„Spre a da roade” – Meditație pentru Duminica a V-a a Paștelui

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A V-A A PAȘTELUI

28 APRILIE 2024

SPRE A DA ROADE

Lecturile din această duminică ne învață că ne putem schimba, ne putem converti, precum Paul, care a trecut de la a fi un persecutor la un predicator al Evangheliei la Ierusalim (prima lectură), atât de mult încât, la rândul său, este amenințat cu moartea și este obligat să se întoarcă la Tars. Psalmul 21, cel rostit de Isus pe Cruce, ne învață, de asemenea, că se poate ieși din descurajarea inițială și se poate începe un nou drum de laudă și de uimire pentru mântuirea neașteptată. Cel mai dificil lucru, însă, începe după convertire. A rămâne credincios, a cultiva mereu această iubire, cu fapte și nu doar cu cuvinte, este sarcina aparent simplă, dar împovărătoare, pe care trebuie să o îndeplinească creștinul (lectura a doua). Evanghelia ne invită să rămânem în Domnul: aceasta este sarcina discipolului. Învățătorul este singura sursă de sevă adevărată. A crede că o putem face singuri, fără Fiul și fără Tatăl, ar însemna să ne condamnăm să fim sterili, să murim ca niște ramuri ofilite.

„EU SUNT VIȚA DE VIE, VOI SUNTEȚI MLĂDIȚELE”

de Roberto Laurita

Aceste cuvinte, pe care – potrivit Evangheliei lui Ioan – Isus le rostește în contextul solemn și dramatic al Cinei de Taină, ajung la noi în itinerarul pascal și ne ajută astfel să ne concentrăm asupra relației noastre cu Domnul Înviat. Cu toate acestea, ceea ce este în joc nu este un aspect marginal al existenței noastre. Întâlnirea cu Isus transformă întreaga noastră viață, o transfigurează, o umple de înțelepciune și de pace.

Cum putem să nu ne gândim la acei „martori” de ieri și de azi, apropiați sau îndepărtați, oameni importanți sau cu totul obișnuiți, care ne-au făcut să atingem cu mâna noastră acțiunea lui Dumnezeu, care prin acțiunile și cuvintele lor ne-au transmis un fragment și o reverberație a bunătății, a milostivirii și a frumuseții lui Dumnezeu? Unul dintre ei, în mod special, îmi vine în minte în acest moment: fratele Roger Schutz, fondatorul comunității ecumenice din Taizé, Franța.

În privirea sa bună, în ochii săi pătrunzători, în mâna sa întinsă pentru a oferi un gest de pace, în cuvintele sale măsurate și profunde, era posibil să percepem o urmă vizibilă a acțiunii Duhului, care reconciliază și pacifică în profunzime și aprinde în noi un foc care nu se stinge.

Într-adevăr, atunci când este autentică, întâlnirea cu Cel Înviat produce o schimbare care nu rămâne ascunsă, pentru că grefează în biata noastră existență, cu fisurile și rănile ei, o picătură de viață, însăși viața lui Dumnezeu.

Când este autentică, întâlnirea cu Cel Înviat generează un curaj și o seninătate care ne permite să înfruntăm chiar și riscuri și pericole considerabile, fără să dezarmăm și fără să ne lăsăm copleșiți de anxietate sau de neliniște.

Este ceea ce se simțea atunci când ne apropiam de Dom Helder Camara, arhiepiscopul de Recife, Brazilia, care, prin figura sa mică și zveltă, a reușit să transmită pasiunea pentru dreptate, iubirea pentru săraci și un parfum de Evanghelie, plin de poezie și candoare. Ciorchinii de struguri sunt semnul inconfundabil al vitalității sale. Gesturile, cuvintele, alegerile și atitudinile creștinului sunt „dovada” relației sale cu Domnul Isus.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Orice om se poate schimba. Astfel, Paul, persecutorul, devine un predicator, un martor pasionat al lui Isus.

Psalmul responsorial: Pe Cruce, Isus s-a rugat cu primele cuvinte ale acestui psalm. Este o rugăciune hrănită de certitudinea de a nu fi abandonat de Dumnezeu.

A doua lectură: Faptele sunt cele care dau autenticitate vieții discipolilor. Nu este vorba de a iubi prin cuvinte, ci prin fapte și conform adevărului.

Evanghelia: Deși invizibil, Cristos se face prezent într-un mod intens și profund: este unit cu noi ca vița de vie cu ramurile.

PRIMA LECTURĂ

Comentatorii din Faptele Apostolilor subliniază faptul că Luca probabil nu cunoștea Scrisoarea către Galateni, în care Paul vorbește la persoana întâi despre convertirea sa și despre primii ani petrecuți efectiv în deșert (Gal 1,15-19).

 Contextul istoric. În timp ce în Scrisoarea către Galateni, Paul spune că a mers să-l întâlnească pe Petru și că l-a văzut și pe Iacob, fratele Domnului, Luca reia această tradiție și o transformă într-o ocazie de a-l descrie pe Paul și de a arăta schimbarea sa totală. El a fost un persecutor al primilor creștini, iar acum el este cel persecutat: vor să-l ucidă și el trebuie să fugă. Mai mult, potrivit Fap 8, Paul fusese implicat în moartea lui Ștefan, primul martir; acum este un predicator curajos care se mișcă liber prin Ierusalim. Scopul acestui pasaj este deci de a arăta cum harul lui Dumnezeu poate transforma complet oamenii: astfel, cititorul va putea înțelege capitolele următoare, în care Paul își va desfășura acțiunea misionară. Este interesantă și figura lui Barnaba. Nu poate fi vorba de un fapt istoric: dacă Paul a petrecut luni și luni în deșert înainte de a ajunge la Ierusalim, poate că convertirea sa era deja cunoscută, nu era nevoie ca cineva să ateste convertirea sa completă. Dar, prin această relatare, Luca arată importanța acțiunii bisericii. Paul nu ar fi putut face nimic dacă ar fi fost doar un convertit izolat, un nebun care s-a transformat dintr-un persecutor într-un mistic pustnic.

 Mediere eclezială. În schimb, mărturia lui Barnaba este cea care îi permite lui Paul să intre în biserică. Barnaba a fost prezentat la sfârșitul capitolului 4 ca un model de virtute: el vânduse un câmp pentru a-l lăsa la picioarele apostolilor. Era levit, dar din Cipru: el este deci reprezentantul unei biserici fidele iudaismului, dar vorbitoare de limbă greacă, deschisă și la o perspectivă universală. Ștefan, primul diacon, este responsabil de această comunitate (Fap 6), din cauza problemelor apărute între cele două componente lingvistice ale comunității din Ierusalim (Fap 6,1: „În zilele acelea, pe măsură ce numărul discipolilor creștea, cei de limbă greacă murmurau împotriva celor de limbă ebraică, deoarece văduvele lor erau neglijate în grija lor zilnică”). Barnaba este personajul perfect pentru a acționa ca o punte de legătură între Paul și Colegiul Apostolilor: el este familiarizat cu predicarea lui Paul în Damasc, pe care o rezumă cu un verb înrudit cu cuvântul grecesc parr¯esía. Datorită acestei medieri, Paul poate continua să predice aici, la Ierusalim, cu aceeași forță. Dar, la fel ca Ștefan, misionar al comunității de limbă greacă, și Paul este amenințat cu moartea: înțelegem că Paul se pregătește să ocupe locul lăsat vacant de primul martir.

 Lucrarea lui Paul. Mulțumită descrierii lucane, Paul se lansează totuși în călătorie, dar în acord cu apostolii, pe care îi cunoaște personal și care îi vor aproba credința datorită faptului că au auzit-o pentru o vreme la Ierusalim. Pe de altă parte, Paul îl văzuse pe Domnul care i-a vorbi: ne aflăm astfel în fața unei anumite acceptări a acestui al „treisprezecelea apostol”! În acest fel, nu numai că Paul nu mai este înfricoșător ca persecutor, dar chiar și acțiunea sa, care îi vizează în special pe cei de limbă greacă, are o recunoaștere din partea bisericii oficiale, cea apostolică. Această comunitate s-ar fi ocupat și de a-l pune la adăpost în fața noii amenințări cu moartea: Paul se întoarce astfel la Tars, orașul său natal. Aceasta va fi o pauză, înainte de a se lansa în marea sa acțiune misionară. Tocmai din acest motiv, pasajul se încheie prin prezentarea situației bisericii, iar bilanțul este pozitiv: s-a extins, se află atât în Iudeea, cât și în Galileea și Samaria. Textul grecesc prezintă două verbe aparent contrastante, care vorbesc atât despre stabilitate, cât și despre libertatea de mișcare (redată prin expresia „a umbla în frica Domnului”). Această fundație solidă este cea care va permite desfășurarea proclamării și mai mari făcute atât de Petru, cât și de Paul și Barnaba.

A DOUA LECTURĂ

Prima Scrisoare a lui Ioan insistă, ca și Evanghelia, asupra unei dimensiuni concrete a vieții de credință: din comportamentul, din respectarea poruncilor cunoaștem adevărul despre o persoană.

 Găsirea păcii între deznădejde și mândrie. Comunitatea care a scris scrisoarea cunoștea bine încordarea celui care credea cu prezumție că nu mai are niciun păcat, așa cum am văzut în duminicile precedente. Acești oameni, așadar, spuneau că iubesc, dar o făceau doar în cuvinte, credeau că sunt deja perfecți și, în loc să întărească comunitatea, probabil că au provocat fisuri și diviziuni. De fapt, versetele care preced pasajul nostru vorbesc despre ura fratelui sau despre bogatul căruia nu-i pasă deloc de cel sărac. Cine iubește, în schimb, trebuie să o facă cu fapte și de aici știe că originea lor este în Dumnezeu: în acest sens, cei care iubesc cu adevărat au un mare câștig chiar și pentru ei înșiși, cunosc adevărul din care provin gesturile lor de iubire și în acest fel dobândesc pacea. Expresia “Dumnezeu le știe pe toate” ar trebui să ne facă să ne gândim la judecată: Dumnezeu știe totul, ne cunoaște inimile, știe că venim din el. De aceea, să nu ne încredem în inimile noastre, care sunt întotdeauna atât de fragile și de șovăitoare, ci în Dumnezeu, și să depășim orice sentiment de vinovăție care ar putea apărea, fără a cădea în riscul opus al mândriei celor care cred că nu au păcătuit. Aceasta este așadar condiția creștinului care are parr¯esía, înțeleasă aici nu ca o anumită autoritate, ci ca încrederea de a sta în pace în fața lui Dumnezeu. Nu ne credem cu aroganță că nu avem păcate și nici nu ne reproșăm nimic: în concretețea iubirii zilnice facem în fiecare zi ceea ce este plăcut lui Dumnezeu și trăim cu seninătate.

 Iubindu-l pe Isus și pe aproapele. Prima Scrisoare a lui Ioan insuflă așadar pacea, deoarece ne învață că porunca este una singură, chiar dacă are două fețe, ca orice monedă. Central este să crezi în numele Fiului, dar acest act nu este autentic decât în iubirea reciprocă, așa cum a învățat Isus în Evanghelia a patra cu spălarea picioarelor. Ceea ce contează în întreaga experiență creștină este unirea celor două porunci, până când devin una singură: nu există iubire față de Dumnezeu fără o caritate reală, concretă față de frați, iar iubirea față de om, care nu este susținută de o adevărată iubire față de Dumnezeu, probabil că nu cunoaște capacitatea de a-l iubi până la capăt pe fiecare frate, chiar și atunci când acesta păcătuiește, când trădează, când nu corespunde iubirii care îi este destinată. Iată de ce lectura noastră se încheie cu tema Duhului Sfânt: acesta este darul pe care Isus l-a revărsat pe Cruce! În momentul morții sale, el continuă să iubească și chiar în momentul morții îi iartă pe ucigașii săi: cu siguranță nu a ajuns la acest nivel din întâmplare, ci printr-un parcurs conștient și asumat personal. Cine trăiește prin Duhul său, se deschide unei iubiri atât de mari, adică fără limite!

EVANGHELIA

Evanghelia acestei duminici este prima parte din In 15, care este oarecum în centrul întregii secțiuni ioaneice a discursurilor de adio.

 Contextul evanghelic. Pe scurt, am putea spune că In 13 și In 17 reflectă asupra faptului de a-l face cunoscut pe Dumnezeu lumii, în timp ce In 14 și In 16 prezintă problema plecării lui Isus. Tot ce rămâne în centru este capitolul 15, care, la rândul său, are ca pivot porunca iubirii (In 15,12-17). Prin urmare, discursul despre vița de vie nu trebuie înțeles ca un final, ci mai degrabă ca o introducere în centrul mesajului, care este iubirea, care este condiția sa: dovadă este faptul că se articulează în jurul chestiunii urii lumii (In 15,19-16,3). A fi înrădăcinat în Dumnezeu înseamnă să recunoști că originea ta nu mai este în lume. Acest fapt nu este automat, ci necesită decizia libertății noastre credincioase. Legătura cu Dumnezeu reprezentată de vița de vie pare uneori prea constrângătoare, pentru că pare să elimine inițiativa omului, care ar trebui să fie redus doar la o prelungire periferică a divinului. Fraze precum „fără mine nu puteți face nimic” sau amenințarea că fără Dumnezeu se va ajunge ca și crengile uscate, bune doar pentru a fi aruncate în cuptor, par să prezinte o credință bazată pe frică și necesitate, aproape o obligație de a crede. Astfel de poziții sunt dificile pentru omul modern, mereu atât de preocupat de recunoașterea propriei libertăți. Trebuie atunci să clarificăm anumite elemente, pentru a fi siguri că în predicile noastre prezentăm argumentele corecte, cele evanghelice.

 Imaginea viței de vie. În primul rând, această imagine este o imagine biblică veche, care însemna grija lui Dumnezeu. Pasajul nostru preia și acest aspect, pentru că vorbește despre Dumnezeu ca despre un viticultor, care își îngrijește via pentru care muncește și trudește.

Vița de vie era o imagine care prezenta două aspecte: de fapt, Dumnezeu se îngrijea de viță, dar aceasta dădea roade rele, semn al păcatului poporului lui Israel (Os 10,1; Is 5,4). Faptul că Isus se prezintă ca fiind adevărata viță de vie nu înseamnă că Israel este abandonat sau condamnat, dar cu siguranță deschide posibilitatea unei relații exemplare, perfecte, între Tatăl și Fiul, oglindă a speranței unei adevărate armonii între Dumnezeu și poporul său. Apoi este vorba despre tăiere (dar în greacă se folosește verbul a purifica), o acțiune efectuată asupra ramurilor care au dat rod, dar care sunt tăiate pentru a da și mai mult rod.

 Alegeți să rămâneți. Astfel, scopul pasajului nu este de a-l speria pe cititor amenințându-l că fără Dumnezeu nu poate face nimic, ci de a-l invita să descopere că Dumnezeu vrea să-l aducă pe credincios la plinătatea vieții. Această operațiune a început deja în Isus: tăierea lui Dumnezeu în adevăr s-a făcut deja prin cuvântul Fiului. Credinciosului i se cere doar să rămână în această relație cu Isus, nu să-l abandoneze, altfel ar fi ca o ramură care vrea să dea roade deși a fost tăiată din viță! Condiționalul negativ („dacă nu rămâi”) nu este deloc menit să sperie, inclusiv pentru că Isus nu amenință că-și va abandona discipolii. În schimb, este vorba de a-i încuraja pe discipoli. Desigur, fără el nu ar putea face nimic, ar fi doar ca niște ramuri moarte: dar el este acolo, este posibil să rămâi în el, este suficient pentru ca cuvintele sale să rămână în comunitate. Mlădița nu poate decide, în timp ce omul poate: comparația cu vița de vie servește, în adevăr, pentru a descoperi demnitatea individului care poate decide ceea ce, în natură, este doar nefăcut. Practic, omul poate alege în cine să își plaseze originea.

 Rămâne să dea roade. În cazul celei de-a patra Evanghelii, însă, acțiunea de a crede, de a se decide pentru Isus, este fundamentală; ea ne spune dacă avem cu adevărat originea în Dumnezeu, înrădăcinându-ne în el. Dar acest destin de moarte nu este nicidecum singurul nostru rezultat; dimpotrivă, suntem chemați la altceva, la a da roade: și asta nu pentru a ne lăuda, ci pentru a fi martori ai slavei lui Dumnezeu care se manifestă mereu mai mare și mai frumoasă. A da roade este o imagine care ar putea cuprinde mai multe lucruri, cum ar fi acțiunea misionară sau angajarea în fapte bune. În realitate, via era și un simbol al căsătoriei, iar rodnicia ei era un semn al plinătății vieții pe care mirele, Dumnezeu, o dăruia miresei sale, Ierusalimul. În practică, Isus preia imaginea veche a viei pentru a spune că în Dumnezeu putem atrage plinătatea vieții. Ucenicii au experimentat deja această bogăție prin faptul că au fost alături de Isus: nu era în puterea lor să producă această calitate a vieții, ei doar o primeau. Dar depinde de discipol să persevereze, să rămână pe această cale pe care Isus a început să o traseze.

 O comunitate de credincioși. Verbul a rămâne (ménō) este de fapt identic cu a locui. Acest verb indică așadar acțiunea discipolului care trebuie să rămână cu fidelitate alături de Învățător. Pasajul femeii samaritene se încheie cu locuitorii satului Sicar care, la sfârșitul unei șederi de două zile (din nou verbul ménō) alături de Isus, pot afirma că au depășit mărturia femeii și recunosc pe propria piele că el este Mântuitorul (In 4,40).

Discipolului nu i se cer multe lucruri, dar un lucru este fundamental: să rămână alături de Maestru, să nu-l abandoneze, urmând presiunea grupului, a celorlalți, care, în timp, ajung să spună că Isus este un demonizat, un înșelător, un profanator al Sabatului și deci al tuturor tradițiilor străvechi. Este posibil comunitatea care a scris evanghelia să fi trăit într-o situație istorică deosebită, în care cele două comunități, cea iudaică și cea creștină, începeau să se formeze. Devenea din ce în ce mai evident că trebuia să se aleagă o parte; nu se putea continua să se creadă în Isus ca Mesia și în același timp să se practice calea sinagogii iudaice. Numai cei care trăiesc pentru gloria lui Dumnezeu sunt cu adevărat liberi, căci alternativa este să caute propria glorie și gloria celorlalți, devenind sclavi reciproci. În schimb, slava lui Dumnezeu se vede în iubire, în înmulțirea vieților oamenilor, iar rămânând în Isus trăim în acest stil care ne umple pe noi și pe ceilalți fără a ne înrobi vreodată.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 556 aprilie/mai 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 57