„Așa cum v-am iubit pe voi” – Meditație pentru Duminica a VI-a a Paștelui

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A VI-A A PAȘTELUI

5 MAI 2024 

ROADELE IUBIRII

„Dumnezeu este iubire” este marele mesaj al acestei duminici: afirmația se găsește în prima scrisoare a lui Ioan (lectura a doua), dar acest adevăr se regăsește și în celelalte lecturi. În Evanghelie, Isus ne învață că a iubi înseamnă a ne da viața pentru prieteni: viața trebuie trăită cu curaj, gata să dăm totul pentru cei care ne iubesc, dar și pentru cei care nu corespund acestei iubiri. Aceasta este iubirea: Dumnezeu ne-a iubit când eram păcătoși. Iubirea este a celui care știe să iubească până la capăt, gratuit, chiar și pe dușman, pe străin, pe cel diferit. De aceea, în prima lectură, Petru ne învață să depășim diviziunile dintre rase și religii și deschide vestirea Evangheliei și păgânilor care trăiesc după dreptatea pe care Dumnezeu o inspiră. În acest fel se creează o singură Biserică, care se îndreaptă spre Templul de la sfârșitul timpului, așa cum ne spune Psalmul 97: să înălțăm acest cântec nou, semn al unei Biserici universale și pline de iubire.

„AȘA CUM V-AM IUBIT PE VOI…”

de Roberto Laurita

Da, dacă Isus s-ar fi limitat la a ne cere să ne iubim unii pe alții, ar fi rămas în limitele obișnuitului. Căci, la urma urmei, există multe moduri de a iubi… și fiecare este adesea înclinat să fie partizanul propriului său mod. Isus, însă, nu s-a mulțumit să enunțe un principiu, ci a vrut să ofere un „etalon” concret pentru a recunoaște iubirea pe care o oferim. Și aici stă frumusețea, căci măsura pe care a ales-o este cu totul „fără margini”: „Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu”.

Iubirea sa a fost totală: nu a păstrat nimic pentru sine, nu s-a cruțat cu nimic. A dat totul, până la capăt. Și-a oferit propria viață. Aceasta este iubirea pe care Isus ne cere să o avem unii pentru alții. Aceasta este iubirea pe care ne cere să o avem față de Dumnezeu.

Auzind aceste cuvinte, ucenicul nu are scăpare. Nu este vorba de o taxă rituală, nu este vorba de îndeplinirea unor rețete, de respectarea unor reguli. Nu, este ceva care ne angajează total: inteligența și voința, trupul și inima. E „semnul” prin excelență pe care comunitatea creștină îl poate oferi.

A-l iubi pe Dumnezeu și pe aproapele așa cum a făcut Isus: aceasta este cartea sa de vizită, modul în care se prezintă lumii. Acceptând să iubească fără a cere garanții, recunoaștere, fără a se gândi la ceva în schimb. Alegând să se dăruiască, bazându-se doar pe iubirea lui Dumnezeu care veghează asupra noastră așa cum a vegheat asupra Fiului său. Într-o lume complexă și complicată, în care de multe ori asistăm la conflicte și ciocniri de tot felul, nu este ușor să trăim această iubire.

Și totuși, nu există alternativă. Această iubire liberă și dezinteresată este cea care dă mărturie despre credința noastră. Această iubire este cea care implică renunțare și trudă, cea mai sigură dovadă a întâlnirii noastre autentice cu Cel Înviat.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: După ce au intrat împreună cu Petru în casa centurionului Corneliu, însoțitorii săi descoperă că Duhul Sfânt se coboară și asupra neamurilor.

Psalmul responsorial: Psalmistul cere întregului univers să împărtășească cântecul său de mulțumire.

A doua lectură: „Dumnezeu este iubire”, spune apostolul Ioan. Nu este o definiție, ci o experiență pe care o putem avea și noi.

Evanghelia: Isus ne invită să rămânem în iubirea sa. Nu o relație trecătoare sau ocazională, ci una profundă și durabilă, pentru ca bucuria noastră să fie desăvârșită.

PRIMA LECTURĂ

Fap 10 este un capitol important, deoarece atestă faptul că Petru a depășit doctrina iudaică rigidă conform căreia numai celor circumciși li se putea vesti mântuirea.

 O chemare universală. Legile levitice care organizau cultul cereau, de fapt, o anumită stare de puritate pentru a avea acces la părțile cele mai sacre ale Templului. Starea cu păgânii îl ducea pe un evreu devotat să se pângărească, astfel că nu putea intra în Templu pentru a aduce jertfe. Cu toate acestea, textul ne prezintă un centurion roman devotat, care se roagă în ritmul liturgiei evreiești și dă de pomană. Acesta este în mod clar un semn că proiectul unei chemări universale nu este un capriciu uman: intervenția Duhului va confirma voința divină de a realiza acest proiect!

 Darul Duhului Sfânt. Episodul pe care ni-l propune Liturgia Cuvântului începe prin a-l prezenta pe Petru care refuză să fie adorat: el și Corneliu sunt pe același plan, sunt doi oameni supuși singurei voințe care contează, care este voința divină! Dumnezeu poate găsi slujitori drepți în orice națiune: conceptul de dreptate este universal, el permite oricărui om sincer să aibă acces la Dumnezeu. Dreptatea a fost piatra de temelie chiar și a unei cărți precum Deuteronomul, care sancționa un legământ special cu Israel: dar același criteriu poate deveni baza unui nou legământ pentru toată lumea. Deja Paul, în Scrisoarea către Romani, recunoștea că Dumnezeu, tocmai pentru că este Domnul tuturor (Fap 10,36), poate fi în fruntea unei alianțe care nu mai face distincții între popoare (Rom 10,12). În acest fel se realiza vestirea Evangheliei, vestea bună cuprinsă în Isaia și adresată tuturor săracilor (Is 52,7; 61,1). În mod clar, Dumnezeu este cel care ia inițiativa aici: deja în visul lui Petru spune să nu considerați profan ceea ce Dumnezeu a purificat (Fap 10,15), dar și mai clar aici asistăm la darul Duhului care anticipează chiar ritul botezului. Acest lucru este practic datorat, având în vedere că acțiunea lui Dumnezeu este atât de tulburătoare. Petru va primi multe critici pentru această întâlnire în capitolul următor și o va apăra amintind că Dumnezeu a acționat mai întâi dăruind pe Duhul Sfânt direct neamurilor/păgânilor (Fap 11,18).

 Botezul și acțiunea lui Dumnezeu. Interesantă este apoi reflecția asupra practicii botezului: acesta este răspunsul Bisericii la un Dumnezeu care îi cheamă pe toți la mântuire, nu o clauză care să permită intrarea unora și să-i excludă pe alții. Dumnezeu are întâietate asupra mântuirii și vine înaintea oricărei sacramentalizări: atunci, pe bună dreptate, sacramentul conlucrează la mântuirea care este deja operată de Dumnezeu, dar care cere să fie trăită într-o comunitate de credincioși în care darul Duhului poate continua să crească.

De asemenea, ne place să subliniem expresia „ca noi”: nu există într-adevăr nicio diferență între botezul încredințat celor care fuseseră deja circumciși și cei care veneau direct din păgânism. Acest eveniment, care din punct de vedere istoric trebuie să fi creat multe probleme, este rezolvat aici, în Faptele Apostolilor, în mod teologic, cu o intervenție directă a lui Dumnezeu. Aceste indicații sunt de neprețuit pentru Biserica din orice epocă, deoarece ne reamintesc că trebuie să rămânem supuși voinței mântuitoare universale pe care Dumnezeu a manifestat-o în Isus Cristos (așa cum bine a amintit Petru în versetele pe care liturgia nu le-a citat) și apoi a confirmat-o în evenimentele Bisericii primare.

A DOUA LECTURĂ

Am apreciat deja insistența primei Scrisori a lui Ioan asupra dimensiunii concrete a credinței: a crede înseamnă a respecta poruncile, iar în creștinism acestea se rezumă la o singură, dar dublă ordine: a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele.

 Iubirea lui Isus și cunoașterea lui Dumnezeu. În acest pasaj suntem duși la apogeul teologic al scrisorii, care afirmă clar că a iubi înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu, deoarece însăși esența lui Dumnezeu este iubirea. Din nou pentru dinamica practică a scrierii, acest lucru înseamnă că cel care nu iubește nu este de la Dumnezeu și nu îl cunoaște: iubirea este deci categoria principală care trebuie avută în vedere. Aici iubirea nu este înțeleasă într-un mod vag sau cu referire la o simplă afecțiune personală între indivizi: găsim în relatarea lui Isus cu adevărat ce este iubirea, iar acest concept are acum o bază istorică concretă care ne permite să o definim. În acest sens, scrisoarea nu divinizează iubirea, nu spune „iubirea este Dumnezeu”, ci, dimpotrivă, face apel la recunoașterea lui Dumnezeu ca iubire. Nu este vorba de a supune una dintre cele două categorii celeilalte, ci de a căuta reciprocitatea lor virtuoasă, care are un punct de plecare: viața lui Isus Cristos.

 Primatul iubirii lui Dumnezeu. Definiția „Dumnezeu este iubire” e baza reflecției ulterioare, care este o căutare a „în ce constă” iubirea. În esență, autorul scrisorii vrea să înțelegem că Dumnezeu ne-a iubit mai întâi pe noi: nu a așteptat ca noi să fim perfecți pentru a se putea încrede în noi și abia la sfârșit să ne reveleze lucrul cel mai de preț pe care îl avea Tatăl, și anume Fiul.

Dumnezeu, în bunătatea sa, ni l-a dăruit imediat pe Isus și astfel a fost și un instrument de ispășire. Eram încă păcătoși și nu am fi ieșit niciodată din această situație dacă El nu ar fi intervenit în istorie oferind omenirii o șansă de răscumpărare autentică. Scrisoarea arată clar care a fost scopul acestui gest: „pentru ca noi să trăim prin El”. Faptul că a purtat povara păcatelor omenirii le oferă oamenilor posibilitatea de a trăi altfel, răspunzând harului lui Dumnezeu dăruit nouă în Isus. În această prelatare putem înțelegem cu adevărat că Dumnezeu vrea mântuirea noastră și ar fi gata să moară din dragoste pentru noi.

 Natura concretă a iubirii. Acest adevăr despre Dumnezeu vorbește și despre adevărul iubirii, care este o dăruire totală, chiar înainte de a ști cu certitudine că răspunsul la această iubire va fi pozitiv. A iubi înseamnă „a paria” pe iubirea celuilalt. Această încredere fără limite este cheia care îl poate conduce pe om la schimbare. De fapt, textul (în versetele care nu sunt citate în liturgie) continuă spunând că iubirea a ajuns la perfecțiune pentru că acum există încredere între membrii comunității în ziua judecății. Dacă Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât l-a trimis pe Fiul său, iar dacă Fiul este un instrument de ispășire, atunci nu mai există teamă, judecata nu trebuie să ne teamă.

În concluzie, în scrisoare se afirmă că Dumnezeu este iubire, dar este adevărată și afirmația reciprocă, că iubirea este Dumnezeu, pentru că numai așa putem descoperi adevărata natură a iubirii, care vine cu adevărat de sus, de la Dumnezeu, pentru că numai în Dumnezeu se găsește puterea pentru această expunere totală față de celălalt. În acest sens, cine trăiește iubirea l-a cunoscut deja pe Dumnezeu, pentru că a avut curajul de a da totul, așa cum a făcut Isus pe cruce și cum a făcut Tatăl oferindu-l pe Fiul.

Prima Scrisoare a lui Ioan nu este deductivă, nu ne cere să îl cunoaștem mai întâi pe Dumnezeu, pe Fiul și Treimea pentru a putea iubi, ci ne cere să ne iubim mai întâi frații și surorile așa cum ne-a învățat Isus, chiar expunându-ne la riscul respingerii și al trădării. Iubind ca Isus, deci, descoperim adevărul despre Dumnezeu și despre iubire: în acest sens, Cristos este cu adevărat singurul fundament al tuturor lucrurilor!

EVANGHELIA

Evanghelia acestei duminici completează discursul despre prezența lui Cristos care a caracterizat versetele anterioare. Descoperim acum că verbul ménō al uceniciei cere să rămânem în iubire. Nu este, așadar, o cerere care constrânge, răuvoitoare, opresivă. Iubirea este viață, rămânerea în iubire este condiția pentru a trăi bine, fără iubire suntem cu adevărat niște ramuri care nu dau roade, bune doar pentru a fi tăiate și aruncate. Întruparea sa deschide posibilitatea ca Fiul să participe la acțiunea de iubire a lui Dumnezeu pentru omenire: acestea erau ale lui Dumnezeu, dar Tatăl i le-a dat, pentru ca relația Tată-Fiu să devină o singură acțiune de iubire pentru umanitate.

 Dragostea învinge ura. În practică, Isus își trăiește viața ca pe o slujire pe care nu doar că a suportat-o, ci a acceptat-o ca pe un dar. Acum le cere discipolilor săi să intre în aceeași logică a iubirii. El ne-a iubit cu aceeași iubire ca și Tatăl: putem deci participa la această acțiune de libertate care ne face persoane capabile să iubească lumea, în ciuda faptului că lumea nu răspunde întotdeauna. Aceste versete din capitolul 15 trebuie citite pe fundalul întregului capitol, care abordează chiar problema urii lumii. Pentru a face față acestei opoziții ferme a lumii, singura cheie va fi iubirea față de Dumnezeu Tatăl, față de Fiul și față de membrii comunității. Dimensiunea iubirii nu este nicidecum ceva spiritual, deloc concret, desprins de realitate: aici este referirea absolut practică la porunci. Iubirea se vede prin roadele ei, nu este doar un sentiment, ci se vede în acțiunile practice întreprinse de libertatea fiecăruia în raport cu ceilalți. Iudeii, în cea de-a patra Evanghelie, de exemplu, se opuneau continuu lui Isus, acțiunea lor era adesea de a-l căuta, dar numai pentru a-l prinde sau a-l ucide (In 5,28; 7,1.19.25; 8,37.40; 11,53). Din atitudinea lor concretă trebuie să se înțeleagă că nu exista iubire pentru Isus și nici pentru Dumnezeu pe care pretindeau că îl iubesc. De fapt, ei iubeau mai mult respectarea poruncilor decât ascultarea de Dumnezeu, iar Legea devenise mai mult Legea lor decât orice altceva, adică așa cum hotărâseră ei să o înțeleagă.

 Modele diferite de iubire. Iubirea fără ascultare devine pretenția proprie de a face binele celuilalt conform propriilor categorii: mai degrabă decât iubire, este pervertirea acesteia din urmă. Câți oameni spun că iubesc și în schimb fac contrariul! Adevărata iubire, în schimb, este dezinteresată, nu se caută pe sine, este gata să dea totul: de aceea se propune exemplul prieteniei, care este legătura care cere cea mai mare libertate.

Există diferite tipuri de iubire, există iubirea filială și există, evident, iubirea conjugală. Aceste modele sunt folosite pe larg în textul biblic pentru a vorbi despre relația dintre Dumnezeu și umanitate. Aceste legături sunt caracterizate fie de sânge, fie de afecțiune, așa cum trebuie să fie. Față de un copil există îndatoriri și orice tată ar fi gata să se sacrifice pentru copilul său. Cu siguranță, un soț ar fi gata să moară pentru soția sa. În prietenie, în schimb, trebuie să se aleagă. Această legătură trebuie cultivată continuu și ea nu se datorează unor constrângeri date de natură, ci își are rădăcinile în istoria celui care l-a ales pe celălalt ca pe un partener de încredere și cu care să își împartă viața. Nu este întâmplător faptul că în acest pasaj apare și termenul de bucurie: fericirea împărtășită este cea care îi determină pe oameni să se caute unii pe alții, să se lege. Se descoperă, trăind, că nu poți fi fericit de unul singur, ci cu ceilalți. Fericirea însăși, atunci când este trăită, vrea să fie povestită cuiva: în acest sens, ea nu poate fi o experiență solitară, deoarece, închisă în sine, ar fi deja moartă. Să-ți trăiești viața fără prieteni ar fi insuportabil, ar fi o viață fără bucurie. Importanța acestor legături ne face să descoperim cum nu am putea trăi fără prietenii noștri: pentru ei am fi chiar gata să dăm totul.

 O prietenie dezinteresată. Prietenia era o categorie  în cultura clasică, iar aici evanghelistul vrea probabil să întindă o mână și cititorilor greci și romani care se certau cu pasiune asupra naturii acestui sentiment. Una dintre dezbateri, de exemplu, era dacă prietenia se baza pe o anumită utilitate sau pe un sentiment total dezinteresat. Putem să vedem cum pasajul nostru evanghelic își propune să nu contrapună cele două dimensiuni ale poruncii și maxima universală a prieteniei: cele două se susțin, de fapt, reciproc. Pe baza generală a măreției prieteniei, putem vedea acum jertfa lui Isus confirmă și relansează acest angajament. Faptul că Isus propune o poruncă nu are menirea de a anula frumosul mesaj al prieteniei, pe care ar trebui să o trăim aproape firesc. Propunerea lui Isus este, în schimb, pentru a ne reaminti iubirea sa, care a fost pentru toți, chiar și pentru trădător. Central în Biblie este verbul „a alege”, pe care Isus îl repetă și în alte pasaje din Evanghelia a patra. Practic, Isus le cere discipolilor săi o iubire ca a lui, adică una capabilă să înfrunte și trădarea. Folosește prilejul de a cere grupului de discipoli să fie și mai credincioși, să nu se despartă niciodată, pentru că numai așa vor putea rezista în fața confruntării și mai dificile date de dușmanul extern, de ura lumii care se va îndrepta, inevitabil, împotriva comunității (In 15,18-19).

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 556 aprilie/mai 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Ercole de Roberti, Instituirea Euharistiei

Hits: 97