„Martori ai Domnului” – Meditație la Înălțarea Domnului

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

ÎNĂLȚAREA DOMNULUI

9 MAI 2024

MARTORI AI DOMNULUI

Înălțarea Domnului este sărbătoarea responsabilității Bisericii. Isus înălțat la cer încheie epoca manifestării istorice a lui Cristos, care a început cu întruparea și a culminat cu răstignirea. Această poveste a mântuirii, însă, continuă și astăzi în ucenicii săi. Nu este o abandonare din partea lui Isus, ci posibilitatea de a trăi aceeași experiență ca și primii creștini într-o formă nouă. Prezența Domnului nu este negată, ci trebuie trăită în construirea unor comunități de iubire, care să ducă această vestire în lumea întreagă. Evanghelia după Marcu ne spune că nu vor lipsi semnele. Scrisoarea către Efeseni ne face să ne dăm seama că, doar construind o Biserică unită și fraternă, vom putea trăi astăzi forța lui Cristos care ne învață să iubim, iertând și acceptând pe frații noștri (lectura a doua).Relatarea Înălțării ne spune să nu ne pierdem în viziuni cerești: aici, pe pământ, în trăirea și proclamarea Evangheliei, putem experimenta prezența lui Cristos care ne hrănește continuu credința (prima lectură).

DOMNUL A LUCRAT CU EI

de Roberto Laurita

Nu este vorba de detașare, de abandon, încât relatarea nu lasă să se întrevadă niciun semn de tristețe. Domnul înviat nu-i părăsește pe ai săi: dimpotrivă, așa cum amintește Marcu în evanghelia acestei solemnități, „lucrează împreună cu ei”. Pentru a trăi cum se cuvine această sărbătoare a Înălțării, trebuie, așadar, să ne eliberăm de schemele noastre mentale și să înțelegem sensul profund al celor întâmplate. Cel Răstignit, cel care părea inexorabil falimentar, a înviat. Moartea și răutatea nu au putut învinge iubirea sa, care a acceptat chiar și testul morții.

Acum, Cel Înviat „șade la dreapta Tatălui” și, prin urmare, este în glorie, poate acționa în această lume cu puterea iubirii, poate fi alături de ai Săi în fiecare parte a pământului, în timp ce aceștia îi continuă misiunea și duc „vestea cea bună”, Evanghelia Sa, fiecărei creaturi.

Și totuși, ucenicii nu sunt singuri în fața acestei sarcini imense. Ei au cu ei Cuvântul, care le-a fost încredințat. Și nu este un Cuvânt oarecare. Dacă este adevărat că nu produce niciun efect atunci când se lovește de respingere, este la fel de adevărat că poate produce roade nesperate, „treizeci, șaizeci, o sută de ori”. Cuvântul, atunci, este însoțit de semne, de acele minuni pe care Isus însuși le-a făcut în timpul vieții sale pământești și pe care discipolii săi le pot repeta acum în numele său. Sunt gesturile eliberării și ale iertării, ale vindecării și ale vieții, sunt gesturile care anticipează acea lume nouă în care nimic nu va putea să submineze bucuria și plinătatea vieții pe care oamenii au primit-o în dar. Acesta este sufletul tainic al misiunii, acesta este ceea ce îi determină să înfrunte mii de pericole pentru a aduce tuturor vestirea care poate schimba vieți. Ei, desigur, nu sunt imuni la greutăți și eșecuri, dar credința lor va fi mai puternică decât forțele întunecate ale răului.

Cel Înviat, Domnul, nu-și păstrează puterile pentru sine: cei care cred pot, așadar, să acționeze eficient în istorie, pot vindeca bolile și alina suferințele, pot vorbi noile limbaje ale fraternității și milostivirii, ale compasiunii și solidarității. Domnul Înviat nu-și ține adepții în jurul său, ci îi trimite în largul istoriei pentru a fi un bun ferment de iubire și speranță.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Înainte de a-și lua rămas bun de la apostoli, Cristos le încredințează o misiune importantă și le promite puterea Duhului Sfânt.

Psalmul responsorial: Psalmistul evocă ziua în care toate popoarele îl vor aclama pe Cristos, învingător al morții.

A doua lectură: Paul le amintește creștinilor din Efes că sunt chemați să crească în Cristos și să fie martorii săi.

Evanghelia: Prin cuvinte și acțiuni concrete trebuie să proclamăm astăzi Evanghelia.

 PRIMA LECTURĂ

Evanghelistul Luca și-a conceput opera în două părți, așa cum ne explică în mod clar în introducerea la Faptele Apostolilor pe care ne-o oferă liturghia.

 O nouă prezență a lui Isus. Există un timp care a fost cel al lui Isus istoric, care a trăit printre noi de la naștere până la Înălțarea sa la cer. Apoi există un timp al Bisericii, al discipolilor săi, al martorilor săi, al celor pe care el i-a ales, care, cu sprijinul Duhului, pot participa la marea vestire creștină, demonstrându-i valoarea universală și ducând această vestire în lumea întreagă! Ei nu sunt trimiși în necunoscut: Isus i-a instruit, după înviere a fost cu ei ca persoană vie timp de patruzeci de zile, a stat cu ei la masă și le-a vorbit despre împărăția lui Dumnezeu. Crucea nu a fost îndepărtată, deoarece Luca consemnează că toate acestea au venit după suferința sa (Fap 1,3): totuși, moartea sa nu a fost sfârșitul întregii călătorii, ci a fost transformată în începutul a ceva nou. Prezența Domnului poate astfel să continue, chiar dacă sub o formă diferită. Deja Lc 24 furnizase, odată cu episodul Emaus, categoriile fundamentale cu care Domnul înviat își continuă lucrarea: Euharistia și Cuvântul lui Dumnezeu. În Faptele Apostolilor se arată acum marele protagonist al acestei a doua faze: Duhul Sfânt.

 Darul și misiunea. Darul Duhului Sfânt a fost una dintre marile promisiuni apocaliptice și, de aceea, discipolii se întreabă în mod firesc dacă nu cumva povestea nu se încheie odată cu el: poate că Împărăția Cerurilor este deja aproape de a fi restabilită în gloria sa pentru totdeauna? Textul urmărește tocmai să dezmintă un final prea rapid și imediat. Răspunsul lui Isus este destul de direct și clar: nu ne revine nouă să cunoaștem timpurile care sunt doar ale Tatălui.

În acest fel, toate acele încercări de a dispersa credința în viziuni apocaliptice și mistice desprinse de realitate sunt eliminate din rădăcină. Înălțarea în sine nu este un spectacol care să fie contemplat: de fapt, chiar și îngerii ne invită să nu continuăm să privim cerurile. Înălțarea este, în schimb, o ocazie de a ne sufleca mânecile și de a înfrunta provocarea pe care putem și trebuie să o ducem la îndeplinire pe acest pământ: plecarea Domnului se întâmplă pentru ca sarcina Bisericii să fie îndeplinită acum de noi, martorii săi. Datorită darului Duhului Sfânt, istoria care a fost a lui Isus și a discipolilor săi poate continua în noi, creștinii.

 Duhul și mărturia. Această istorie, dezvoltată la Ierusalim, nu se încheie aici. Ea poate și trebuie să fie povestită din nou. Dar, pentru a putea vorbi despre ea, ea trebuie retrăită: în acest sens, chiar și cei care nu au fost martori direcți la minuni, la parabole, la moarte și la înviere pot retrăi această experiență în comunitatea discipolilor care se adună și astăzi. Pentru că în Duh putem retrăi aceleași evenimente ca și Isus, chiar dacă într-o formă nouă: în cartea Faptele Apostolilor îi vedem pe Petru, Paul, Filip și ceilalți săvârșind fapte mărețe, chiar minuni, și mai ales știm acestea: Cuvântul lui Dumnezeu nu a fost înlănțuit, ci a continuat să aducă viață și speranță în lume, așa cum a făcut-o întotdeauna Isus. Mărturisirea este, cu siguranță, și o mare sarcină și responsabilitate, dar este mai ales o mare oportunitate: a participa la istoria Bisericii înseamnă a experimenta puterea Duhului care întotdeauna cheamă, consolează, susține și intervine efectiv în istoria omului.

A DOUA LECTURĂ

Scrisoarea către Efeseni este un text care trimite la o școală paulină și care ar putea fi scris de un discipol și nu de apostolul însuși. De fapt, scrisoarea nu vorbește despre el într-un mod cu adevărat personal, ci formulează o cristologie magnifică: Isus este centrul întregii creații și Dumnezeu a acționat în el. Revin deseori fraze care au ca unic obiectiv să arate că totul s-a petrecut în Isus Cristos: „în el ne-a ales […], predestinându-ne prin Isus Cristos […] conducându-ne la Cristos […] iubirea lui Cristos care întrece orice cunoaștere […] a lui fie slava […]”.

După o secțiune mai mult teologică, capitolul 4 începe partea parenetică. Se subliniază consecințele practice, concrete, pentru biserică și pentru membrii comunității: venirea lui Isus a schimbat istoria, deoarece s-a născut o biserică în care nu mai exista diviziunea dintre cei circumciși și păgâni.

 Unitate în Isus. Cristos a rupt toate diviziunile pentru că el este elementul unificator în jurul căruia gravitează nu numai comunitatea bisericească, ci și umanitatea însăși. Cu atât mai mult, deci, biserica trebuie să fie o martoră a acestei unități, a acestei păci și a bunei înțelegeri pe care a adus-o Isus. În el a acționat unicul Creator, unicul Tată, confirmând astfel că primii creștini au menținut preceptul biblic fundamental al monoteismului: Dumnezeu rămâne unic, dar în Cristos a acționat pentru a-și manifesta iubirea față de toți oamenii și astfel „fiecare” a primit din Fiul harul propriu de a participa la această nouă umanitate inaugurată prin venirea lui Isus. De aici rezultă că există o pluralitate de carisme, dar această varietate nu trebuie să fie inegală, nu trebuie să ducă la haos, la confuzie sau la lupte interne, pentru că la baza ei se află Dumnezeu ca factor unificator. În Isus, Epistola către Efeseni vede împlinirea a ceea ce se spune în Ps 68,19: „Te-ai înălțat la înălțime și ai luat prizonieri – de la oameni ai primit tribut și de asemenea de la cei răzvrătiți – căci acolo locuiești, Doamne Dumnezeule!” Psalmul îl celebra inițial pe regele victorios căruia toți îi aduceau jertfe de supunere: Efeseni vede în acest text o aluzie la Cristos, deoarece tema înălțării ar aminti faptul că el a coborât mai întâi, s-a întrupat. În acest fel, conform stilului rabinic, psalmul a fost interpretat prin reluarea lui în cheie cristologică (obiectivul întregii scrisori).

 În slujba unicului Cristos. Carismele menționate în Ef 4 ar fi atunci darurile cu care fiecare persoană se raportează la Cristos: este modul în care îl recunoaște ca rege și se pune în slujba lui, fiecare cu o sarcină diferită. Logica textului nu este de a atribui responsabilități doar unora care să acționeze apoi asupra „oilor” turmei: în schimb, textul ar vrea să recunoască faptul că la originea Bisericii au existat personaje istorice (apostolii), însoțite apoi de primii predicatori creștini (profeți și evangheliști) până la comunitățile locale din timpul scrisorii, conduse de prezbiteri și învățători.

Fără a nega valoarea unei anumite instituționalizări, sensul textului nu este acela de a autoriza ierarhia, ci de a cere ca, începând cu cei care au aceste roluri de conducere, să lucreze cu toții pentru un singur scop, și anume să caute împlinirea umanității pe care o găsim realizată în Cristos. Expresia „om desăvârșit” se referă cu siguranță la El, dar există și un sâmbure de adevăr în cei care spun că expresia trebuie să aibă o anumită valoare universală: de fapt, Cristos nu este lăudat în sine, ci ceea ce contează este prepoziția „până la” (eis în greacă). Cristos este scopul spre care trebuie să tindă toată lumea: în el suntem cu adevărat bărbați și femei adulți.

EVANGHELIA

 O evanghelie dramatică. Toate comentariile subliniază caracterul dramatic al Evangheliei lui Marcu. Acest text are marele merit de a fi inventat genul evanghelic, folosind pentru prima dată cuvântul euangélion, un termen care servea de fapt pentru a desemna un imn al victoriei. Era, de fapt, vestea cea bună pe care vestitorul o aducea la curtea regelui, pentru a-l informa, de exemplu, despre vreo cucerire a armatei sale. Dar acest anunț este făcut mai complex prin însăși natura mesajului, care trebuie să răstoarne întregul nostru mod de a gândi despre Dumnezeu și despre Mesia al său. Din acest motiv, întreaga Evanghelie a lui Marcu este caracterizată de o tensiune dramatică pe care o depistăm în „graba narativă” (prima Evanghelie este cea care folosește cel mai mult adverbul imediat, de aproximativ patruzeci de ori, față de cele aproximativ zece apariții ale celorlalte trei evanghelii la un loc) și apoi prin drumul propus, care prezintă un Isus ce începe cu exorcizări și alte semne puternice, dar care se încheie cu înfrângerea crucii. Una dintre trăsăturile care arată cel mai bine dramatismul acestei evanghelii este finalul ei, care era inițial foarte scurt și concis, exact în stilul autorului nostru. Anunțul Paștelui a fost, de fapt, urmat pur și simplu de fuga celor trei femei (Maria din Magdala, Maria, mama lui Iacob și Salomeea) și, prin urmare, povestea s-a încheiat în Mc 16,8.

 O sinteză a aparițiilor. Evident, cu timpul, biserica în formare a simțit nevoia să treacă la un mod mai puțin dramatic. În acest moment Evangheliile erau cunoscute, celelalte pasaje ale aparițiilor pascale trebuiau să fie cunoscute și, prin urmare, era firesc să se completeze relatarea din Marcu. Acest lucru s-a făcut propunând o sinteză a celorlalte relatări.

Mc 16,9-11 propune o nouă apariție a Mariei Magdalena, care ar fi adus anunțul ucenicilor fără să fie auzită. Mc 16,12-13 este sinteza lui Lc 24: cei doi discipoli menționați sunt cu siguranță cei doi din Emaus! În v. 14 este propusă apariția celor unsprezece: în acest moment, Înviatul le va reproșa apostolilor necredința și împietrirea inimii lor: ei nu crezuseră relatarea aparițiilor anterioare. Înțelegem că redactorul a vrut să prezinte aceeași temă ca și Toma în Evanghelia după Ioan, și anume refuzul de a crede în mărturia Bisericii primare. Trecerea de la mărturia directă a lui Isus la cea a bisericii nu a fost ușoară. Dar tocmai acest lucru vrea să propună pasajul! Chiar și fără Isus în carne și oase, credința poate continua: într-adevăr, semnele arată că El a continuat, dar într-un alt mod.

 Misiunea și chemarea la credință. Iată deci că, în pofida necredinței celor unsprezece, Cel Înviat cere să-l vestească pe Isus Cristos, folosind verbul din care derivă cuvântul kerygma. În ciuda păcatului nostru, Domnul nu neagă biserica sa, ci ne cere să pornim și să devenim misionari. Misiunea este extinsă: întreaga lume este teatrul de acțiune al ucenicilor. Chiar și vestirea trebuie dusă la orice creatură, ca și cum ar implica întreaga lume animală. Redactorul final preia aici cuvântul cu care Marcu își începuse textul, și anume euangélion. Cu adevărat, acum poate răsuna ca un cântec de victorie, de vreme ce moartea a fost învinsă! Central este acum verbul a crede: tema credinței în Cristos sintetizează întreaga dinamică a creștinismului, așa cum ne învățase Paul și, de asemenea, evanghelistul Ioan. Actul de a crede a devenit astfel atotcuprinzător, motiv pentru care este exprimat printr-o antiteză puternică, o adevărată dihotomie între mântuire și condamnare. La finalul povestirii evanghelice, nu mai există scuză, ci trebuie să ne pregătim să alegem o tabără.

 Darurile comunității. Există autori (Standaert) care văd în interogatoriul Evangheliei lui Marcu o pregătire pentru catehumenii care ar fi avut nevoie de un text atât de scurt și concis pentru liturghia acestui rit, poate pentru a fi săvârșită în contextul unui dineu pascal. Astfel, invitația de a se alătura lui Cristos nu era doar o invitație intelectuală, ci un mesaj de a intra în viața creștină și în comunitatea creștinismului în formare în termeni concreți. Celor care intrau în comunitate li se oferea posibilitatea de a continua să vadă semnele pe care Cristos, care nu mai era în prezență directă, le transmitea totuși ucenicilor săi.

Tema vorbirii în limbi noi se referă la experiența lui Paul, care în 1Cor 12-14 menționează glossolaia, vorbirea în limbi. În ceea ce privește mușcătura de șerpi, tot cu referire la apostolul neamurilor, putem cita Fap 28,3.5. Faptul că a băut otrava fără să-i facă rău este un fapt preluat de unii dintre Părinții Bisericii. Dar sensul ar putea fi acela de a se referi la un timp în care răul este învins, în care vrăjmășia inițială dintre șarpe și om din Gen 3 este eliminată din rădăcină. Aceste minuni sunt, în lista prezentată de evanghelia noastră, cele centrale: în această listă de cinci minuni, ele ocupă locurile doi, trei și patru. La cele două extreme găsim „alungarea demonilor” și „punerea mâinilor peste bolnavi și vindecarea lor.” Aceste două acțiuni amintesc mai direct de acțiunile lui Isus însuși. Practic, autorul acestui final vrea să ne asigure continuitatea cu timpul lui Isus, dar și să vestească noutatea semnelor pe care noile generații creștine le vor putea aduce.

Ca și în finalul lucanic și în primul capitol din Faptele Apostolilor, iată-l pe Isus înălțat la cer, după modelul lui Ilie, pentru a sta alături de Tatăl. Acestei înălțări îi corespunde acțiunea Bisericii care își propune să ducă pretutindeni vestirea Evangheliei.

 Trădare sau tradiție? În concluzie, vedem că Mc 16 este un text magnific care încearcă să pună de acord toate evangheliile în concluzia sa. Nu este vorba de o trădare a transmiterii originale a credinței: dimpotrivă, tocmai pentru că textele celor patru evanghelii au fost transmise în funcție de scopurile diferitelor comunități, s-a simțit nevoia, într-o epocă mai recentă, de a amalgama relatările cunoscute acum și de a arăta că, în final, toate erau de acord în invitația de a crede și de a fi martori ai acestei credințe în Cristos. Compunând un pasaj ca acesta, învățăm că Biserica nu se consideră doar o agenție arheologică care trebuie să se asigure că ipsissima verba Christi sunt întotdeauna identice, ci trebuie să se asigure că credința vie strălucește continuu. Această credință este într-un Cristos pe care nu-l mai vedem în persoana lui Isus istoric, dar asta nu înseamnă că prezența sa a încetat. Pentru a fi credincioși vechii evanghelii a lui Isus, trebuie să continuăm să credem că El încă lucrează și o face în sinergie cu noi. Aceasta este, așadar, cea mai caldă invitație de a nu întrerupe lanțul martorilor, ci de a-l duce pretutindeni, în întreaga lume, pentru ca în el fiecare persoană să descopere că promisiunile lui Dumnezeu s-au împlinit în Isus, iar pe această bază solidă fiecare poate face lucruri și mai mari și mai frumoase.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 556 aprilie/mai 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Giotto, Înălțarea Domnului

Hits: 111