„Adevăratul dar al Fiului” – Meditație pentru Duminica a II-a din Postul Mare
Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
DUMINICA A II-A DIN POSTUL MARE
25 FEBRUARIE 2024
ADEVĂRATUL DAR AL FIULUI
Textele acestei a doua duminici din Postul Mare plasează în centru tema jertfei. Societatea noastră nu mai concepe această dimensiune, legată de moșteniri străvechi, de mentalități învechite. În realitate, iubirea fără sacrificiu se configurează ca respect, ca bunătate, dar cine știe dacă se poate numi iubire. Iubirea este gata la orice, de aceea Abraham ar fi gata să renunțe chiar și la fiul său (prima lectură). Proiectul creștin este de a corespunde iubirii lui Dumnezeu care ne-a dat totul: în acest sens, celui care ne-a dat totul, să nu ne fie teamă să dăm și noi ceea ce putem. Pentru Paul (a doua lectură) nu este vorba de a da fi restituiți ca niște sclavi, ca niște supuși. Devenind fii prin Fiul, prin moartea și prin Duhul său, căutăm să corespundem marii sale iubiri care ne-a dat totul. Pasajul Schimbării la Față (evanghelie) ni-l arată pe Isus ca pe un Fiu în perfectă armonie cu Dumnezeu Tatăl său și, prin urmare, deja pregătit să îndeplinească planul său.
CERTITUDINEA IUBIRII SALE
de Roberto Laurita
Pe drumul care îl conduce pe Isus spre patimă și moarte, Schimbarea la Față este un moment important de mângâiere și de revelare.
Consolare pentru el, care este din ce în ce mai singur și care, în momentul decisiv, va fi abandonat de toți.Revelare pentru ucenici, care sunt invitați să recunoască în el pe Fiul care împlinește promisiunile lui Dumnezeu și realizează proiectul său de mântuire.
Ambele se realizează datorită manifestării lui Dumnezeu, a iubirii sale care devine evidentă, palpabilă, până la a „transfigura” și a face „să strălucească” fiecare fibră a lui Isus.
Acum se profilează teribila încercare a morții pe cruce și tot ceea ce presupune aceasta. Este încercarea prin care trece Isus, zi după zi. Și tocmai trecând prin această încercare își va ‘dovedi’ iubirea nemărginită. Pasajul sfâșietor în care se va aventura va fi și locul în care va străluci fața lui Dumnezeu și unde se va realiza planul său de iubire pentru umanitate. Încercarea lui Isus va implica însă, în mod inevitabil, și încercarea discipolilor.
Da, pentru că crucea reprezintă un moment de adevăr care pune capăt oricărei neînțelegeri: visele de glorie ieftină, de succes triumfal, se vor prăbuși pe dealul Calvarului, atunci când el însuși, Fiul, va fi bătut în cuie pe o cruce și va experimenta o moarte teribilă și abominabilă.
Tocmai atunci, ucenicii vor trebui să își amintească faptul că pe acel trup torturat l-au văzut strălucind de iubirea lui Dumnezeu, radiind în jurul său acea lumină și bucurie care își au sursa inepuizabilă în Dumnezeu.
Există pentru fiecare dintre noi, undeva, un munte al transfigurării. Datorită a ceea ce se întâmplă acolo, putem face față momentelor întunecate ale încercării, când părem abandonați de toți, condamnați la izolare. În acele clipe, singurul lucru care contează este certitudinea unei iubiri care nu ne abdică, încrederea pusă în cel care ne-a revelat-o, Isus. A-l asculta nu înseamnă doar a-i primi cuvântul, ci a-l trăi, cufundându-ne în misterul morții sale pentru a participa cu el la înviere!
COMENTARIU LA LECTURI
Prima lectură: Episodul cvasi-sacrificiului lui Isaac stârnește în inimă emoții contradictorii și întrebări despre voința lui Dumnezeu, care întotdeauna scapă logicii umane. În esență, însă, acest pasaj denunță ca fiind greșit sacrificiul uman, tipic altor culte păgâne, și exaltă în schimb sentimentul credinței care se lasă ghidată, condusă și oprită de vocea lui Dumnezeu.
Psalmul responsorial: Psalmul 115 exprimă prețiozitatea rugăciunii ca instrument pentru a înfrunta lumea și nu pentru a fugi de ea. Chiar și în nefericire, Domnul dă sens acțiunilor noastre și ne îndeamnă să ne luăm angajamente concrete.
A doua lectură: Prin oferirea propriului său Fiu, Dumnezeu pronunță cuvântul său definitiv de mântuire: nu poate și nu va acuza sau condamna pe cei pentru care Isus și-a dat viața.
Evanghelia: Schimbarea la Față este un episod cunoscut de toate evangheliile sinoptice. Isus tocmai îi anunțase pe discipoli că îl așteaptă respingerea, tortura și moartea la Ierusalim, dar că a treia zi va învia. Ucenicii par să nu audă această ultimă parte și sunt neliniștiți. Isus decide să-i liniștească ducându-i pe munte și arătându-le o pregustare a gloriei sale.
PRIMA LECTURĂ
Legătura lui Isaac. Pasajul din Gen 22 este celebra relatare a sacrificiului lui Isaac. Cel puțin așa este cunoscut în tradiția creștină, dar titlul folosit de evrei este oarecum diferit. În tradiția ebraică, textul este cunoscut sub numele de legarea lui Isaac. Unii ar putea considera această diferență superficială, dar în schimb este foarte interesantă: ideea din spatele acestui titlu este că Isaac s-a lăsat legat. Tatăl său Abraham era un om bătrân: și-a născut fiul la vârsta de o sută de ani. Isaac, deși mic, este capabil să care lemne pe umeri (Gen 22, 6), deci pare a fi un tânăr puternic: cum ar putea un bărbat de aproximativ 115 ani să lege un tânăr adolescent, dacă acesta din urmă nu ar fi de acord? Dacă tatăl a putut încerca să-și sacrifice fiul, este pentru că acesta s-a oferit pe sine! Între Abraham și Isaac ar fi existat un acord perfect, așa cum mărturisește pasajul în care există un schimb continuu de consimțământ și aprobare între cei doi („Tatăl meu… Da, fiul meu…”). Această cheie de interpretare este importantă pentru noi, creștinii, pentru că ne arată atitudinea lui Isus care nu este împotriva celei a Tatălui. Dacă ne gândim mai ales la Evanghelia după Ioan, Fiul continuă să sublinieze că este total ascultător față de cel care l-a trimis. Fiul a decis să îmbrățișeze planul de iubire al lui Dumnezeu, crucea și sacrificiul său sunt lucruri cunoscute de la început, iar Fiul nu se opune, ci mai degrabă își însușește acest plan. Pe baza acestui model putem înțelege corect și jertfa lui Isus Cristos. În schimb, arta picturală a înfățișat adesea un Abraham viguros, gata să ucidă un băiat. Într-adevăr, pasajul are ceva scandalos, motiv pentru care unii critici cred că Dumnezeu nu ar fi putut cere ceva atât de absurd ca sacrificarea fiului său. Dumnezeu este Dumnezeul vieții, cum ar putea cere moartea lui Isaac? Tema sacrificiului este greu de înțeles pentru noi, modernii. Și, cu siguranță, Biblia este împotriva sacrificiilor umane și mai ales a sacrificiilor de copii. Tradiția evreiască explică această inconsecvență spunând că Dumnezeu ar fi cerut pur și simplu să-l aducă pe Isaac, cerere pe care Abraham ar fi înțeles greșit, hotărând să facă un holocaust (expresie care în ebraică este legată tocmai de verbul a învia). Această lectură ni se pare însă că este, într-un fel, o simplificare, care are cu siguranță avantajele sale, dar care ar putea anula tema sacrificiului, fundamentală pentru a înțelege măreția gestului unui părinte gata să dea totul din dragoste, ca în cazul lui Dumnezeu Tatăl care a fost dispus chiar să-l dea pe Fiul său din dragoste pentru umanitate.
Jertfa credinței. Ni se pare, așadar, că trebuie să citim textul pentru ceea ce propune: cererea de sacrificiu este prezentă, chiar dacă este paradoxală, iar Abraham nu se eschivează de la ea. Textul spune că a mers timp de trei zile până la Muntele Moria. Fiecare cititor este invitat în mod clar să își imagineze gândurile sale, teribile, lupta sa interioară: pe de o parte, el înaintează spre executarea ordinului cerut de Dumnezeu, pe de altă parte, dorința de a opri totul, de a se întoarce și de a-l salva astfel pe Isaac. E clar că textul are o intenție dramatică, și acesta ni se pare a fi punctul cheie: în final, Gen 22 nu recomandă sacrificiul uman (pe care, în cele din urmă, Dumnezeu nu-l dorește), ci face apel la sacrificiul credinței, un act total liber, dezinteresat.
Credința fie nu are nici un rost, fie nu este credință. Abraham a crezut până acum doar datorită promisiunii fiului său? Aceasta este întrebarea care stă la baza pasajului. Dar ce se întâmplă dacă acest fiu atât de mult așteptat este în cele din urmă luat? Absolutul credinței este miza acestui text, atât de teribil și totuși atât de profund. Desigur, credința este un lucru frumos, o relație care conferă o plinătate garantată de promisiunile lui Dumnezeu. Dar credem în Dumnezeu din cauza lui Dumnezeu sau din cauza garanției pe care ne-o oferă? Ce s-ar întâmpla dacă aceste garanții nu ar mai exista? Credința lui Abraham ne învață să credem în Dumnezeu fără un câștig, la fel și în Isus. Dacă el merge până la jertfa de pe cruce, este pentru că nu se îndoiește că, și dintr-o situație atât de tragică, Dumnezeu va veni să-l salveze.
A DOUA LECTURĂ
În centru: Cristos. Capitolul 8 din Romani este poate vârful teologiei pauline, punctul cel mai înalt al scrisorii, cel în care Paul afirmă caracterul absolut al credinței: dacă crezi în Dumnezeul lui Isus Cristos, ai totul. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” este o frază măreață care rezumă întreaga tradiție biblică. De fapt, încă din Vechiul Testament, marele profet Isaia a vorbit despre Emanuel, care înseamnă „Dumnezeu este cu noi” (Is 7,14), indicând că, odată cu el, mântuirea va veni chiar și în cele mai întunecate și tragice momente (Is 9,1). Noutatea paulină constă, evident, în evenimentul lui Isus Cristos, pe care Paul îl citește ca pe cea mai mare demonstrație a iubirii lui Dumnezeu. În Cristos, răul străvechi a fost învins, căderea lumii este rezolvată în Cristos. În Cristos, Dumnezeu a realizat ceea ce a vrut dintotdeauna, și anume să ne facă asemenea lui. Acesta a fost sensul Legii, așa cum spun mai multe capitole din Levitic: „Fiți sfinți, precum eu sunt sfânt”. Șarpele antic, în schimb, ne insuflase îndoiala opusă, că Dumnezeu nu ne vrea decât ca sclavi, ca subordonați, iar înșelăciunea este tocmai aceea de a crede că putem deveni asemenea lui Dumnezeu „furând” această identitate cu propria noastră poftă, apucând ceva magic care ne va transforma într-o clipă (Gen 3). Credința, însă, nu este magică: Dumnezeu vrea ca noi să fim asemenea lui, dar acest lucru se întâmplă tocmai în dreptate, în iubire, în fidelitate, pentru că trăind asemenea lui, care este iubire și dreptate, devenim asemenea lui.
Numai Dumnezeu dăruiește mântuirea. Legea a fost capabilă doar să ascundă păcatul, nu a fost un instrument capabil să îl învingă. Respectarea unora era în cel mai bun caz un instrument de judecată împotriva altora: în acest fel, însă, ea nu a creat o lume a dreptății, ci a condamnării. Singura mântuire vine tocmai din Duhul Sfânt pe care, în Cristos, Dumnezeu l-a transmis omenirii.
Prin jertfa Fiului său, Dumnezeu oferă tuturor posibilitatea de a renunța la viața lor anterioară pentru a intra într-o viață nouă, ca și copii ai lui Dumnezeu. Nu prin meritele noastre, ci pentru că am fost făcuți drepți (justificați, în terminologia paulină) prin Isus Cristos.
E ceea ce afirmă cea de-a doua lectură a noastră atunci când îl definește pe Dumnezeu ca fiind cel care justifică: numai el, adevăratul judecător, putea interveni, dar a renunțat să execute o sentință și în Isus și-a arătat iubirea. Singurul îndreptățit a preferat să arate că adevărata valoare a dreptății este iubirea și a arătat acest lucru murind pentru noi când eram încă păcătoși (Rom 5,6-8). Făcând acest lucru, el ne-a eliberat din jocul sclaviei pentru a ne da în schimb un alt statut, de fii. Acest lucru este posibil datorită Duhului, pe care Cristos, de pe cruce, l-a revărsat asupra tuturor celor care cred în el. Căci în Rom 8,15 se spune: „Și nu ați primit un duh de sclavie, ca să cădeți din nou în frică, ci ați primit Duhul care vă face fii adoptivi, prin care strigăm: „Abba, Tată”. Transformarea noastră nu este deci nominalistă, nu este doar o etichetă diferită de a celorlalți: schimbarea este radicală, până în adâncul ființei noastre. În Isus descoperim adevărata identitate a lui Dumnezeu, o putere a iubirii care, pentru mântuirea noastră, ar da totul, chiar și pe unicul său fiu născut. Expresia „nu l-a cruțat pe propriul fiu” din lectura noastră nu poate, evident, decât să ne aducă în minte gestul lui Abraham, gata să-l dea pe Isaac lui Dumnezeu dacă acesta i-ar fi cerut-o. Dar, dacă este gata pentru atât de mult, este pentru că, în credință, intuise deja că Dumnezeu este iubire și că ar face același lucru pentru noi, așa cum a arătat mai târziu în evenimentul istoric al lui Isus.
Se naște atunci în noi un suspin: știm că putem să ne întoarcem la el cu toată ființa noastră, chiar și în momentele cele mai disperate. Așa cum a făcut Isus: în Ghetsemani, se întoarce către Tatăl cu această expresie aramaică: „Abba! Tată!”. Înțelegem că expresia „Abba” nu este reductibilă la un banal „tăticule”, ci este strigătul omului matur și suferind care știe că nu este singur chiar și atunci când aparent toată lumea l-a abandonat. Legătura cu Dumnezeu este ca cea a unui tată, este o legătură originară, pentru totdeauna, nu poate fi ruptă nici în cea mai neagră disperare. Descoperirea acestei legături înseamnă cu adevărat să nu ne mai fie frică de nimic, pentru că nimic nu ne mai poate despărți de iubirea lui Dumnezeu, care în Cristos s-a dovedit absolută.
Imagine: Willem van Herp, Schimbarea la Față
EVANGHELIA
În pasajul Schimbării la Față, ucenicii sunt introduși în acest plan divin misterios: ei află de la Dumnezeu că Isus este Fiul iubit al Tatălui. Același glas era la începutul evangheliei: „Un glas a venit din cer: „Tu ești Fiul meu, cel iubit: în tine mi-am pus plăcerea mea” (Mc 1,11). De aceea, evanghelistul a legat întotdeauna figura lui Isus, Fiul, de cea a slujitorului suferind din Isaia, care începe prin a afirma că Dumnezeu este mulțumit de acest slujitor (Is 42,1), pentru că este perfect ascultător și pentru că va duce la bun sfârșit misiunea încredințată de Dumnezeu Tatăl.
Între Tatăl și Fiul există așadar o armonie perfectă, ca între Abraham și Isaac: într-adevăr, chiar mai mult decât în istoria patriarhală, Dumnezeu îl va sacrifica cu adevărat pe Fiul, dând dovadă de o iubire atât de mare încât va da ceea ce are mai scump pentru a salva omenirea.
Amintire și împlinire. Pasajul Schimbării la Față este, așadar, un text care vrea să-i introducă pe ucenici în acest mister al iubirii. Acesta este motivul pentru care povestirea este densă în referințe la Vechiul Testament. Pentru toți evreii, fundamentală este relatarea Exodului, în care Moise urcă pe munte și primește tablele Legii: acolo, pe Sinai, Dumnezeu întâlnește umanitatea și o învață voința sa de dreptate, care le va permite să trăiască în pace între oameni și cu Dumnezeu. Evanghelistul Marcu amintește această scenă solemnă nu doar prin referirea la urcarea pe munte, ci și prin referințele la nor (care pe Sinai învăluia gloria lui Dumnezeu) și la vocea lui Dumnezeu care intervine. Mai mult, Isus se compară cu Moise (care reprezintă Tôrâh, Legea, partea cea mai sacră a Bibliei) și cu Ilie (care sintetizează cea de-a doua parte a textului biblic, profeții). Practic, toate experiențele din Vechiul Testament se regăsesc în Isus, și totuși, schimbarea sa spune ceva: Moise și Ilie nu mai vorbesc discipolilor, pentru că acum revelația lui Dumnezeu trece direct prin Fiul. Aici ne interesează să subliniem că Legea, dreptatea lui Dumnezeu, toate învățăturile străvechi au ca unică culme și împlinire jertfa lui Isus, care în Marcu este definit ca „Fiul Omului”. Adevărata Schimbare se va vedea pe chipul Celui Răstignit: pentru capacitatea sa totală de a se dărui, pentru nejudecata și necondamnarea sa, Isus este Fiul iubit. Vocea lui Dumnezeu intervine tocmai pentru a ne spune că el este Fiul iubit, așa cum Isaac a fost iubit de tatăl său Abraham. Totuși, așa cum Abraham a fost dispus să își sacrifice singurul fiu, tot așa Dumnezeu ne învață că, pentru dragostea de oameni, ar fi gata să dea tot ce are, ceea ce are mai scump, pe singurul său fiu născut.
Incomprehensiune și paradox. Acest mesaj frumos și intens este însă misterios, așa cum o arată și neînțelegerea lui Petru, care în acest pasaj încearcă să își spună cuvântul, dar greșește referințele fundamentale: îl numește pe Isus doar învățător, punându-l pe același plan cu Moise și Ilie, atribuindu-i fiecăruia un cort. În plus, această viziune nu este un har care să fie păstrat pentru sine: urcarea pe munte este în funcție de vestire, de coborâre pentru a vesti tuturor că gloria lui Dumnezeu se manifestă pe Golgota mai mult decât pe Sinai.
Dumnezeu se dăruiește pe sine însuși pentru omenire, demonstrând astfel dreptatea sa milostivă, în care toate femeile și toți bărbații de pe pământ vor fi binecuvântați (împlinind într-un mod și mai superlativ binecuvântarea anunțată lui Abraham în Vechiul Testament).
Înțelegerea greșită a lui Petru nu este, totuși, singura din pasaj. Această primă gafă cu privire la corturi este doar introductivă la cealaltă problemă, mult mai importantă, care este cea a învierii.
De fapt, capitolul 9 din Marcu vine imediat după primul mare anunț al patimilor din Mc 8,31, urmat de celebra mustrare adresată lui Petru: „Vade retro Satana” (Mc 8,33). În centrul misterului lui Cristos se află evenimentul pascal. Dumnezeu ne-a mântuit nu printr-un eveniment de slavă, printr-o manifestare de putere, ci prin moartea Fiului său. Acesta este centrul anunțului creștin și este misterul cu care trebuie să se confrunte fiecare credincios. Într-adevăr, creștinismul s-a născut atunci când, în acea moarte, primii creștini au recunoscut ceva măreț. Desigur, fără să fi văzut viața lui Isus, ei nu ar fi putut înțelege gestul morții sale, dar este adevărat că până nu l-au văzut murind nu au înțeles cu adevărat cine era și ce importanță avea pentru întreaga lume. Atâta timp cât erau simpli adepți ai unuia dintre numeroșii predicatori din istorie, ei nu erau încă adevărata Biserică: Biserica ia naștere atunci când proclamă nu un om care face multe minuni și predică parabole magnifice, ci faptul că Dumnezeu moare pentru noi. Faptul că mântuirea vine prin Cruce este marea provocare cu care omul se confruntă mereu și căreia, în cele din urmă, i se opune mereu. Într-adevăr, omul caută pe bună dreptate viața, iar credința nu este cu siguranță o cale spre tristețe, spre suferință. Cu toate acestea, viața este deplină doar atunci când duce la dăruirea de sine pentru alții.
Viața izvorâtă din moarte. Ce era învierea morților trebuie să fi fost bine cunoscut de oamenii din primul secol: când textul declară ignoranța lor în această privință, înseamnă că ei așteptau mântuirea într-un mod glorios care nu implica moartea. Nu este o coincidență faptul că acest pasaj evanghelic a fost introdus de Mc 9,1, pe care liturghia nu îl citează, dar în care Isus declară: „Sunt unii aici de față care nu vor muri înainte de a vedea împărăția lui Dumnezeu venind în puterea ei”. Textul Schimbării la Față din toate evangheliile sinoptice a fost plasat după un verset ca acesta. Primii creștini (și Paul mărturisește și el acest lucru) credeau că nu vor muri: așteptau o parusie iminentă și credeau că credința va aduce o victorie asupra morții încă din prezent. Textul despre Transfigurare arată în schimb că promisiunea de a vedea împărăția lui Dumnezeu venind cu putere nu se referea la parusie, ci tocmai la acest privilegiu de a fi fost martor la Schimbarea la Față a Domnului.
În concluzie, credința nu evită moartea celor credincioși, așa cum nu a făcut-o nici pentru Isus. În mod cert, cei care cred în Cristos au deja viața veșnică: Ioan spune acest lucru în mai multe pasaje și îl afirmă mai ales în In 14, 6 când îl numește pe Isus „calea, adevărul și viața”. Această viață, însă, nu se obține prin evitarea morții, ci prin trecerea prin ea.
Acesta este misterul morții și al învierii: a crede în înviere înseamnă să știi să îți trăiești viața fără să te temi să o dăruiești, știind că sensul vieții este iubirea și tocmai de aceea nu ne este teamă să o oferim pentru alții. Prin jertfa sa, Cristos ne învață să dăruim totul, iar aceste anunțuri se plasează tocmai în cadrul pasajului nostru despre Schimbarea la Față a Domnului nostru Isus Cristos.
În această călătorie din Postul Mare, Transfigurarea ne învață astfel să ne orientăm corect spre gloria lui Dumnezeu, care nu constă în mari viziuni cerești, ci în contemplarea Fiului Omului care suferă pentru noi. Urmând exemplul său, creștinii pot învăța să sfideze răul fără teama de a suferi pentru darul lor de iubire, care nu este o înfrângere sau o pierdere inutilă, ci este deja o participare la victoria lui Cristos. Acest lucru a fost realizat și este deja eficient: el se realizează de fiecare dată când cineva știe să sufere sau să moară pentru un frate sau o soră.
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 555 februarie/martie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Hits: 168