28 schimbă subiectul verbal și se referă la pământ: pentru ca cuvântul să rodească, este necesară acceptarea de către ascultător. Cu toate acestea, accentul cade din nou pe sămânță, pentru că pământul produce „spontan” (în greacă automátē) și automat rodul său, aproape ca și cum nu ar avea altceva de făcut decât să primească, să păzească și să lase să lucreze sămânța pe care a ascuns-o în sine. În sfârșit, parabola se încheie cu o referire la seceriș, adesea simbol al judecății finale a lui Dumnezeu (Il 4,13; Ap 14,15-16). În cazul de față, această referire are menirea de a evidenția înțelepciunea semănătorului care intervine la momentul potrivit și știe când să pună coasa la seceriș. Viața creștină este, așadar, un proces a cărui origine se află în Dumnezeu și al cărui rezultat nu este imediat. Regenerarea, de fapt, are nevoie de timp pentru a se maturiza și nu se realizează conform logicii „totul și deodată”.

 Sămânța de muștar. Cu o întrebare care intenționează să îi implice și mai direct pe cei prezenți (este folosită persoana întâi plural: „Cu ce putem compara…?”), Isus introduce o a doua parabolă despre Împărăție, în care insistă asupra contrastului dintre micimea seminței și măreția pomului pe care acest element este capabil să îl producă. Prin urmare, parabola nu se concentrează atât de mult pe sămânță, cât pe procesul care începe cu aparențe umile, dar care apoi dă naștere unei realități maiestuoase. În mod proverbial, sămânța de muștar era recunoscută de tradiția iudaică drept cea mai mică dintre semințe (cf. Talmudul babilonian, Berakhot 31a), în timp ce imaginea copacului care oferă adăpost păsărilor cerului era folosită în mod obișnuit ca metaforă pentru protecția pe care regele o acorda supușilor săi (Ez 31,1-9; Dan 4,10-12.17-23). În acest caz, pământul (termen repetat de două ori) este locul unde are loc creșterea seminței: cel care primește sămânța nu trebuie să se sperie de semnele umile care însoțesc Împărăția, pentru că acestea sunt un element calificativ și necesar (cf. Idt 9,11).

 În ascuns, le explica toate. Discursul parabolic se încheie în vv. 33-34 cu un paradox: Isus proclamă cuvântul în mod continuu (în greacă se folosește imperfectul, subliniind caracterul durativ al acțiunii) și încearcă să ajungă la toată lumea; cu toate acestea, el își comunică anunțul doar prin parabole, ceea ce face ca acesta să fie greu de auzit. Cu toate acestea, în particular, el explică totul discipolilor. Astfel, deși parabolele folosesc exemple din viața de zi cu zi și sunt formulate într-un limbaj accesibil, ele rămân enigmatice și misterioase; de ce face Isus acest lucru? Această alegere arată că ascultarea în sine nu este suficientă; pentru a înțelege sensul parabolelor, este necesar să devenim discipoli, să avem acces la explicațiile personalizate pe care Isus le oferă discipolilor săi în particular, în ascuns (v. 34). Parabola este dezvăluită celor care îi cer explicații și care doresc astfel să facă parte din cercul celor care îl urmează mai îndeaproape pe Isus.

În concluzie, în spatele celor două parabole se află o puternică chemare adresată adunării, confruntată cu suferințele vieții prezente (ca și exilații din prima lectură); lor Isus le oferă un cuvânt care are eficacitatea unei semințe, dar care devine inteligibil și activ datorită unei prezențe regulate a Maestrului (în biserică) și a deciziei de a deveni discipoli ai săi.

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

NERĂBDAREA NU ESTE EVANGHELICĂ

de + Gianni Ambrosio

1. „Totul și imediat”: acesta a fost rezumatul unui sondaj asupra tinerilor realizat de Censis (o agenție de sondaje din Italia) în urmă cu câteva decenii. Este greu de știut dacă acea generație de adulți a înțeles că a trăi sub semnul lui „totul și imediat” a însemnat să se limiteze la imediat și să se închidă în prezent. Cu siguranță că ultima generație este și mai sensibilă la satisfacția imediată. Așa-numita Generația Z, prima care a avut acces la internet încă din copilărie, nu este înclinată să aibă așteptări exigente și care necesită timp pentru a fi îndeplinite. Există riscul de a „lăsa în urmă o generație epuizată, plictisită și descurajată”: incertitudinea, anxietatea și teama prevalează în fața viitorului. Aceasta este ceea ce reiese din recentul raport realizat de Censis pentru Consiliul Național pentru Tineret și Agenția Națională pentru Tineret, intitulat: Generația post-pandemică: nevoile și așteptările tinerilor italieni în epoca post-Covid. „Trebuie să reflectăm la o promisiune concretă a viitorului pentru a opri unda de șoc a crizei pandemice, a crizei economice și a provocărilor actuale asupra unei întregi generații, care, pe lângă faptul că este cea mai săracă, este și cea mai singuratică”, spune președintele Consiliului Național al Tineretului.
2. E important să ne întrebăm dacă este posibil, mai ales pentru cei mai tineri, să aibă încredere în viitor. Într-adevăr, pare a fi foarte dificil să te angajezi într-o alegere precisă și consecventă pentru „ceva” care nu poate fi construit decât cu multă muncă, cu angajament, cu încredere, cu timp. Pentru mulți tineri – dar acest lucru este valabil pentru toată lumea – pare prea dificil să privească în viitor și să plaseze alegerile personale într-o perspectivă pe termen lung. Răbdarea trebuie exersată, dar este considerată o pierdere de timp, o antichitate. Se pare că astăzi nu ne putem permite răbdarea, „cea mai neînțeleasă și depășită virtute”. Nu în ultimul rând pentru că opinia populară confundă răbdarea cu inerția, cu un compromis în jos sau, mai rău, cu o înfrângere, o capitulare pasivă în fața faptelor așa cum se întâmplă. În timp ce nerăbdarea, demonstrată poate prin cuvinte dure și gesturi furioase, este înțeleasă ca un răspuns prompt și hotărât, un semn de forță, de determinare a caracterului.
3. Pe de altă parte, trăim într-un mediu în care totul trebuie să ne fie la îndemână. Smartphone-urile noastre ne oferă acces instantaneu la informații de tot felul, ne facilitează achiziții de tot felul, ne oferă filme la discreție. Ne enervăm când telefonul nostru se chinuie să primească semnal, ne simțim neliniștiți când trebuie să așteptăm ca rezultatele căutărilor să se încarce pe ecran, ne enervăm când Google Maps durează prea mult timp pentru a ne redirecționa călătoria. Într-un cuvânt: răbdarea nu numai că nu mai este o virtute, dar este considerată o pierdere de timp, discreditată. Și totuși, fără răbdare suntem incapabili să facem un pas lung, să ne guvernăm sentimentele, să așteptăm momentul potrivit, să avem relații bune și durabile. Răbdarea ne ajută să trăim bine, fără grabă, fără anxietate, fără iluzii, fără a ne face rău nouă înșine și celorlalți. Garantează capacitatea de a aștepta, de a nu-și pierde speranța, de a persevera cu încredere.
4. Dacă este urgentă necesitatea de a recupera valoarea răbdării, considerată fundamentală de înțelepciunea antică, atât spirituală cât și filosofică (proverbiala răbdare a lui Iob, „cea mai mare virtute” după Cato cel Bătrân sau „cea mai eroică” după Giacomo Leopardi), este necesar ca credința creștină să redescopere sensul propriu-zis evanghelic al acestei virtuți. Pentru că răbdarea este o prerogativă divină, ea este mărinimia lui Dumnezeu care este „încet la mânie, răbdător și milostiv” (Ex 34,6). Întreaga istorie a mântuirii, care îl are în centru pe Fiul lui Dumnezeu, venit să împărtășească viața noastră umană pentru a ne permite să trăim ca fii, este istoria acestui Tată care nu-și abandonează copiii și care reînnoiește alianța cu poporul, chiar dacă acesta este „cu inima împietrită”. Cu o răbdare extraordinară, Domnul umblă cu poporul și așteaptă convertirea lui, în ciuda faptului că acest popor adesea nu știe să aprecieze și să recunoască lucrurile bune și preferă să se întoarcă la vreun idol construit de mâini omenești decât la Dumnezeul cel viu
5. În al doilea rând, suntem invitați să depășim imaginea care derivă uneori dintr-o viziune reductivă a lui Christus patiens, prin care răbdarea este înțeleasă ca resemnare și înfrângere. Cristos este răstignit pe cruce, suferă și suferă nu de dragul suferinței, ci de dragul unei iubiri care vine să dea viață. Christus patiens dă naștere la speranță și mântuire: suferința sa nu indică o atitudine pasivă de resemnare, ci este semnul unei iubiri care nu are limite. Răbdarea ucenicului lui Cristos se întemeiază în cele din urmă pe „răbdarea lui Cristos” (2Tes 3,5).
6. În concluzie, putem reaminti câteva expresii fericite ale Papei Francisc despre răbdarea evanghelică: ele pot fi de mângâiere și încurajare în ceea ce privește lentoarea schimbărilor ecleziale și personale. Pentru Francisc, „răbdarea este o virtute a oamenilor care sunt pe drum, este virtutea care vine atunci când se merge pe cale. În plus, „răbdarea este și înțelepciunea de a ști să dialoghezi cu limitele: există multe limite în viață, dar cel nerăbdător nu le vrea, le ignoră pentru că nu știe să dialogheze cu limitele”. Pe de altă parte, „răbdarea este capacitatea de a dialoga cu limitele: răbdarea este o fericire, este virtutea celor care merg, nu a celor care stau nemișcați și închiși: este suportarea, purtarea pe umeri a lucrurilor neplăcute ale vieții (după cum indică etimologia, este virtutea care poartă pe… pe umeri), chiar și încercările, este capacitatea de a dialoga cu limitele” (Meditație la Santa Marta, 12 februarie 2018).

SUB SEMNUL ÎNCREDERII

de Roberto Laurita

Există ceva ce putem face pentru a grăbi împlinirea planului lui Dumnezeu? Există vreo rețetă eficientă pentru succesul pastoral, adică o prezență consistentă, o adeziune entuziastă, inițieri reușite? Nu ducem lipsă de lucrători pastorali, dar nici de preoți și episcopi în căutarea unui fel de baghetă magică…

În această privință, evanghelia de astăzi nu lipsește să surprindă, pentru că remediul este pur și simplu încrederea! Încrederea în sămânța „semănată pe pământ” într-un mod destul de generos și chiar oarecum nesăbuit, pe pământ și nu doar în cadrul bine definit al câmpului. Între semănat și secerat, Isus descrie o serie întreagă de operațiuni care nu depind deloc de agricultor. Sămânța, de fapt, are o vitalitate proprie care surprinde de fiecare dată. Iese tulpina, iese spicul și apoi iese grâul plin în spic. Și toate acestea fără ca fermierul să fi făcut ceva…

Aveți încredere în sămânță, nesemnificativă ca un bob de muștar, dar capabilă să producă o plantă de câțiva metri, atât de mare încât păsările cerului vin să-și facă cuib în ramurile ei. Și Isus insistă, pe bună dreptate, pe „cea mai mică”, care devine apoi „cea mai mare” dintre toate plantele din grădină. Dar atunci ce înseamnă toate acestea? Este o invitație la lene pastorală, la absența proiectelor, a obiectivelor, a verificărilor?

Nu cred că acesta a fost scopul lui Isus. Și, mai ales, El ne cere să nu căutăm eficacitatea, pretenția de a reduce vestirea Evangheliei la o reclamă care își produce efectul în mod miraculos, care, printr-o stratagemă subliminală, fără ca destinatarii să-și dea seama, îi convinge în mod magic. Este nevoie de răbdare ca un copil-om care trebuie să petreacă nouă luni bune în pântecele mamei sale înainte de a se naște. Răbdarea este susținută de încrederea în ceea ce se întâmplă, în miracolul unei noi vieți care se țese pe ascuns, dar progresiv, chiar dacă nu apare cu ochiul liber.

Nu eficacitate, ci rodnicie; nu rezultate magice, ci răbdare încrezătoare; nu agresivitate și anxietate, ci răbdare și încredere. Așa crește proiectul lui Isus. Discipolul nu se poate amăgi că este autorul a ceea ce se întâmplă: el este doar martorul norocos al unei povești de har, de care trebuie să se minuneze în permanență.

Prima lectură: Fragmentul din Ezechiel ne prezintă pe Dumnezeu luând inițiativa de a restabili poporul și templul său ca loc de pace, odihnă, întâlnire și comuniune pentru toate națiunile, pentru a descoperi, în istoria poporului ales, măreția numelui său.

A doua lectură: Paul reflectează asupra condiției și dorințelor sale. Dilema apostolului este depășită de un bine superior: a fi plăcut lui Cristos, o relație spre care apostolul tinde cu toată puterea sa.

Evanghelia: parabolele lui Isus ne deschid la dinamica Împărăției, care cere încredere din partea noastră, pentru a ști să-i primim roadele și a-i aștepta cu răbdare creșterea.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 557/mai-iulie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Parabola semnănătorului 

Hits: 118