„Plinătatea vieții este iubirea care se dăruiește” – Meditație în Duminica Floriilor

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA FLORIILOR

24 MARTIE 2024 

PLINĂTATEA VIEȚII ESTE IUBIREA CARE SE DĂRUIEȘTE

A ști să învingi teama de moarte și de suferință înseamnă a ști să mărturisești că iubirea nu are preț; chiar dacă costă sacrificii, a trăi iubind este cel mai frumos lucru care se poate întâmpla. Slujitorul lui Isaia din prima lectură, ca un ucenic, trebuie să învețe să nu se eschiveze în momentul încercării; această înțelepciune îi permite să-i învețe și pe cei contestați să facă același lucru. Isus, în cea de-a doua lectură, ne arată că se poate coborî fără să se simtă înrobit: coborârea sa este în realitate un dar de iubire pentru noi toți. În mod similar, în Evanghelie, femeia care cheltuiește salariul pe un an pentru a-l unge pe Domnul nu face o faptă inutilă. Generozitatea gestului său, desigur, nu-l salvează pe Isus, dar mărturia iubirii sale rămâne, și aceasta va fi baza pentru a redescoperi, de Paști, că credința în acel om nu se oprește la un mormânt.

ACEST OM ESTE FIUL LUI DUMNEZEU!

de Roberto Laurita

Scena – trebuie să recunoaștem – nu are nimic grandios. Cel care își face intrarea în Ierusalim nu arată ca un general victorios care sosește călare pentru a sărbători triumful asupra dușmanilor săi. Isus se află pe spinarea unui măgăruș, o montură mai degrabă umilă, împrumutat și el. Cei care se așteaptă la un Mesia care îl va alunga pe invadatorul roman din Palestina vor fi dezamăgiți. Cei care îl așteaptă pe cel puternic, care înaintează în numele lui Dumnezeu, hotărât să facă dreptate și să pedepsească, nu vor găsi răspunsul așteptat. Semnalul este clar, pentru toți: acest om vine în blândețe, în compasiune, în îndurare. El vine să dăruiască iubirea sa și este dispus chiar să moară.

Entuziasmul unui grup de pelerini în drum spre Cetatea Sfântă cu ocazia Paștelui, demonstrația lor de afecțiune față de Isus, rămâne un semn important, care nu trebuie subestimat. Cei săraci simt că acest drum, care pentru cei mai mulți pare neobișnuit, Dumnezeu îl parcurge pentru a-i întâlni, pentru a-i consola și pentru a le da speranță. Săracii devin sensibili la inima lui Dumnezeu și văd ce contează cu adevărat.

De altfel, găsim acest paradox chiar la sfârșitul relatării patimilor și morții lui Isus, potrivit lui Marcu. Ce este atât de măreț, atât de divin la acel om pe jumătate dezbrăcat, murind în dureri atroce, bătut în cuie pe cruce? Și totuși, tocmai în fața lui Cristos Răstignit, centurionul – un străin, un păgân – recunoaște că acest om este Fiul lui Dumnezeu. Nu pentru că a dat dovadă de o putere impunătoare, ci pentru că a dat dovadă de o iubire nemărginită: „după ce l-a văzut expunându-se astfel”.

Duminica Floriilor ne introduce în Săptămâna Sfântă și ne bulversează imediat logica umană. O face prin faptul că ni-l prezintă pe Fiul lui Dumnezeu care înaintează pe spinarea unui măgar. O face prin faptul că ne pune în fața crucii pe care moare după ce a fost condamnat, batjocorit, lovit cu violență. Suntem invitați să simțim același entuziasm ca și săracii care, în acea zi, au recunoscut în Isus pe Mesia. Da, cu adevărat, acest om este Fiul lui Dumnezeu!

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Opera Slujitorului Suferind este în primul rând cea a Cuvântului. De aceea, tot trupul și viața sa devin un puternic mesaj de încredere umilă în Dumnezeu.

Psalmul responsorial: Psalmul 21, citat și de Isus pe Cruce, reprezintă o ascensiune din abisul răului, suferit pe nedrept, până la culmea laudei în fața Domnului care, în cele din urmă, nu refuză mântuirea celor care o cer.

A doua lectură: Imnul cristologic din Scrisoarea către Filipeni este un rezumat magnific al întrupării, morții și învierii Fiului lui Dumnezeu. De asemenea, este explicat și sensul acestuia: Dumnezeu vrea să dea tuturor șansa de a fi copiii săi, iar acest lucru nu se poate realiza decât în relație cu Isus, adevăratul Dumnezeu devenit om.

Evanghelia: Patimile după Marcu încheie întrebarea asupra identității lui Isus, care traversează întreaga a doua evanghelie. Isus devine un scandal pentru ucenicii săi, un străin în cuvintele lui Petru, un tâlhar și un blasfemator pentru mai marii preoților. Primul care îl recunoaște cu adevărat este centurionul care se află în fața lui în momentul morții.

PRIMA LECTURĂ

 Figura Slujitorului. Liturghia ne propune cel de-al treilea cântec al Slujitorului din Isaia. Este un pasaj magnific, care pregătește concluzia rezervată ultimului cântec din Is 52-53. Dacă luăm în considerare și cele două cântări precedente (Is 42; 49), descoperim drumul Slujitorului Suferind care se pregătește pentru suferințe tot mai mari. Dacă în Is 42 a reușit să facă dreptate cu fermitate, dar fără violență („nu va stinge fitilul fumegând… nu va rupe trestia frântă”, v.3), deja în 49,4 Slujitorul subliniază oboseala anunțului său („în zadar am trudit, degeaba, și în zadar mi-am consumat puterea”).

În pasajul nostru, Slujitorul Suferind se pregătește să înfrunte o suferință fizică, personală: cei care îl biciuiesc îl lovesc pe spate, dușmanii săi îl trag de barbă și îl insultă scuipându-l în față. Textul insistă asupra faptului că el însuși își prezintă spatele și nu-și îndepărtează fața de la scuipări: cum este posibil acest lucru? Fundamentale sunt versetele precedente: Slujitorul Suferind poate face față unor astfel de suferințe pentru că s-a pregătit pentru un astfel de eveniment. Răul povestit nu a fost brusc: era cunoscut și acceptat de Slujitorul Suferind, care tocmai pentru a face față unei astfel de amenințări s-a aplicat ca un discipol care se pregătește pentru un studiu greu ascultându-și învățătorul în fiecare dimineață.

De obicei, în Vechiul Testament, rolurile preotului, profetului și înțeleptului erau distincte. Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat direct către profetul din partea lui Dumnezeu. Is 50, pe de altă parte, ne spune că și profetul a căutat înțelepciunea și, prin urmare, și-a atribuit-o și a făcut-o pentru că a vrut să experimenteze suferința pe care acum o vedea ca pe o ocazie de a da un Cuvânt celor provocați.

 Înțelepciunea profetului. Problema răului este poate cea mai mare întrebare care îl atinge pe fiecare bărbat și femeie: nu este o întrebare ca oricare alta, pentru că răul nu este un obiect din afara noastră, dar ceva ce simțim, pe care îl trăim, care ne poate duce la descurajare. Pentru a intra în misterul răului, trebuie, ca și atunci când se studiază, să ne pregătim urechea în fiecare dimineață: textul ebraic repetă această frază de două ori și, după părerea noastră, nu este o repetare datorată unei erori a scribului, ci o reamintire a efortului repetat, zilnic, dar finit, pe care trebuie să-l facem. Pe lângă tema ascultării profunde a ceea ce Dumnezeu vrea să ne spună prin această experiență, sunt interesanți și termenii limbă și cuvânt (dabar): această înțelepciune pe care profetul o cercetează nu pentru sine, ci pentru a da o veste altcuiva. Nuanța de înțelepciune servește astfel pentru a-l face pe profet și mai puternic și pentru a face ca anunțul său să fie mai eficient. Dar dacă textul a spus deja de două ori că trebuie să asculți în fiecare dimineață, de ce să repeți acest concept spunând: „Domnul mi-a deschis urechea?” Și de ce nu ar trebui ca profetul să se retragă? Una dintre cele mai interesante explicații este că prin verbul a deschide aici se dorește de fapt să se facă referire la găurirea urechii, adică la ritualul pe care îl îndeplineau sclavii care doreau să rămână pentru totdeauna în casa stăpânului lor: trebuiau să își pună un cercel care îi identifica cu servitorii acelei case.

 Credincios față de singurul Domn. Legea prevedea ca după șapte ani un evreu care se vânduse ca sclav pentru a plăti datoriile să fie eliberat. Dar într-o societate ca cea de atunci, după șapte ani de slujbă, un bărbat putea chiar să ia de soție o sclavă a acelui stăpân și să aibă copii. Eliberarea era dificilă, așa că legea a propus un ritual pentru robul care dorea să rămână fidel stăpânului său pentru totdeauna. Această practică străveche ar putea sta la baza sensului pasajului nostru: Slujitorul lui Isaia (slujitor și sclav sunt același termen în ebraică) ar fi decis să rămână pentru totdeauna alături de Iahve nu s-a ferit de cel care a venit să-i străpungă urechea.

Dacă nu ar fi devenit slujitor pentru totdeauna, ar fi putut decide, în fața unor suferințe atât de mari precum cele care îl așteaptă, să se strecoare. Faptul că a trecut fără să tresară prin ritualul de găurire a urechii înseamnă că profetul l-a ales pe YHWH ca stăpân pentru totdeauna și că, prin urmare, va rămâne în acea casă pentru totdeauna, indiferent de costuri. Acesta este cuvântul pe care slujitorul îl poate mărturisi celui provocat: fii credincios Domnului tău până la capăt, întotdeauna, iar el nu va lipsi să te sprijine nici în cele mai dificile momente.

A DOUA LECTURĂ

 Isus, un model de urmat. Pasajul din Fil 2 este deosebit de celebru: forma sa scurtă și concisă, dar densă, a făcut întotdeauna să ne gândim la un vechi imn liturgic preluat de la apostolul Paul și inserat aici în scrisoare. De fapt, cei care studiază aceste pasaje observă cât de bine se integrează textul în corpul scrisorii, iar astăzi se presupune că textul aparține mai degrabă genului de laudă decât unei liturghii despre care nu există dovezi. Cert este că Isus este prezentat ca model de urmat. Fil 2,5 (versetul care introduce pasajul nostru) spune că trebuie să interiorizăm același mod de gândire care era în Cristos: un mod de gândire exprimat în comportamentul său subliniat în aceste versete, în care vedem că de la condiția de Dumnezeu a trecut la condiția de slujitor. Într-adevăr, a murit și chiar a ales o moarte rușinoasă, cum ar fi cea de pe cruce. Textul nu a fost menit să explice cum este posibilă unirea celor două naturi, umană și divină, sau care dintre ele este mai importantă. În schimb, a fost menit să ne invite să fim ascultători așa cum a fost Cristos. Căci în încheierea pasajului nostru se spune în Fil 2,12: „De aceea, iubiților, voi, care ați fost întotdeauna ascultători, nu numai când eram de față, ci cu atât mai mult acum, când sunt departe, dedicați-vă mântuirii voastre cu respect și teamă.” Modelul ascultării este Isus, care și-a făcut kenosis-ul, coborârea, prin ascultare („făcându-se ascultător până la moarte”). Această temă este anticipată de cea a smereniei, care este o atitudine a lui Isus care se coboară până la moarte, dar care a fost anticipată și în Fil 2,3: „ Să nu faceţi nimic din ambiţie sau din laudă deşartă, ci, cu umilinţă, fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine”. În practică, Isus este absolut exemplar, el este un model care poate fi urmat. Dacă el a putut să-și găsească libertatea devenind slujitor, și noi putem face la fel. Paul însuși și-a trăit slujirea în acest fel: întreaga Scrisoare către Filipeni a început prin a-l descrie pe el și pe Timotei ca slujitori/sclavi ai lui Cristos (Fil 1,1).

 Smerenia, slava lui Dumnezeu. Pasajul nostru nu se epuizează însă într-un elogiu al umilinței. Textul este de fapt împărțit în două părți: în prima îl avem pe Isus ca subiect, iar în a doua îl vedem pe Dumnezeu în acțiune. Isus a decis să nu profite de condiția sa originară și în schimb a reușit să traverseze cerurile, să devină om și chiar slujitor al acestei umanități pentru care a murit pe cruce; dar Dumnezeu, ca și în tradiția biblică, îi înalță pe cei care se umilesc.

Paul, vorbind despre orice limbă care îi dă slavă lui Dumnezeu și despre orice genunchi care se pleacă, preia Is 45,23, aplicând astfel lui Isus același lucru rezervat lui YHWH. Înțelegem astfel că umilința lui Isus nu este un scop în sine, ci are ca scop să arate gloria sa, care nu este diferită de cea a lui Dumnezeu însuși, capabilă să răstoarne toate categoriile noastre umane. În acest fel, scrisoarea ne învață că, punând viața noastră lui Dumnezeu în Cristos, nu suferim o înfrângere, ci urmăm exemplul celui care, mai presus de toate, și-a făcut viața un dar. Moartea sa nu a fost un accident pe parcurs, ci continuarea consecventă a unui proiect care deja în întrupare a văzut o kenosis (v. 7) și care s-a desăvârșit în moartea sa pe Cruce (v. 8). El nu a fost predat de oameni, ci el însuși s-a dăruit, iar ura oamenilor nu a putut împiedica această dăruire de sine. Cristos este modelul oricărei iubiri, pentru că iubirea nu se teme să se umilească: făcându-ne mici, de fapt, facem loc celuilalt, iar pentru vocație nu există atunci posibilitatea înfrângerii (am putea să punem Fil 2 împreună cu un alt mare imn, cum ar fi imnul iubirii din 1Cor 13).

EVANGHELIA

 O scenă-cheie. Neputând să analizăm întreaga relatare a patimilor, am decis să ne concentrăm asupra scenei de deschidere. După părerea noastră, episodul femeii din Betania care îl unge pe Isus în casa lui Simon este central. Această scenă, în Mc 14,3-9, oferă cheia de înțelegere a întregului discurs care urmează, după cum mărturisește Isus însuși, într-o expresie care ar trebui să ne uimească prin marea sa profunzime: „Oriunde va fi predicată evanghelia în lumea întreagă, se va spune în amintirea ei şi ceea ce a făcut ea.” Ea a spart un recipient care conținea un parfum foarte scump, creând un scandal în jurul Maestrului, pentru că, într-adevăr, trei sute de denari trebuie să fi fost o sumă considerabilă. Considerând un dinar ca fiind plata unui muncitor pentru o zi (conform parabolei lucrătorilor din „ultimul ceas” din Mt 20,2), am putea vedea echivalentul real al unui an de muncă; la 1500 de euro pe lună, ar rezulta aproape douăzeci de mii de euro risipiți într-o singură clipă. Pe de altă parte, tot în Evanghelia lui Marcu, cu două sute de dinari s-ar fi putut hrăni cei cinci mii de oameni din povestirea înmulțirii (Mc 6,37). Obiecția împotriva acestei femei este ridicată tocmai pentru a-i hrăni pe cei flămânzi. Cu toate acestea, Isus o apără pe această femeie și risipa ei inutilă, atribuindu-i toată această importanță. De ce?

Pentru a înțelege pe deplin semnificația acestui episod, trebuie să luăm în considerare și contextul scenei. De fapt, versetele care constituie cadrul se îmbină unele cu altele într-un paralelism perfect. În Mc 14,1 se vorbește despre marii preoți și despre necesitatea de a-l prinde pe Isus, iar în versetul următor este discutată problema arestării care nu putea avea loc oricând, deoarece ar fi stârnit mânia mulțimii. În Mc 14,10-11 se spune că Iuda a decis să îl predea pe Isus preoților supremi și că a căutat o ocazie oportună pentru a face acest lucru. Dar ce s-a întâmplat atât de grav încât să declanșeze trădarea lui Iuda?

În mod clar, gestul femeii și apărarea pe care i-a luat-o Isus au fost picătura care a umplut paharul. De la o fază de aversiune exterioară, s-a trecut la apariția trădătorului în interiorul grupului de discipoli, chiar unul dintre cei Doisprezece (așa cum subliniază v. 10).

 Analiza unei trădări. „De ce” trădează Iuda este o temă de mare interes, asupra căreia poate nu se obișnuiește să se mediteze într-un mod special. De fapt, „mitul” lui Iuda „hoțul” care l-ar fi vândut pe Isus pentru bani este foarte puternic: ne gândim la pasajul din Ioan 12 în care se specifică faptul că Iuda deținea punga și că acei trei sute de denari ar fi fost ai lui. În realitate, Evanghelia după Marcu contrazice această reconstituire: Iuda a decis deja să îl predea pe Isus. Preoții sunt cei care se bucură de acest lucru și decid să-i dea o recompensă. Unii pot spune, pe bună dreptate, că Matei prezintă cererea de bani ca fiind explicită, aproape ca o condiție a trădării: „Cât îmi dați ca să vi-l dau?” Și au fixat pentru el treizeci de arginți (Mt 26,15). Dar câți sunt treizeci de arginți? Cifra revine în Zah 11,12, iar acest text prezintă un mare interes pentru că Matei îl citează direct din LXX, versiunea greacă a Bibliei. Se spune că profetul Zaharia ar fi încercat să păstorească poporul lui Israel și că la început și-a îndeplinit bine ministerul său, prin Bunăvoință și Unire și eliminând păstorii cei răi (Zah 11,8): dar oile nu l-au mai suportat și astfel, demisionând, va cere indemnizația de plecare, calculată tocmai în treizeci de dinari, o sumă derizorie, pe care Dumnezeu i-a poruncit să o arunce în vistieria Templului, din dispreț (Zah 11,13; cf. Mt 27,9). Treizeci de denari de argint este suma „celor vânduți”, prețul pentru răscumpărarea unui sclav străin (Ex 21,32): prin urmare, nu este o cifră mare, nici măcar în versiunea lui Matei, care părea să susțină mai degrabă explicația dată de Iuda-hoțul. Dar dacă această din urmă explicație este una târzie, o simplificare pentru a nu lua în serios obiecția de a-i ajuta pe cei săraci?

 Logica lui Isus. În acest caz, ar trebui să învățăm să vedem în risipă marea problemă împotriva căreia Iuda se înfurie (și nu numai el, căci în pasajul nostru din Marcu obiecția risipei este prezentată de unii dintre discipolii lui Isus despre care se spune că „s-au mâniat”, v.4). În limba greacă, expresia apṓleia, risipire, preia verbul „a risipi, a se ruina”. În acest sens, obiecția lui Iuda nu ar fi atât de diferită de cea a lui Petru din Marcu 8, în care prințul apostolilor este apostrofat ca fiind Satana și obligat să se întoarcă la locul său în spatele lui Isus, fără a pretinde să treacă pe lângă el pentru a-l învăța cum să fie Mesia. Mesia învață să se piardă pe sine, fără rezerve: „Fiul Omului a trebuit să sufere mult și să fie respins” (Mc 8,31; 9,31). Acest lucru nu face parte din proiectele umane care caută puterea și gloria. Textul, așadar, vrea să ne învețe să intrăm în perspectiva lui Isus care își percepe misiunea ca fiind aceea de a se cheltui complet pentru ceilalți, predându-se oamenilor pentru a-i învăța acea docilitate față de Tatăl pe care numai Fiul o putea inaugura pe pământ. Este o înțelegere pe care chiar și primii creștini au dobândit-o abia după Paști. Tocmai de aceea gestul femeii este atât de central!

Cineva a reușit să înțeleagă că Isus se dăruia pe sine, Crucea nu a fost un accident al sorții sau încăpățânarea unui megaloman. În acea „dăruire de sine” era un Dumnezeu care se dădea pe sine oamenilor, pentru a nu ceda la judecata de condamnare care ar fi trebuit să se abată asupra lor. Pentru o astfel de răscumpărare nu a existat un preț și a meritat risipa celui mai pur nard, un gest simplu prin care să cinstim pe cel care ne oferă o slujire neprețuită.

 Proeminența femininului. Este interesant faptul că o figură feminină este cea care înțelege și intuiește, înainte ca aceasta să se întâmple, logica jertfei lui Isus. De aceea, el nu poate decât să o laude și, într-adevăr, creștinismul își va aminti de ea, pentru că a aminti gestul ei înseamnă a afirma că umanitatea este capabilă să corespundă iubirii lui Dumnezeu. Evanghelia după Ioan copiază și ea această scenă, atribuindu-i-o nu unei femei anonime, ci Mariei, sora lui Lazăr. După ce și-a dat seama că, înviindu-și fratele, înfăptuind un asemenea miracol public, Isus va fi confruntat cu o moarte sigură, ea îl unge în vederea morții sale. La Ioan, însă, pasajul este construit ad hoc, luându-și și el exemplul din Lc 7,36-50, unde o femeie păcătoasă se apropiase de Isus și îi spălase picioarele, udându-le cu lacrimi. Acest gest de afecțiune este preluat de Maria în In 12, deoarece și ea îi usucă picioarele cu părul (gest care nu poate fi înțeles decât ca o trimitere la păcătoasa din Luca care, plângând la picioarele lui Isus, este deja acolo cu părul pentru a le usca).

Faptul că evangheliile au avut această atenție la gustul și intuiția feminină este foarte interesant și își găsește confirmarea în Marcu: femeia din Marcu 14 este de fapt în paralel cu văduva săracă din 12,40-44. Această femeie săracă face o donație pentru templu și este relatată și suma plătită (două monede). În cele două pasaje, statutul social al celor două femei este diferit, dar ideea este că amândouă au dat mult, dacă nu chiar totul: am menționat deja suma mare risipită în Mc 14, în timp ce despre văduvă se spune în mod expres că nu a aruncat lucruri de prisos, așa cum făceau toți ceilalți, ci „pentru că toţi au pus din surplusul lor, ea însă a pus din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viaţa ei” (Mc 12,44). Ambele pasaje vorbesc apoi despre cei săraci și în ambele se critică puterea masculină, Iuda în capitolul 14 și cărturarii în 12,40 (în acest verset este expusă ipocrizia acestor oameni care fac rugăciuni lungi în public, dar apoi trăiesc în casele văduvelor).

Cristos, prin patima și moartea sa, ne învață să dăm totul, fără teamă: noi, ucenicii săi, suntem întrebați de ce parte să ne situăm, dacă să-i urmăm exemplul, irosindu-ne pentru el și pentru alții (cu satisfacția celui care și-a dat viața din dragoste), sau să-l trădăm ca Iuda. Întrucât am descoperi în final că nu vom fi decât mai triști, ca tânărul bogat care nu știe cum să se predea pentru a-l urma pe Isus (Mc 10,22).

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 555 februarie/martie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 169