„A trece prin viață făcând numai bine” – Meditație pentru Duminica a IX-a de peste an

Jesus-Among-the-Wheat-Fields-by-Johannes-Raphael-Wehle-1900-edit

„A trece prin viață făcând numai bine” – Meditație pentru Duminica a IX-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A IX-A TPA B

2 IUNIE 2024 

A TRECE PRIN VIAȚĂ FĂCÂND NUMAI BINE

de  Pr. Gheorghe Iordache svd

În momentul în care Petru, pentru prima dată, a trebuit să vorbească despre Cristos, i-au ieșit din inimă următoarele cuvinte: El a trecut făcând bine și vindecându-i pe toți cei care erau sub puterea diavolului, pentru că Dumnezeu era cu El. Petru, asemenea tuturor celor care au fost martori direcți la faptele săvârșite de Isus, a rămas cu senzația de a fi cunoscut un om de o bunătate fără limite, prin care se putea observa fără greutate acțiunea lui Dumnezeu însuși.

În general trăim ocupați peste măsură de numeroase activități. Ne umplem viața cu multe experiențe și, cu toate acestea, nu ne simțim niciodată satisfăcuți. Ne propunem să atingem numeroase scopuri dar nu ne găsim pacea în nici unul dintre ele. Ce lipsește vieții noastre? Ce ar trebui să facem pentru a reuși? A avea succes în toate? A câștiga din ce în ce mai mulți bani? A ajunge să fim considerați personaje importante?

În sinagoga din Cafarnaum, Isus lansează această provocare: Trebuie să facem binele sau răul? Să salvăm o viață sau să o pierdem? Chiar dacă am uitat aproape complet, noi, ființele umane, am fost creați doar pentru a face binele, pentru a ajuta, pentru a insufla dorința de viață în cei din jurul nostru. Este dorința cea mai intimă și mai ascunsă din inima noastră. A dărui speranță, a oferi ajutor și mângâiere, a fi alături de cei care suferă, a dărui altora ceea ce au nevoie.

De prea puține ori ne întrebăm ce va rămâne la sfârșit din toate eforturile noastre, din toate luptele și oboselile noastre. Ce vom lăsa ca să fie consistent, prețios și frumos din tot ce am întreprins? Răspunsul lui Isus este foarte clar: din tot ceea ce am avut, va rămâne doar ceea ce am reușit să oferim. Din tot ceea ce am ostenit ca să acumulăm, va rămâne doar ceea ce am trăit însuflețiți de iubire și solidaritate.

Uneori ne gândim că a ajuta pe cel de lângă noi și a face binele, nu e doar timp pierdut ba, mai mult, ar fi împotriva firii noastre. Este necesar însă să ne amintim că a face binele ne conduce la împlinire. Va veni o zi în care vom muri cu o mare greutate pe suflet: aceea de a nu fi iubit suficient, de a nu fi dăruit viață celor din jurul nostru.

  • ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI
  1. MĂRTURIA BIBLICĂ ȘI PATRISTICĂ DESPRE DUMINICĂ

Primul capitol al cărții Apocalipsului prezintă viziunea grandioasă a lui Cristos înviat și glorios, viziune pe care Ioan a avut-o pe insula Patmos, unde a stat ca prizonier persecutat din cauza Cuvântului lui Dumnezeu și a mărturiei pe care o dădea despre Isus (Ap 1,9-20). Această viziune a lui Cristos victorios asupra morții, spune Ioan, a avut loc „în ziua Domnului” (en tê kyriakê heméra: Ap 1,10).

Ne aflăm la sfârșitul primului secol, Biserica născută din moartea și învierea lui Isus este acum prezentă sub forma unor comunități mici, dar pline de viață, în aproape toată Mediterana, iar creștinii disting acum o zi printre cele șapte ale săptămânii și o numesc „ziua Domnului”. Printre numeroasele realități pe care le împărtășesc cu ceilalți oameni, creștinii disting câteva despre care spun că aparțin Domnului: este vorba în primul rând de o masă, o cină, pe care Paul o numește „cina Domnului” (kyriakòn deîpnon: 1Cor 11,20); o zi a săptămânii, ca în pasajul nostru din Cartea Apocalipsului; iar mai târziu aceștia vor desemna și locul celebrării euharistice ca fiind „locul Domnului” (tò kyriakòn).

Este ziua care îl celebrează pe Cristos înviat, pe Cristos Domnul prezent în adunarea reunită pentru ascultarea Cuvântului și pentru Cina euharistică: de aceea, în centrul viziunii lui Ioan se află Cristos înviat, cel care spune „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă și Cel viu: am fost mort, dar acum trăiesc în veci și am cheile morții și ale iadului” (Ap 1,17-18), cel care este prezent în mijlocul adunării așa cum este prezent, în mijlocul nostru, în adunările noastre euharistice.

Această adnotare a lui Ioan despre Ziua Domnului este importantă pentru că ne mărturisește o practică bine stabilită: există o zi pe care Biserica o numește Ziua Domnului, deosebind-o de celelalte zile, și în care comemorează mai ales învierea lui Cristos. Dar de unde provine acest obicei? De ce duminică?[1].

Înainte de toate, trebuie amintit că în Vechiul Testament se vorbește despre ziua a treia ca fiind ziua în care Dumnezeu se arată și se manifestă. Când Dumnezeu a vrut să încheie alianța cu poporul său și să se manifeste, a făcut-o „în a treia zi” de la sosirea pe Sinai: în această a treia zi a avut loc manifestarea Dumnezeului viu, darul Cuvântului său prin Lege, încheierea alianței (Ex 19,16).

Se vorbește și despre Ziua Domnului ca despre ziua așteptată și invocată, ca despre ziua în care Dumnezeu se va manifesta în gloria sa, impunându-se ca singurul Dumnezeu viu în istoria umană. Ei bine, aceste cuvinte, „a treia zi” și „ziua Domnului”, au fost amintite de apostoli și de Biserica în formare pentru a relua evenimentul din care a izvorât credința lor. De fapt, în zorii celei de-a treia zile de la moartea lui Isus, femeile au descoperit mormântul gol. Era a doua zi după Sabat, sunt de acord evangheliile, adică în zorii primei zile a săptămânii iudaice, și în acea zi, Dumnezeu s-a arătat, s-a manifestat cu putere înviindu-l pe Isus din morți! În acea zi s-a născut credința pascală în Domnul Isus cel viu. Și întrucât în acea zi, potrivit celei de-a patra Evanghelii, Isus a venit și a stat în mijlocul ucenicilor săi (In 20,19), și a făcut la fel opt zile mai târziu (In 20,26), din nou, așadar, în prima zi după Sabat, atunci Ziua Domnului se profilează și ea ca zi a Parusiei, a Venirii-Prezenței Celui Înviat.

La începutul anilor ’50, Paul le va reaminti creștinilor din Corint credința Bisericii: „Isus Cristos a înviat a treia zi, după Scripturi” (1Cor 15, 3-4), așa cum spunem și astăzi în Crez. Iată deci orizontul duminicii: pentru a comemora învierea lui Isus, pentru a-l mărturisi ca prezență vie în mijlocul Bisericii sale, pentru a confirma așteptarea venirii în glorie a lui Isus, Fiul Omului, creștinii se adună în această zi, prima după sabat, și o numesc „Ziua Domnului”. Acest lucru trebuia să fie dureros și nu ușor, deoarece creștinii, discipoli ai Domnului, erau evrei, deci credincioși Sabatului, în ascultare de Lege. Cu siguranță, apostolii au continuat să sfințească Sabatul mergând la Templu sau la Sinagogă pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu, au continuat să experimenteze odihna și bucuria de a fi împreună între frați, dar au început să simtă și ei nevoia de a avea spații și momente diferite pentru a-și exprima credința și a fi împreună în jurul lui Cristos înviat. Poate că nu ne este posibil să înțelegem istoria duminicii și a începuturilor sale în mod complet și cu certitudine absolută cu privire la toate detaliile, însă există câteva mărturii valoroase în scrierile NT.

În Faptele Apostolilor (20,7-12), Luca mărturisește:

„În prima zi a săptămânii eram adunaţi ca să frângem pâinea. Paul, care avea să plece a doua zi, le vorbea. El şi-a prelungit predica până la miezul nopţii. În camera de sus, unde eram adunaţi, erau multe torţe aprinse. Un tânăr cu numele Eutich, care stătea pe fereastră, a fost cuprins de un somn adânc în timp ce Paul continua să vorbească. Doborât de somn, a căzut de la al treilea etaj şi a fost ridicat mort. Atunci, Paul a coborât, s-a aplecat peste el şi, luându-l în braţe, a spus: „Nu vă tulburaţi pentru că sufletul lui este în el!”. A urcat din nou, a frânt pâinea şi a mâncat, apoi a predicat până în zori. După aceea a plecat. Iar pe copil l-au dus viu, spre marea lor mângâiere.”

Așadar, în Troa, în anii 57-58, există dovezi că creștinii se adunau „în prima zi a săptămânii” pentru a-l asculta pe Apostol și pentru frângerea pâinii.

Paul, în prima sa scrisoare către Corinteni, cere ca în prima zi a săptămânii creștinii să facă un gest de împărtășire, de caritate, alocând economiile personale săracilor din biserică. Este semnificativă și această adnotare, aproape o profeție a duminicii ca zi de comuniune concretă a bunurilor în caritate fraternă (1Cor 16,1-2).

Într-adevăr, creștinii au preluat ritmul săptămânal iudaic, dar cum învierea lui Isus, aparițiile sale și coborârea Duhului Sfânt asupra Bisericii au avut loc, potrivit textelor din Noul Testament, în prima zi a săptămânii, atunci ei au acordat o importanță centrală acestei zile, care a devenit pentru ei Ziua Domnului. În această zi au sărbătorit Paștele creștin, știind că vor face acest lucru până la venirea în glorie a Domnului Isus (1Cor 11,26).

Primele comunități creștine, aprofundându-și credința, crescând în cunoașterea misterului creștin și, mai ales, trăind Ziua Domnului, au ajuns să elaboreze o teologie a duminicii pe care o putem savura măcar puțin prin denumirile date acestei zile.

  1. a) Duminica este definită în primul rând ca fiind ziua învierii lui Isus Cristos, deci zi de sărbătoare! Da, zi de sărbătoare pentru creștini, deoarece credința lor cântă că moartea a fost învinsă pentru totdeauna și că Dumnezeu a deschis Împărăția tuturor, dăruindu-le viața veșnică. Atât de puternică este conștiința sărbătorii acestei zile încât Tertulian mărturisește că duminica este interzis să îngenunchezi pentru a te ruga, și aceasta pentru a semnifica libertatea și demnitatea creștinilor ca fii ai lui Dumnezeu și pentru a simboliza (prin poziția lor verticală în timpul liturghiei) situația lor de înviați împreună cu Cristos. Mai mult, Tertulian mărturisește din nou că creștinilor le este interzis să se comporte duminica cu neliniște, cu îngrijorare, cu tristețe. Aceasta este atât de puternic resimțită ca zi de sărbătoare încât Tertulian, dar mai târziu și Conciliile, scrie: „Postul sau închinarea la Dumnezeu în genunchi duminica, noi creștinii o considerăm o impietate” (De corona III,4).
  2. b) Duminica se mai numește și Ziua Domnului: Cel Înviat este viu și, dacă a înviat, va veni curând la biserica sa. El este deci și Cel care vine, Cel care vine în celebrarea euharistică, când creștinii strigă „Marána tha”, „Vino Doamne!” (1Cor 16, 22; Didahia X,6), și Cel care va veni să-și facă parusia în „ziua” pe care numai Dumnezeu o știe. Biserica adunată în acea zi pentru frângerea pâinii, Euharistia, își amintește de venirea Domnului în slavă și reînnoiește această speranță prin așteptarea în rugăciune și comuniune. Ignațiu de Antiohia se întreabă: „Cine sunt creștinii?”. Și el răspunde: „Cei care trăiesc potrivit zilei Domnului” (Scrisoare către cei din Magnesia IX,1). A trăi potrivit zilei Domnului înseamnă a se supune stăpânirii lui Cristos, a aștepta ziua judecății și a gloriei.
  3. c) Duminica este numită și prima zi a săptămânii. La origine, acesta era pur și simplu numele zilei care succeda Sabatului, ultima zi a săptămânii, după evrei: jom rishon, „prima zi”. Pentru creștini, însă, această definiție s-a îmbogățit prin referirea la prima zi a creației (Gen 1,3-5), ziua creării luminii, care a devenit tipică pentru ziua în care Isus Cristos, lumina lumii (In 8,12), a biruit întunericul morții păcatului și a început noua creație. Duminica este memorialul celei de-a doua creații, spun Atanasie, Eusebiu din Alexandria, Leon cel Mare; este ziua în care creștinul își amintește și celebrează că este „o făptură nouă” în Cristos (cf. 2Cor 5,17).
  4. d) În sfârșit, duminica a fost numită și ziua a opta. Este adevărat că duminica este prima zi după Sabat, începutul săptămânii, dar ea a fost trăită și ca o prelungire a Sabatului, o a opta zi a săptămânii. O expresie evident paradoxală, dar care vrea să indice adevăruri profunde: această primă zi după Sabat, care deja în Evanghelia după Luca (cap. 24) pare a fi o zi foarte lungă, fără sfârșit, în care au loc aparițiile Celui Înviat femeilor, discipolilor din Emaus, celor unsprezece care se aflau la Ierusalim și înălțarea lui Isus, poate fi citită ca o a opta zi, o figură a eternității, a zilei de după zile. Ca a opta zi, duminica este, așadar, o amintire escatologică, o înțepătură escatologică pentru biserică. Forma octogonală a baptisteriilor avea și ea această semnificație escatologică: în ele, de fapt, se celebra sacramentul chemării la viața veșnică: inchoatio vitae aeternae.

Aceasta este reflecția creștinilor din primele secole asupra duminicii: este un mesaj bogat și dens care vorbește despre identitatea noastră ca și creștini. Dar cum trăim noi astăzi duminica?

  1. DUMINICA SFINTELOR TAINE ALE LUI CRISTOS ȘI ALE BISERICII

 Mărturia unui tânăr

Îmi amintesc când eram copil împreună cu familia mea (părinții și sora mea) participam împreună la Sf. Liturghie duminicală. Mama era cea care insista și „dădea tonul” pentru a fi împreună, a merge împreună la Biserică. După Sf. Liturghie, duminică de duminică, ne opream la casa bunicilor paterni (locuiau în spatele bisericii) pentru a-i vizita, saluta și uneori luam prânzul împreună. Insistența mamei de a fi împreună continua duminică de duminică zi în care nu doar participam împreună la Liturghie, dar era obligatoriu să luăm prânzul împreună. De la masa euharistică de dimineață la agapa familiei. Cuvântul de „ordine” duminica era: împreună. Nu existau negocieri cu părinții în această privință, iar programele noastre se derulau în funcție de Sf. Liturghie și prânzul luat întotdeauna cu familia.

Duminica în familie era și încă mai este pentru mulți centrul vieții care încununează săptămâna de muncă și o binecuvântează pe cea care se începe. Vorbim despre timpuri apuse? Practica duminicală de participare la „ziua Domnului” împreună cu familia și cu celelalte familii mai spune ceva omului de azi?

 LECTIO DIVINAMc 2,23-3,6

Citesc Cuvântul

Retras într-un loc liniștit mă pregătesc să meditez Cuvântul lui Dumnezeu propus pentru această duminică. Invoc prezența Duhului Sfânt pentru ca meditația mea să fie rodnică. Citesc cu atenție evanghelia duminicii de azi. Recitesc textul și încerc să-mi imaginez personajele prezente în text. Cine sunt? Ce fac? Ce spun? Ce sentimente exprimă? Care este mesajul pe care mi-l transmit mie azi? La ce mă provoacă?

Meditez Cuvântul

În prima parte a evangheliei de azi, fariseii îl critică pe Isus în numele Scripturilor. Isus le răspunde folosind același instrument. În acel timp, nu existau texte ale Sfintei Scripturi tipărite așa cum le avem noi azi. În fiecare comunitate exista un exemplar al Scripturii, scrisă la mână, care era păstrat la sinagogă. Dacă Isus cunoștea atât de bine textul sacru, înseamnă că în cei 30 de ani petrecuți la Nazaret a participat intens la celebrările liturgice comunitare de fiecare sâmbătă, când se citeau Scripturile. Ne lipsește încă mult pentru a avea aceeași familiaritate cu Biblia! Fără a avea un text al sfintei Scripturi acasă, Isus îl știa pe de rost. Și noi? Știm măcar un verset din Biblie pe de rost? Participarea la celebrările comunitare este intensă și vie sau reprezintă doar achitarea unei datorii?

Mă rog Cuvântul

Să-i mulțumesc lui Dumnezeu în rugăciunea mea pentru că ne oferă Cuvântul său care ne vindecă de toate infirmitățile și ne eliberează de legi care degradează ființa umană. Să-l rog, de asemenea, să-mi dea capacitatea de a mă apropia mai des de cuvântul său conținut în Biblie. Să-l rog ca Duhul Său sfânt să ilumineze tot mai mulți oameni care să se apropie de Biblie.

Trăiesc Cuvântul

În lumina evangheliei de azi, aș putea stabili un timp în fiecare zi și un moment precis pentru a citi câteva pagini din Biblie. Să le citesc cu atenție și să le memorizez, dacă este posibil. Poate fi și aceasta o formă de respect față de Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, să încerc să fac numai bine celor din jurul meu, chiar dacă îmi vine greu, chiar dacă ei nu merită, chiar dacă, aparent, pare timp pierdut.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după „Duminica în familie” editată de Misionarii Cuvântului Divin și din cartea „Dies Domini.Duminica în familie și în comunitatea parohială” de pr. Claudiu Eva (coordonator), apărută la Editura ARCB în anul 2023.

[1] Cf. ENZO BIANCHI, Giorno del Signore, giorno dell’uomo. Per un rinnovamento della domenica, Piemme, Casale Monferrato 1994.

Hits: 106

/ Știri

Share the Post