„Primind cuvântul, pentru a ne întoarce la mântuire” – Meditație pentru Duminica a IV-a din Postul Mare
Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
DUMINICA A IV-A DIN POSTUL MARE („Laetare”)
10 MARTIE 2024
PRIMIND CUVÂNTUL, PENTRU A NE ÎNTOARCE LA MÂNTUIRE
Prima lectură este un text important pentru evrei, deoarece închide canonul ebraic cu invitația adresată exilaților de a urca la Ierusalim. Tema ascensiunii este așadar folosită pentru a rezuma experiența credinței biblice din Vechiul Testament: Domnul ne deschide căi neașteptate, ne readuce din exil, din deșert, ne scoate din sclavie. Isus ne învață să facem același lucru: viața noastră este chemată să se înalțe, să devină viață veșnică. Acest lucru nu se întâmplă fugind de lume: noi nu suntem din lume, ci Dumnezeu iubește atât de mult această lume încât l-a trimis pe Fiul său pentru ca această lume să se înalțe la el (evanghelie). Creștinismul realizează această temă a înălțării la Dumnezeu, dar ne învață să facem acest lucru în umilință și sub semnul harului, așa cum ne învață sfântul Paul în lectura a doua. Nu datorită meritelor sau capacităților noastre putem tinde spre această viață mai mare și mai frumoasă: Dumnezeu Tatăl este cel care, în Cristos, ne-a deschis acest timp nou, totul pentru a fi trăit cu pasiune!.
ÎNĂLȚAT PE CRUCE
de Roberto Laurita
„A fi înălțat” este o expresie folosită de obicei pentru a evoca afirmarea unei persoane, capacitatea acesteia de a se remarca, de a se distinge, de a avea succes.
„A fi înălțat” este astfel sinonim cu puterea, gloria, tăria. Dar cum își păstrează această semnificație odată ce este asociată cu crucea și, prin urmare, cu o moarte oribilă și publică, o pedeapsă inumană? Nu este ușor să renunțăm la reprezentările obișnuite ale lui Dumnezeu și să acceptăm că Fiul său vine la noi sub forma unui condamnat, a unui om executat, abandonat de toți. Nu este ușor să accepți o mântuire care nu se obține prin încordarea mușchilor, ci prin oferirea iubirii, care nu se obține prin judecată sau pedeapsă, ci prin trecerea prin experiența de a fi respins și călcat în picioare.
Și totuși, acesta este paradoxul pe care se bazează credința creștină. Patimile și moartea lui Isus nu sunt un accident de drum care să fie repede uitat, ci drumul pe care Dumnezeu l-a ales pentru a ajunge la umanitate și pentru a o elibera de rău, pentru a o aduce la o viață nouă.
Fiecărui credincios i se propune un nou mod de a vedea lucrurile: busola alegerilor sale nu este orientată de criteriile de reușită, de succes, ci de fidelitatea față de Dumnezeu, de ascultarea față de planul său de mântuire și față de modul său de a acționa. Renunțare? Cedare? Toate aceste întrebări nu fac decât să fie ecoul cuvintelor celor care i-au spus lui Isus: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară de pe cruce și atunci vom crede în tine!”.
Confuzie? Incertitudine? Indiferență? Toate aceste obiecții sunt ecoul celor care așteptau un Mesia care să vină să judece și să condamne și căruia Isus nu putea să îi corespundă.
COMENTARIU LA LECTURI
Prima lectură: Când inima poporului lui Israel se îndepărtează de Dumnezeu, consecința este îndepărtarea darurilor lui Dumnezeu, inclusiv a Țării Promise. Experiența exilului babilonian devine încă un semn că trebuie să rămânem credincioși Domnului și să sperăm în mântuirea sa.
Psalmul responsorial: Psalmul 136 cântă durerea poporului din exil: departe de țară din cauza infidelității lor, israeliții nu mai au inima să cânte cântecele lor, dar se agață totuși de amintirea Ierusalimului și de speranța întoarcerii.
A doua lectură: Paul subliniază inițiativa lui Dumnezeu care, pe când eram încă morți, a ales să ne învie în Cristos Isus. Mântuirea este un dar gratuit din partea lui Dumnezeu și trebuie pur și simplu acceptată prin credință, deoarece nicio lucrare proprie nu ar fi în măsură să ne cumpere un bun atât de mare.
Evanghelia: În dialogul nocturn cu Nicodim, Isus încearcă să explice că în viitorul său există crucea. Aceasta va fi cea care îl va scoate pe om din sclavia sa, întrucât numai în fața ei fiecare dintre noi poate alege liber dacă rămâne cu întunericul sau iese la lumină.
PRIMA LECTURĂ
Un loc strategic canonic. Textul din 2Cr 36 nu este un text ca oricare altul. Biblia ebraică are, de fapt, o dispunere a textelor biblice diferită de a noastră. Un text care pentru noi ocupă o anumită poziție nu ocupă neapărat același loc în TaNaK (acronimul prin care evreii își numesc Biblia, pe care noi o identificăm drept Vechiul Testament). Numele TaNaK spune deja tripartiția care pentru evrei stă la baza textelor lor sacre: Legea (T ca Tôrâ) se află pe primul loc și este colecția textelor fundamentale; Profeții (N ca Nebhî’îm) adună cărțile pe care noi, creștinii, le plasăm atât ca fiind cărți profetice, cât și cărți istorice (de exemplu 1-2 Samuel, 1-2 Regi); Scrierile (K ca Ketubhîm), unde se găsesc cărțile pe care tradiția creștină le numește Înțelepciunea, dar și alte texte istorice care nu aparțineau profeților așa cum îi înțelegea tradiția iudaică. Tot acest discurs ne este util pentru că descoperim că întreaga Biblie ebraică se încheie cu textul din 2Cr 36, care închide secțiunea Scrierilor. Pentru a plasa acest text în această poziție, evreii a încălcat chiar ordinea cronologică a narațiunii (cărțile lui Ezra și Neemia ar trebui de fapt plasate după). Practic, ei doreau să încheie întregul canon iudaic cu un text care rezuma întreaga istorie a poporului lui Israel. O poveste a mântuirii care nu este însă un banal basm cu un simplu final fericit. Istoria biblică ne învață, în ansamblu, că trebuie luptat împotriva păcatului, care este întotdeauna puternic: Dumnezeu a iubit întotdeauna poporul și, ca un tată, a căutat mereu să îl îndrume. Semne ale grijii sale au fost profeții. Dar Israel a respins dragostea lui Dumnezeu, obligându-l să abandoneze Templul în fața distrugerii babiloniene. Acest eveniment este central în istoria biblică a evreilor, la fel cum crucea este marele eveniment al credinței creștine. Însă tocmai un astfel de eveniment tragic și traumatizant a devenit prilejul unei renașteri mai mari, al unei credințe radicale, care învață să o luăm de la capăt după orice eveniment, chiar și după cele mai triste și mai mortale. Iată, așadar, marea promisiune a profetului Ieremia, un profet care a trăit distrugerea Ierusalimului pe care o prefigurase și o anunțase, deși în zadar. Păcatul poporului l-a făcut pe Israel să se prăbușească împotriva puterii babiloniene și să cunoască exilul: totuși, speranța nu moare și, după șaptezeci de ani, mântuirea va fi prezentă (Ier 25,11; 29,10).
Credința în Dumnezeul care îl face pe cineva să se „ridice”. Prezentându-l pe Cirus ca purtător al unei salvări neașteptate, textul vrea să propună să credem mereu în Dumnezeu, chiar și atunci când orice speranță pare să se fi risipit. Dumnezeu este Unicul Domn, așa cum Unică este Creația universului. Aceasta fusese marea lecție a lui Deutero-Isaia, care a apărat credința în YHWH chiar și în țara exilului, invitându-ne să nu credem că ceilalți zei babilonieni erau mai buni decât Dumnezeul lui Israel, ci pur și simplu că Dumnezeu a îngăduit distrugerea Templului pentru ca poporul să se convertească de la păcatele sale și să redescopere credința într-un mod și mai profund și mai radical. Astfel, în „deșertul” exilului babilonian, Israel renaște la credință și învață că Dumnezeu este responsabil de întreaga istorie, că este capabil să-i pedepsească pe babilonieni trimițându-l pe Cirus al Persiei și că acest om se pune în slujba credinței evreiești invitându-i pe toți cei deportați să-și redescopere identitatea de membri ai poporului lui Israel („Cine dintre voi aparține poporului său?”). Descoperim astfel că pedeapsa exilului nu este ultimul cuvânt în istoria iubirii dintre Dumnezeu și poporul său.
În realitate, a fost o perioadă determinată, după care poporul se poate întoarce. Fundamental este ultimul verb din ultima propoziție a pasajului nostru și a întregului TaNaK: „Domnul Dumnezeul său să fie cu el: poate pleca acolo!”. Tema ascensiunii devine astfel motto-ul final al mesajului biblic, o invitație la întoarcere, anunțul unei speranțe acum neașteptate, care în schimb se desfășoară chiar la sfârșit. Verbul, în forma sa originală ebraică, amintește o altă mare experiență: cea a fugii din Egipt! De fapt, și în acel caz, aceeași expresie a fost folosită pentru a descrie eliberarea operată de Dumnezeu (Ex 1,10; 3,8.17; Ex 12,38). În concluzie, acest verb rezumă întreaga lucrare a lui Dumnezeu conform Vechiului Testament, indicându-l pe YHWH tocmai ca eliberator. Credința se configurează astfel ca fiind cea care ne eliberează; desigur și de structurile exterioare și de dominațiile istorice și politice, dar mai ales de un dușman și mai periculos, pentru interiorul nostru, care este păcatul.
A DOUA LECTURĂ
Scrisoarea către Efeseni vrea să celebreze marele plan de mântuire al lui Dumnezeu, un plan care a fost întotdeauna conceput și dorit de El. De fapt, în capitolul 1, Paul se adresează destinatarilor numindu-i sfinți, pentru că au fost chemați dintotdeauna să fie copii ai lui Dumnezeu, iar acest lucru este posibil datorită Fiului care s-a jertfit pentru omenire. De aceea, „în [Cristos] ne-a ales ca să fim sfinți și fără prihană… predestinându-ne să fim fii adoptivi… după planul plin de iubire al voinței sale… în El, prin sângele său, avem răscumpărarea, iertarea păcatelor” (Ef 1,4-7).
Tematica mâniei. Faptul că Dumnezeu ne iubește este pur har: pentru că toți oamenii erau sub povara mâniei lui Dumnezeu. Prin această formulare, se dorește să ne reamintească profunzimea păcatului, iar textul biblic folosește această expresie în mai multe locuri. Dar aceasta nu înseamnă că omul a fost întotdeauna condamnat! Textul paulin propune exact contrariul: tema mâniei este readusă la început pentru a face și mai grandioasă acțiunea lui Dumnezeu! Marea scrisoare către Romani folosește de asemenea această expresie, dar o prezintă tocmai în primele capitole pentru a introduce tema harului (Rom 1,18; 2,5. 8; 3,5; 4,15).
Tema mâniei explică faptul că Dumnezeu nu a putut fi cu noi din cauza păcatului nostru: violența noastră, urmărirea poftei cărnii, ne-a adus în conflict cu frații noștri și cu Dumnezeu, motiv pentru care relația de credință a fost în parte ruptă. Cei care sunt dominați de o dorință greșită, egoistă (rezumată în triada impuritate-necurăție-lăcomie din Ef 5,3.5) nu ascultă de Dumnezeu și se confruntă cu mânia (5,6). Cu toate acestea, Paul folosește această expresie „copii ai mâniei” (Ef 2,3) pentru a propune trecerea la un nou mod de viață. În Ef 5,1, el ne invită să iubim ca și Cristos, care s-a dat pe sine pentru ceilalți. În el cunoaștem iubirea și suntem ridicați la un mod de viață neegoist.
Darul iubirii. Așadar, această temă a păcatului, oricât de înrădăcinată în umanitate ar fi, nu reprezintă întreaga umanitate: dimpotrivă, acest aspect cel mult exaltă și face și mai mare acțiunea harului lui Dumnezeu. Pasajul nostru începe prin a spune imediat că Dumnezeu este cel care este bogat în iubire, în milă, iar acțiunea sa este aceea de a ne iubi cu o iubire mare.
Pe de altă parte, noi eram morți, pentru că asta face păcatul, aduce moartea; dar el, în mod liber, în iubirea sa gratuită, ne-a dat din nou viață. Textul conține astfel trei verbe precedate de prepoziția „cu”, pe care încercăm să o traducem adăugând cuvântul „împreună”. În Cristos, adică împreună cu El primim viața, împreună cu El înviem, împreună cu El stăm în ceruri. Înțelegem că Cristos este cel care îi permite omului, care nu mai este păcătos, să participe la harul lui Dumnezeu, să fie cu El. În Cristos se devine părtaș la acea bogăție despre care în v. 4 se spunea că este a lui Dumnezeu, de care se pot bucura acum și oamenii.
Paul ne invită să descoperim cum această iubire pe care o simțim în noi nu este rodul nostru, nu este ceva cu care ne-am putea lăuda. Totul a venit de la Dumnezeu și noi „suntem opera lui” (v. 10): și aici, scopul nu este de a anihila umanitatea, ci de a o scăpa de orgoliul care l-ar face pe credincios să cadă din nou în păcat, determinându-l să se gândească la meritele personale.
În schimb, acum se deschide o nouă epocă: în Ef 2,7, de fapt, se vorbește de „eoni noi, de veacuri viitoare”. Termenul eone (aiṓn) era de obicei negativ în acea vreme, indicând de fapt lumea și timpul acelei realități lumești de care credinciosul era eradicat și care îl împiedica să trăiască credința din plin. În schimb, în Cristos, prin har, suntem introduși într-o nouă eră, în care putem umbla în faptele bune pe care Dumnezeu le-a intenționat dintotdeauna pentru noi. Prin urmare, dimensiunea etică nu se diminuează la Paul: pur și simplu nu este o datorie morală sau o corectitudine formal-universală, ci un semn că am realizat lucrarea harului pe care Dumnezeu ni l-a dăruit nouă în Cristos. O nouă viață poate începe.
EVANGHELIA
Mântuire și ascensiune. Ca un comentariu la Evanghelia acestei duminici din Postul Mare, reluăm verbul a urca, cu care se încheie prima lectură. De fapt, al patrulea evanghelist ne vorbește despre o urcare pe care o realizează Isus: este cea de pe cruce, punctul de unde Fiul ne va arăta gloria sa, întrucât a fost atât de credincios încât l-a ascultat în toate pe Tatăl care îl trimisese din iubire. La această ascensiune se făcuse deja aluzie în Vechiul Testament, în episodul șarpelui de bronz ridicat pe un stâlp, eveniment menționat în In 3. În acest episod din Num 21, un instrument de moarte precum șarpele era inversat într-un instrument de mântuire. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, care poate transforma totul: la urma urmei, și noi, creștinii, am transformat semnul crucii în ceva total opus, ceea ce era un instrument de moarte (crucea) a devenit un instrument pe care îl folosim astăzi pentru a binecuvânta și pentru a ne aminti de acțiunea mântuitoare a lui Dumnezeu. Vindecarea prin însuși principiul răului seamănă puțin cu sistemul pe care îl folosim astăzi pentru vaccinuri: este o temă importantă pentru că a fi capabili să transformăm răul în bine înseamnă că, indiferent de răul care vine, Dumnezeu va fi mai puternic. Dacă Dumnezeu poate transforma răul în bine, atunci răul este învins de la început: Dumnezeu este invincibil!
Dumnezeu iubește lumea. În esență, aceasta este ceea ce Biblia a vrut să ne învețe dintotdeauna: Dumnezeu este iubire, Dumnezeu iubește atât de mult omenirea încât dă totul, chiar și pe unicul Său Fiu, pentru că vrea ca viața să fie trăită din plin („Eu am venit ca să aibă viață și să o aibă din belșug” – In 10,10). Această perspectivă frumoasă este cu atât mai interesantă cu cât pasajul este conștient de fragilitatea omului și de păcatul său: „Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele”, spune pasajul evanghelic. Este o considerație concretă care pornește de la experiența lui Isus Cristos: el a fost lumina, s-a întrupat de la Dumnezeu pentru a veni la noi, iar noi, oamenii, am respins această iubire („A venit între ai săi și ai săi nu l-au primit” – In 1,11). În singura poveste a lui Isus putem vedea istoria omenirii: iubirea costă efort și omul caută alte căi, preferă să-și găsească slava prin propriile fapte! Dar în acest fel rămâne blocat în logica umană: de exemplu, evreii nu îndrăznesc să creadă în Isus pentru că ar pierde acordul celorlalți, preferă să urmărească propria glorie decât pe cea a lui Dumnezeu. Este cazul lui Nicodim care, în acest capitol, s-a dus la Isus noaptea, probabil pentru a nu fi văzut de ceilalți iudei: este demonstrația că, oricât de fascinant ar fi Isus, este dificil de a adera pe deplin la el! A fi ucenicul său înseamnă să înveți să îl asculți doar pe Dumnezeu Tatăl, așa cum a făcut el, Fiul. Pasajul nostru arată bine această ascultare a Fiului în verbul trebuie. Există o voință a lui Dumnezeu Tatăl care a fost dintotdeauna, un proiect care trebuie realizat: dar acest proiect este un proiect de mântuire! Acesta este marele mesaj al textului nostru. Dumnezeu nu urăște lumea, dimpotrivă, o iubește și vrea să o salveze. Pe vremea lui Isus, această idee nu era considerată de la sine înțeleasă; dimpotrivă, cuvântul lume însemna ceva trecător, nesubstanțial, lumesc în sensul negativ de „contaminat” de influențe străine și necreștine. Ioan cunoaște acest gând: „Voi sunteți de aici, Eu sunt de acolo; voi sunteți din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta” (In 8, 23).
Răul din lume. Relația cu lumea este, prin urmare, ceva complex: pentru cea de-a patra Evanghelie nu este vorba doar de conformarea cu lumea, nici măcar de simpla negare a ei. Căci se spune că Dumnezeu iubește atât de mult lumea, o iubește până la a da ceea ce îi este mai drag. Și ce este mai scump pentru un tată decât propriul fiu, mai ales dacă este fiul său unic? Prin acest limbaj, Ioan nu vrea să propună un Dumnezeu însetat de sânge, care obligă un fiu la o tortură absurdă, ci, dimpotrivă, vrea să arate că voința lui Dumnezeu a fost dintotdeauna să salveze lumea și că Fiul este atât de legat de Tatăl încât vrea să realizeze acest plan pentru el. Căci dacă Dumnezeu ar fi intervenit, ar fi trebuit să aducă judecata: dar judecata, dată fiind răutatea lumii, ar fi fost una de condamnare. Pasajul nostru prezintă verbul krínō, care are ca prim sens să judece: dar în acest context este corect să traducem acest verb prin a condamna, pentru că lumea nu se poate salva. După cum spune mai departe In 3,19: „Judecata este aceasta: lumina a venit în lume; oamenii au preferat întunericul luminii, pentru că faptele lor erau rele”. Această perspectivă a fost și cea de la Qumran, dar și cea a lui Paul: lumea a ales, a preferat să meargă împotriva lui Dumnezeu. La urma urmei, aceasta este și atitudinea lui Isus în lupta sa împotriva fariseilor: erau oameni pioși, care posteau, dădeau de pomană și făceau lungi rugăciuni publice. Dar aceste fapte ale lor erau făcute sub pretextul de a câștiga viața veșnică, ca și cum un loc în rai le-ar fi fost garantat, motiv pentru care condamnau prostituatele și vameșii.
Credința în Fiul. Această tensiune față de rău nu este o condamnare ontologică, o formă de predestinare: este, în schimb, o constatare istorică, este considerarea gravității istoriei în care vedem că omenirea, în fiecare epocă, a preferat să caute mântuirea în propriile fapte rele. Nu mai rămâne atunci decât condamnarea? Nicidecum. Dumnezeu iubește lumea și are și aici o propunere istorică, concretă de mântuire: nu cu dreptatea lor vor mântui oamenii lumea, ci cu credința lor. Credinciosul poate decide să privească la Cristos, la Fiul care nu se teme de lume, dimpotrivă, intră în ea din iubire și tocmai de aceea învață cum să urce la cer. Versetul care precede imediat pasajul nostru spune de fapt: „Nimeni nu s-a urcat vreodată în ceruri, afară de Cel care S-a coborât din el, Fiul Omului” (In 3,13). Urcarea la cer nu este posibilă pentru om; dacă ar face acest lucru prin propriile forțe, ar fi un act de aroganță. Expresia ioaneică este incredibil de puternică pentru că elimină orice vis apocaliptic de urcare la cer: singura cale de a merge la Tatăl este de a trăi profund propria umanitate ca Fiul Omului, care a coborât, adică s-a întrupat, așa cum se afirmă în Prolog: „Cuvântul s-a făcut trup” (In 1,14). Figura Fiului Omului, imagine a puterii și divinității escatologice preluată din apocaliptica iudaică atestată în Dan 7, este astfel reluată de Ioan care o vede realizată, în mod paradoxal, în Isus. El este Fiul Omului, cel care unește cerul și pământul, și face acest lucru întrupându-se și murind pentru întreaga umanitate. A crede că în el s-a manifestat planul lui Dumnezeu de a mântui lumea înseamnă a intra în viața veșnică încă de pe acum: cel care are această conștiință este eliberat de teama de judecată, el știe deja că este mântuit și, prin urmare, este liber. De fapt, în In 8,36 se spune: „Așadar, dacă Fiul vă va face liberi, veți fi cu adevărat liberi”. Această libertate, însă, trebuie trăită în mod concret, pentru că credința nu este o teorie, o idee! De aceea și Evanghelia devine, pe bună dreptate, concretă și spune că cel care eșuează în rău urăște lumina. A crede sau a nu crede în Cristos, ca sursă generală de mântuire, este o dimensiune practică! De fapt, „cel care face adevărul vine spre lumină”: omul, așadar, este și el capabil să facă lucruri bune, dar, întrucât adevărul pentru Evanghelia a patra este Isus însuși („Eu sunt calea, adevărul și viața” – In 14,6), a face adevărul înseamnă a lucra în el și, prin urmare, în Dumnezeu. În acest moment, acțiunile nu sunt săvârșite pentru a se ridica la cer, pentru a „cumpăra” un loc în cer, ci sunt rodul credinței care ne-a salvat și ne-a eliberat de orice judecată și pretenție. Isus ne învață calea mântuirii, care arată spre cer, dar știind că drumul spre sus trece prin coborârea umilă, reprezentată de Isus în întruparea sa și curajul său de a iubi până la capăt, până la moartea pe cruce.
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 555 februarie/martie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Imagine: Atelierul lui Anton van Dyck, Moise și șarpele de alamă
Hits: 82