„Noul templu, împlinirea legii” – Meditație pentru Duminica a III-a din Postul Mare

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A III-A DIN POSTUL MARE

3 MARTIE 2024 

NOUL TEMPLU, ÎMPLINIREA LEGII

Lecturile acestei duminici ne învață că o credință autentică duce la adevărata libertate. Prin credință, evreii au ieșit din sclavie, pentru că s-au încrezut în Moise și în Dumnezeu. Cel mai mare dar, la finalul acestei călătorii, a fost Decalogul (prima lectură): cu ajutorul lui, poporul a putut să-și păstreze libertatea cucerită și să se pregătească să intre în Țara Făgăduinței. Evanghelia ne povestește cum Templul nu mai era un instrument pentru a trăi după Dumnezeu, ci devenise un sistem economic de putere, care nu prea avea legătură cu credința autentică. De aceea Isus îi alungă pe negustori: cultul trebuie eliberat, readus la darul autentic al propriului trup și al propriei persoane. A ști să faci din sacrificiu nu doar o practică, ci un act liber de iubire, este o înțelepciune profundă, care ne cere să răsturnăm categoriile noastre umane, așa cum ne învață sfântul Paul (a doua lectură).

O VIOLENȚĂ NEAȘTEPTATĂ

de Roberto Laurita

Nu, nu suntem obișnuiți cu astfel de gesturi. Întotdeauna ne așteptăm la un Mesia bun și milostiv, gata să consoleze și să vindece. Și aici, în schimb, avem de-a face cu adevărat cu un gest puternic, un gest violent, fără echivoc. Un ciclon, care îi vizează pe „cei care vând”, deși rolul lor este direct funcțional pentru liturghia și susținerea templului.

Cum ar putea cineva, la urma urmei, să ofere un animal ca jertfă, în cinstea lui Dumnezeu, dacă acesta nu ar fi deja acolo, gata și perfect, așa cum cere Legea? Cum ar putea cineva să evite insulta de a dona templului și, în cele din urmă, lui Dumnezeu, bani purtând efigia unor zeități scandaloase? Atunci, de ce se înfurie Isus împotriva acestor oameni, a căror prezență este considerată, la urma urmei, indispensabilă?

Ceea ce este în joc trebuie să fie extrem de important dacă, pentru a-l apăra, Isus recurge la forță. Dar despre ce este vorba?

Relația cu Dumnezeu. Riscul, prin urmare, nu trebuie să fie minimalizat: această relație, care constituie coloana vertebrală a vieții noastre, riscă să fie, într-un fel, poluată, traversată de o teribilă neînțelegere.

Dumnezeu nu este de vânzare, iar mirosul banilor devine o duhoare insuportabilă atunci când provine din activități desfășurate la umbra sacrului, sub acoperământul templului, sub masca cultului.

Dumnezeu nu este de vânzare, iar cei care fac să pară așa, sau îl dau de gol prin comportamentul lor, sunt blasfemători pentru că îl dezonorează pe Dumnezeu reducându-l la o mască hidoasă, la un „obiect” care poate fi cumpărat.

Dumnezeu nu este de vânzare: iubirea Sa, harul Său, nu sunt rezultatul unei tranzacții comerciale. Cel care se amăgește că poate fi cumva „cumpărat” se înșală complet. Și se refuză, de fapt, accesul la el, la chipul său autentic; se interzice o experiență de lumină și de pace, care constituie comoara prețioasă a existenței noastre.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Cele zece porunci ne vorbesc despre drumul libertății pe care Dumnezeu îl parcurge cu poporul său: o libertate care nu este doar socială și politică, ci mai întâi de toate interioară, spirituală și, prin urmare, autentic comunitară.

Psalmul responsorial: Psalmul 18 cântă Legea Domnului în două moduri: o laudă pentru ceea ce este, cu puritatea și dreptatea ei; o laudă pentru ceea ce face, întrucât înviorează spiritul și aduce bucurie și înțelepciune chiar și celui mai simplu om.

A doua lectură: Crucea, adică realitatea Fiului lui Dumnezeu mort și înviat, este complicată pentru toată lumea: pentru religia iudeilor este un scandal, deoarece Dumnezeu nu se poate arăta atât de slab; pentru filozofia grecilor este o nebunie, deoarece pare să nu aibă sens.

Evanghelia: Isus îi alungă din templu pe negustorii care profitau de pe urma cultului poporului: templul este casa Tatălui și nu este nevoie de nimic altceva pentru a-l întâlni. Apoi, lui Isus i se cere socoteală pentru gestul său și îi prevestește moartea și învierea.

PRIMA LECTURĂ

 Unitatea Decalogului. Prezentarea Decalogului ar fi un subiect care ar putea umple pagini și pagini de cărți: în loc să ne concentrăm asupra tuturor poruncilor individuale sau doar asupra uneia dintre ele, preferăm să considerăm „cele 10 cuvinte” ca un întreg, pentru a aprecia Legea ca pe un mare dar al lui Dumnezeu pentru poporul său. Să începem mai întâi de toate cu un proverb rabinic: „Răsplata pentru o poruncă este o altă poruncă”.

Această expresie foarte concisă ne spune ceva fundamental: toate poruncile sunt legate între ele. Aceasta este o dimensiune cu care noi, catolicii, nu suntem atât de obișnuiți. În mod tradițional, folosim poruncile ca bază pentru spovadă și poate că suntem înclinați să gândim: „Această poruncă am respectat-o, pe aceasta nu am respectat-o”. Aceasta nu este cu adevărat teologia Decalogului: de fapt, multe episoade biblice sunt concepute pe baza poruncilor și ideea de bază este că încălcarea uneia dintre ele pornește apoi un lanț care ne conduce la încălcarea tuturor celorlalte. Înțelegem astfel că Decalogul nu a fost conceput în primul rând ca un instrument de examinare a conștiinței; mai degrabă, poruncile sunt mize care ne permit să rămânem liberi! Încălcând poruncile, noi cădem într-un lanț de păcate din care s-ar putea să nu mai ieșim niciodată și de care vom rămâne sclavi. În schimb, Dumnezeu, după ce ne-a eliberat din Egipt, ne dă Legea ca instrument pentru a ne menține în libertate. Dar libertatea nu este concesia de a încălca un păcat, considerat poate mai puțin grav decât altul. Toate poruncile sunt importante, pentru că a încălca una înseamnă a submina o alta. Un exemplu clasic este cel al viei lui Nabot (1Reg 21): regele Ahab vrea via acestui personaj, dar pentru că Nabot nu vrea să vândă moștenirea părinților săi, regina rea Izabela se oferă să intervină, provocându-i moartea. Ea aranjează apoi ca doi înșelători să depună mărturie împotriva lui Nabot: acuzația este că acesta a vorbit împotriva regelui și împotriva lui Dumnezeu; astfel, odată cu moartea proprietarului viei, regele Ahab poate intra în posesia ei.

 Eliberarea dorinței. Poruncile nu sunt obligații pe care Dumnezeu ni le impune, ci sunt instrumente care ne împiedică să cădem în idolatrie, o altă mare poruncă, prezentă și bine dezvoltată în lista biblică, în timp ce în lista din catehismul nostru este rezumată în marele precept al monoteismului („să nu ai alți Dumnezei în afară de mine”). Diferența dintre idoli și Dumnezeu este că Dumnezeu eliberează, în timp ce idolii înrobesc. Idolii, în adevăr, sunt goi, nu au consistență pentru că nu sunt reali, sunt creații ale oamenilor. Idolul lui Nabot este idolul lui Ahab, el este cel care l-a făcut important, fundamental pentru viața lui, dar era pur și simplu o dorință greșită. De câte ori ne dorim ceva (o mașină, o slujbă mai bună, o familie mai bună etc.) și în numele acestor idoli stricăm realitatea pe care Domnul ne-a dat-o în schimb? Nu vrem să spunem că orice dorință este un idol: textul biblic nu poruncește în mod absolut „să nu ne dorim”, nici măcar nu ar fi posibil. Omul, pentru Biblie, este dorință (cf. Ps 42,2).

Omul este dorință, dar tocmai de aceea, fără mize clare, ar putea fi copleșit de nevoile sale și împins să caute ceea ce nu are nevoie, ceea ce îl determină de fapt să comită păcate împotriva lui Dumnezeu și a celorlalți, și pentru aceasta ar sfârși prin a fi distrus chiar de idolul pe care și l-a creat. Este trista condiție a omului care nu se poate păstra liber, pentru că tinde spre sclavie. Gândiți-vă doar la toate situațiile de război, de suferință pe care omul însuși le-a creat și din care apoi nu mai poate ieși. Dumnezeu, în schimb, este singurul care ne eliberează pentru a ne lăsa cu adevărat liberi: poruncile sunt darul pe care ni-l face nu pentru a ne înrobi, ci pentru a rămâne noi înșine, după ce ne-a eliberat din lanțurile păcatelor noastre.

A DOUA LECTURĂ

 Centrul credinței. Prima Scrisoare către Corinteni este o scrisoare marcată de diviziune: aceasta este problema semnalată în introducerea scrisorii, unde vedem că fiecare își revendică apartenența nu la întreaga comunitate, ci doar la anumiți reprezentanți („Fiecare dintre voi spune: „Eu sunt de la Paul”, „Eu sunt de la Apolo”, „Eu sunt de la Chefa”, „Și eu de la Cristos” – 1Cor1,12-13). Abordând aceste discordanțe, Paul reușește să ajungă la adevăratul centru al credinței și al bisericii: există un singur factor unificator, care este Cristos. Putem avea diverși slujitori și mijlocitori, dar, în cele din urmă, niciunul dintre acești oameni nu este cu adevărat mântuire: dacă ar fi așa, ei sunt astfel în calitate de purtători ai singurei înțelepciuni adevărate, care este conținută în proclamarea evangheliei lui Cristos. Dar Cristos nu este divizat, motiv pentru care nici biserica sa nu poate fi divizată. Cine este incapabil să se depășească pe sine însuși, execută în continuare logici meschine de putere, creează discipoli doar pentru a-i lega de sine, nu a cunoscut adevărata înțelepciune a lui Dumnezeu, cea revelată în Isus, care are ca efect reunirea întregii lumi în biserica sa. Dacă Paul a pornit să vestească Evanghelia tuturor, neamurilor păgâne și iudeilor deopotrivă, a fost pentru că a citit în povestea lui Isus cea mai mare învățătură din toate timpurile, însăși revelația lui Dumnezeu, făcută pentru fiecare bărbat și femeie. Dar această proclamare, care prinsese atât de bine rădăcini în Corint, nu se poate împotmoli în logici de partid care să creeze diviziuni. O astfel de atitudine este o negare a predicației însăși.

Paul înțelege perfect importanța mizei și o înfruntă. El nu-și apără partidul său și pe cei care se identifică cu el împotriva celorlalți: aceasta ar fi confirmat într-un fel logica divizării și ar fi susținut ideea că fiecare misionar este legitimat să aibă propriul său mic grup de credincioși. Desigur, credincioșii se refereau la misionarul care îi botezase, dar acesta este un atașament care condiționează credința de gest, de semn și nu de sensul acelui sacrament. În acest fel, el vrea să-i invite pe toți să meargă dincolo de ministrul pe care l-au cunoscut personal: într-adevăr, în experiența botezului au retrăit moartea și renașterea lui Isus Cristos. El este cel care a fost răstignit pentru noi și niciun vestitor nu poate lua locul lui Isus.

 Înțelepciunea lui Cristos. Iată de ce, în pasajul nostru, Paul ne avertizează să nu cădem în erorile celor care, pentru că sunt evrei, se opresc la semne, sau ale celor care, asemenea păgânilor, consideră absurdă jertfa lui Cristos. Paul, potrivit Fap 18, a venit la Corint după ce fusese în Atena. El încercase să vorbească despre înviere, dar se lovise de dezinteresul auditoriului din Areopag (Fap 17,32: „Te vom mai asculta altădată pe această temă”).

Cu toate acestea, Paul ne invită să nu ne pierdem în aceste considerații, în diverse doctrine: singurul lucru care contează este, în schimb, să recunoaștem că în Isus avem o înțelepciune nouă, care duce la iubire și nu la diviziuni, care ne învață să nu judecăm, pentru că nu are nicio tentă de mândrie. Înțelepciunea lui Dumnezeu ne învață să răsturnăm toate categoriile umane și divine. Puterea lui Dumnezeu ar consta în a se face mic până la a se face om și chiar a muri pentru noi cu o moarte infamă. Pentru romani, moartea pe cruce era o rușine pentru că era pedeapsa rezervată sclavilor (Tacitus, Istorii 4,11,3: „Asiaticus, pentru că era un libert, a plătit pentru puterea sa rea cu tortura rezervată sclavilor”, adică răstignirea). Nici pentru evrei nu era normal să fie spânzurați pe o cruce (gândiți-vă la blestemul din Dt 21,23: „Spânzurarea este un blestem de la Dumnezeu”). În schimb, puterea lui Dumnezeu nu constă în plasarea propriului său Fiu în cel mai înalt cer, ci în mijlocul a doi tâlhari, arătând o simpatie și o împărtășire totală cu umanitatea păcătoasă și suferindă. Paul face apel la experiența chemării pe care corintenii o trăiseră deja: în acea experiență, ei au trăit această acțiune a lui Dumnezeu care i-a ales, fără înțelepciune și fără putere, pentru a experimenta frumusețea unei noi comunități, o biserică în care să trăiască iubirea învățată de Cristos. Înțelepciunea lui Cristos este singura care nu se pretează la a fi folosită în mod idolatru împotriva celorlalți, pentru că evită orice orgoliu: ea îi învață pur și simplu să se raporteze la cel mai mare gest de iubire, care este cel al lui Cristos care îi învață pe toți să se dăruiască pentru ceilalți, abolind din rădăcină orice orgoliu și vise de dominație asupra lor.

 EVANGHELIA

 Centralitatea Templului. Pentru Evanghelia după Ioan, Isus este un evreu pios care în fiecare an urcă la Templu pentru sărbătoarea Paștelui. De fapt, Isus prezentat de Ioan participă la mai multe sărbători în timpul anului liturgic și tocmai faptul că a trăit mai multe Paști ne permite să înțelegem că slujirea sa trebuie să fi durat ani de zile (pentru Ioan, cel puțin trei ani; evenimentele relatate de Marcu, în schimb, ar putea fi rezumate la aproximativ șase luni). Această indicație ne face să ne dăm seama că Templul este important pentru cea de-a patra Evanghelie; ba chiar, este fundamental. În practică, nu există niciun capitol care să nu facă în vreun fel aluzie la Ierusalim și la Templul său. Chiar și atunci când Isus se află cu femeia samariteană în In 4, deci departe de capitala Iudeii, discuția se îndreaptă spre chestiunea cultului („Părinții noștri s-au închinat pe acest munte; dar voi spuneți că Ierusalimul este locul unde trebuie să ne închinăm” – In 4, 20).

Minunile din In 5 și In 9 au loc în apropierea Templului, iar toate capitolele 7-10 pot fi încadrate într-o singură mare sărbătoare, cea a Corturilor. Aceasta înseamnă că Isus iubește Ierusalimul și Templul său și dacă vorbește împotriva lor nu o face din dispreț pentru cult, dimpotrivă! Așa cum bine afirmă discipolii săi, Isus a făcut tot ceea ce este povestit în acest pasaj pentru că era mistuit de zel. Această primă indicație ni se pare fundamentală pentru că se critică adesea dimensiunea religioasă, iar motivele nu lipsesc de multe ori. Cu toate acestea, adevăratul reformator contestă experiența religioasă nu pentru a o elimina, ci pentru că își dorește cu adevărat un cult mai frumos și mai autentic.

Această acțiune a lui Isus împotriva Templului este de asemenea, importantă în evangheliile sinoptice: devine chiar motivul pentru care se decide să fie condamnat la moarte. Dar, din acest motiv, toți sinopticii plasează această scenă la sfârșit, înainte de Patimă, ca o introducere la acest eveniment tragic. Ioan, în schimb, anticipează această scenă, plasând-o la începutul misiunii publice a Nazarineanului. De ce? Dincolo de chestiunea istoricității acestui gest, ne interesează în primul rând teologia care stă la baza acestei narațiuni.

 Isus și teologia Templului. Există un mare profet care are, ca prim gest al misiunii sale, o predică împotriva Templului: este vorba de Ieremia, căruia i se spune de două ori, în două capitole diferite (Ier 7 și Ier 26), că va predica împotriva Templului. În cazul acestui profet antic, problema era dată de o utilizare ideologică a temei prezenței lui Dumnezeu în Orașul Sfânt, doctrina thešekina, faptul că YHWH ar fi ales Ierusalimul ca oraș în care să locuiască. Această frumoasă teologie este legată de tema alegerii, adică era o consecință a faptului că Dumnezeu și-a manifestat iubirea în istorie alegând poporul Israel, așa cum spune Dt 7,7-8: „Domnul s-a legat de tine și te-a ales, nu pentru că ești mai numeros decât toate celelalte popoare – căci tu ești cel mai mic dintre toate popoarele -, ci pentru că Domnul te iubește”. Poporul, însă, se folosea de ea pentru a se lăuda că Ierusalimul nu va fi niciodată cucerit de străini și pentru a-și garanta o anumită impunitate. Isus, în schimb, intenționează să realizeze așteptările unui cult desăvârșit și sincer: prin expulzarea negustorilor din Templu, el împlinește concluzia profetului Zaharia, care a prezis că în ultima zi Domnul va învinge toate regatele străine violente și asupritoare ale Ierusalimului și apoi va instaura o sărbătoare a corturilor cu valoare universală (Zah 14,16.21). Importanța Sărbătorii Corturilor este centrală în Evanghelia a patra, deoarece această sărbătoare se întinde de la In 7 la In 10 și în acest context Isus va spune că el este izvorul de apă (In 7,37) și izvorul de lumină (In 8,12), două mari așteptări pe care Zaharia le imaginase dintotdeauna (Zah 14,6-8).

În concluzie, Isus ar dori un cult autentic, capabil să realizeze cu adevărat aceste mari promisiuni pentru lume, astfel încât Ierusalimul să fie un oraș al păcii, în care toți oamenii, renunțând la violență, să urce în fiecare an la Templu pentru a primi viața (mărturisită prin darurile de lumină și de apă).

În schimb, evreii, pentru a crede în Isus, vor mai întâi semne care să dovedească faptul că este autorizat să realizeze un astfel de proiect. Această teologie este însă perversă, deoarece ar cere ca credința să fie supusă unor semne: în schimb, actul de a crede trebuie să fie total liber! Și, de fapt, Isus nu cedează la această tentație: faptul că el este adevăratul realizator al teologiei Templului nu se vede imediat; trebuie să crezi în el și să-l urmezi în acest proiect magnific. Cine crede în el va vedea multe semne în curs de realizare, dar semnele nu se văd înainte de actul de credință, ci după aceea!

 Credință, așteptare și memorie. Această logică este și cea a unui text măreț precum Ex 3,11-12 în care Moise se întreabă: „Cine sunt eu ca să mă duc la faraon și să-i scot pe israeliți din Egipt?” Dumnezeu îi răspunde: „Eu voi fi cu tine. Acesta va fi pentru tine semnul că te-am trimis: după ce vei scoate poporul din Egipt, vei sluji lui Dumnezeu pe acest munte”. Acest lucru răstoarnă modul comun și banal de a gândi despre credință: de obicei se crede că, ascultându-l pe Dumnezeu și legile sale, se poate obține ceva de la el. Dar acest model este servil! În realitate, a avea credință în Dumnezeu înseamnă a crede că Dumnezeu ne va izbăvi: de aceea Moise îndrăznește să-l sfideze pe faraon și să traverseze marea pe timp de noapte și, datorită acestei credințe, este și martor la semnele (plăgile) prin care Dumnezeu se manifestă pentru a-l izbăvi pe Israel. Legea este dată ca semn final celor care au crezut până la capăt, pentru ca această relație cu Dumnezeu să nu se piardă.

În același mod, Isus nu oferă un semn care să demonstreze automat credința: discipolii îl urmează pe Isus chiar și atunci când nu îl înțeleg pe deplin, pentru că știu că vor înțelege unele lucruri mai târziu. Nici măcar doi îndrăgostiți nu rămân împreună pentru că știu exact cum va decurge viața lor viitoare: dar dacă ei cred în proiectul lor de iubire, atunci nu vor lipsi semnele și manifestările că alegerea lor a fost bine întemeiată. Ucenicilor care îndrăznesc să rămână cu Isus până la sfârșit, el le va arăta un cult nou, pe care niciun conducător străin nu va putea să-l distrugă.

Isus instaurează un nou regim de jertfă, care nu se mai bazează pe animale, ci pe dăruirea de sine: sanctuarul nu va mai fi cel de piatră, ci propriul trup. Pentru a crede este nevoie de așteptare: doar după evenimentul pascal, putem descoperi cât de adevărate au fost cuvintele lui Isus. Logica credinței se înțelege după aceea, doar prin efortul memoriei.

În schimb, cei care, ca și evreii, pretind că înaintea credinței sunt semnele care o întemeiază, intră într-un scurtcircuit care ucide însăși posibilitatea de a crede. Iată de ce Evanghelia a patra prezintă neînțelegeri, precum cea din pasajul nostru, prin care evreii nu înțeleg tema învierii, deplasată de coordonatele temporale (trei zile față de patruzeci și șase de ani). Cei care nu îndrăznesc să creadă rămân afară, în prag: pentru cei care au încredere și consimt să îl urmeze pe Domnul, nu vor lipsi semnele care să confirme că drumul parcurs este cel care dă sens vieții lor. Iar cel mai frumos semn al adevărului credinței noastre va fi libertatea de a ne dărui, total, trup și suflet, fără teamă. Pentru că prin dăruire se primește viața pentru viața veșnică.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 555 februarie/martie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: El Greco – Isus alungând vânzătorii din templu

Hits: 128