„Cuvântul, sensul și mântuirea vieții” – Meditație pentru Duminica a V-a de peste an

00.159.76_PS2-2

„Cuvântul, sensul și mântuirea vieții” – Meditație pentru Duminica a V-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A V-A TPA B

4 FEBRUARIE 2024

 CUVÂNTUL, SENSUL ȘI MÂNTUIREA VIEȚII

Enigma existenței se află în centrul primei lecturi, în care răsună vocea aspră a lui Iob, care descrie dureros angoasa vieții noastre muritoare. Privirea sa asupra vieții, însă, nu disperă, ci se încrede în Domnul și caută în memoria sa fundamentul speranței sale. A doua lectură ne pune în fața angajamentului lui Paul în vestirea Evangheliei, făcându-se ultimul și sărac, renunțând la drepturile pe care le-ar fi putut avea, pentru a da credibilitate operei sale și a-i conduce astfel pe oameni la întâlnirea cu mântuirea în Isus Cristos. Isus, în Evanghelie, își demonstrează puterea prin vindecarea bolnavilor și exorcizarea demonilor. Miracolele, ca și în cazul soacrei lui Petru, sunt semnul apropierii mântuitoare de Dumnezeu, Tatăl de la care a venit Isus, la care se retrage pentru a se ruga și la care vrea să-i conducă pe toți, într-o misiune cu trăsături universale.

UN GEST SEMNIFICATIV

            de Roberto Laurita

Cei care au avut harul de a face un pelerinaj în Țara Sfântă și au mers la Cafarnaum au putut verifica, aș spune, aproape atinge relatarea lui Marcu: „Isus a ieșit din sinagogă și s-a dus imediat în casa lui Simon și a lui Andrei…”. Puține locuri din Palestina rezervă, ca acesta, surpriza de a da peste clădirile care au fost martorele evenimentelor povestite. Tenacitatea și inteligența arheologilor franciscani, de fapt, a scos la lumină atât sinagoga din secolul I, cât și casa lui Petru. Prin urmare, este posibil să o vizitați pe prima și, mergând câțiva metri, să ajungeți la cea de-a doua. În fața pietrelor, care redau pasajul evanghelic, ne lăsăm absorbiți de poveste și forța gestului pe care Isus l-a făcut în locuința apostolului apare mai mult ca niciodată în ochii norocosului pelerin: o locuință modestă, unde a fost fără îndoială un oaspete, găsind o primire cordială și o odihnă binemeritată, într-un spațiu foarte strâmt și sărac.

De ce se acordă atât de multă importanță vindecării în pasajul de astăzi? De ce regăsim mereu și mereu, ca într-un refren, expresii care evocă eliberarea de boli și lupta lui Isus împotriva demonilor? Pentru că în ele descoperim cine este Isus și ce ne oferă, trăsăturile iubirii sale.

„El s-a apropiat”. Isus vrea să se facă „aproapele” fiecăruia dintre noi, să se apropie de cei care suferă. El nu s-a mulțumit să ne ofere mesaje. A ales calea cea mai incomodă, dar și cea mai concretă: să se facă om, să devină unul dintre noi pentru a se „apropia” de noi, intrând în această poveste a noastră.

„…luând-o de mână”. Textul ne pune în față un gest plin de forță, deoarece Isus „apucă” literalmente acea mână. Un contact care manifestă puterea și iubirea sa, lupta împotriva răului, a oricărui rău care desfigurează și înrobește existența noastră, dar și tandrețea, compasiunea pe care Isus o simte pentru cei care suferă.

„El a făcut-o să se ridice”. Din poziția întinsă pe un pat, simbol al slăbiciunii, al lipsei de putere, în cea a celui care se bucură de energie și poate face față cu încredere dificultăților și sarcinilor vieții cotidiene. Cum putem să nu vedem în aceasta scopul misiunii lui Isus? Să ne ofere fiecăruia dintre noi posibilitatea de a trăi într-un mod nou și de a ne pune – la fel ca soacra lui Petru – în slujba celorlalți.

  • ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI

 ÎNTÂLNIREA CU ISUS CARE VINDECĂ

de Luciano Manicardi

Evangheliile mărturisesc că Isus a întâlnit un număr mare de oameni afectați de diferite boli: deficiențe fizice (șchiopi, orbi, surdo-muți, paralitici), boli psihice,(prin „posedați” se înțelege persoanele care suferă de epilepsie, isterie, schizofrenie, adică boli a căror origine era atribuită posedării diabolice), handicapuri și infirmități mai mult sau mai puțin grave, cronice sau temporare (leproșii, femeia care suferea de hemoragie, soacra lui Petru care suferea de o febră mare). În centrul acestor episoade nu se află tehnici de vindecare sau forme de exorcizare, ci atitudinea umană de ascultare și de primire a oamenilor, realitatea umană a întâlnirii. Isus ne învață că a vindeca înseamnă mai întâi de toate a întâlni. Întâlnirea cu omenirea suferindă a constituit pentru Isus un fel de Biblie vie din care putea asculta lecțiile suferinței umane și învăța arta compasiunii și a milei.

Evangheliile subliniază faptul că Isus îi vindecă pe bolnavi (verbul grecesc therapéuein, „a vindeca”, apare de 36 de ori, în timp ce verbul iasthái, „a vindeca”, se găsește de 19 ori), iar a vindeca înseamnă a onora, a sluji, a avea grijă de cineva. Isus vede în bolnav o persoană, îi scoate în evidență unicitatea și se raportează la el cu totalitatea ființei sale, sesizându-i căutarea de sens, văzându-l ca pe o creatură capabilă de rugăciune și marcată de păcat, mișcată de speranță și dispusă la deschiderea credinței, doritoare nu doar de vindecare, ci de ceea ce poate da plinătate întregii sale vieți. Isus vindecător manifestă faptul că ceea ce contează este bolnavul, nu boala sa.

În întâlnirea cu bolnavii, Isus nu predică niciodată resemnarea, nu are atitudini fataliste, nu pretinde că suferința îl apropie pe om de Dumnezeu, nu le cere oamenilor să-și ofere suferința lui Dumnezeu, nu alimentează atitudini de tristețe: el știe că nu suferința, ci iubirea salvează. Isus caută să le redea bolnavilor integritatea sănătății și a vieții, luptă împotriva bolii, spune nu răului care desfigurează omul. Astfel, Isus face din vindecările sale o adevărată Evanghelie în fapte, profeții ale Împărăției.

Un miracol dialogic. Majoritatea cititorilor evangheliilor atribuie vindecările relatate de cele patru evanghelii lui Isus ca „agent” prin care se produc beneficiile în bolnav. O astfel de lectură este dezmințită de însăși litera acestor relatări. O analiză a textelor implică nu numai că trebuie să ne opunem unei astfel de lecturi, ci și să aducem o clarificare semnificativă. În relatările de vindecare, vindecarea este în mod normal menționată la sfârșit, pe scurt, și este efectul comun al lui Isus și al unuia sau mai multor participanți la acțiune. Este rodul relației stabilite între Isus și partenerul (partenerii) său (săi). Prezentarea acestei relații este cea care ocupă partea principală a povestirii. Niciodată omul nu este pur pasiv în relatarea vindecării. Lui i se cere să se deschidă acțiunii lui Dumnezeu, iar credința este esențială în acest sens.

Astfel, „miracolul” capătă o structură dialogică ce reflectă însăși structura mântuirii creștine, întâlnirea dintre Cristos și ființa umană aflată în nevoie. Credința este spațiul și posibilitatea acestei întâlniri. Iar rugăciunea, care este coextensivă cu credința, exprimă dialogicalitatea vindecării: cerere și invocare, rugăciune și mărturisire de credință. Relatarea lucanică a episodului vindecării soacrei lui Petru îl arată pe Isus vindecând-o pe femeie în urma mijlocirii ucenicilor (Lc 4,38-39: „… ei s-au rugat lui pentru ea”); Isus îl vindecă pe băiatul epileptic la credința și rugămintea tatălui său (Mc 9,14-27), apoi le explică discipolilor săi, care nu reușiseră să-l vindece, că numai „prin rugăciune” (Mc 9,29) pot avea loc astfel de vindecări; Dimpotrivă, necredința (și deci absența dialogului și a rugăciunii, deci eșecul relației) concetățenilor săi va fi cea care îl va face neputincios în a face multe vindecări (Mc 6,1-6a).

Împărtășirea lui Isus. În plus, Isus se implică profund în situația personală a bolnavilor: suferința lor este suportată de Isus însuși, care simte compasiune pentru ei. Isus se lasă rănit de suferința celorlalți: el este aproape de cel bolnav chiar și atunci când precauțiile igienice (teama de contagiune) și convențiile religioase (teama de impuritate rituală) ar sugera să pună o distanță între el și celălalt, ca în cazul leproșilor pe care Isus nu numai că îi întâlnește, smulgându-i din izolarea și singurătatea pe care erau nevoiți să le îndure, dar îi și atinge. Isus nu vindecă fără să împărtășească. Leproșilor, acestor bolnavi care își vedeau toate sferele vieții lor perturbate de boală – pentru că erau înstrăinați de familiile lor, forțați să trăiască în afara centrelor de populație și considerați ca fiind afectați de Dumnezeu – Isus se apropie de ei, le vorbește, le atinge trupul, le redă viața umană și comuniunea cu Dumnezeu. El reconstruiește o relație cu ei, care erau lipsiți de ea și care, mai presus de toate, erau privați de ea. Isus arată că ceea ce spurcă nu este contactul cu cei considerați impuri, ci refuzul apropierii de bolnavi; el învață că nu există murdărie mai mare decât a celor care nu vor să-și murdărească mâinile cu ceilalți; el dezvăluie cum comuniunea cu Dumnezeu trece prin compromisul cu cei care suferă. Atitudinea lui Isus față de bolnavi arată puterea divină care acționează în el, dar mai ales mila sa.

El caută apoi să aducă nu doar vindecare, ci și mântuire: puterea actelor sale de vindecare este de fapt însăși puterea evenimentului pascal, care acționează datorită unui necaz, a unei pierderi de putere și de energie, pe scurt, a morții sale. Vindecările subliniază durata și oboseala unor astfel de intervenții ale lui Isus: nu sunt intervenții magice, ci întâlniri personale, care costă timp și energie fizică și psihică pentru a-l conduce pe cel care suferă să intre într-o relație umanizată (Gherasenianul posedat – Mc 5,1-20), care îi cere lui Isus să se intereseze și să obțină informații despre boala băiatului epileptic pentru a putea interveni (Mc 9,14-29), care necesită repetarea unor gesturi terapeutice (ca în cazul vindecării orbului din Betsaida – Mc 8,22-26), care îi iau puterile (ca în episodul vindecării femeii cu hemoroizi – Mc 5,25-34). Este vorba de slăbiciunea umană în care acționează puterea divină: Isus vindecă prin moarte și înviere. Fiecare vindecare trimite la singurul mare miracol care este învierea. În spatele fiecărei vindecări se află silueta crucii și puterea ei paradoxală de dăruire a vieții.

PRIMA LECTURĂ

Cartea lui Iob este o expresie extraordinară a cunoașterii lui Israel care se poate situa în jurul unei singure întrebări: de ce permite Dumnezeu suferința celor drepți? Iob, de fapt, este prototipul credinciosului perfect, binecuvântat de Dumnezeu, dar care pierde totul – copii, bunuri și propria sănătate – pentru că Satana îi pune la îndoială sfințenia și îi cere lui Dumnezeu permisiunea de a-l pune la încercare.

În prima parte a lecturii, Iob asociază condiția umană cu cea a două categorii precise (v. 1). Omul se aseamănă cu cel care face serviciul militar (cf. Is 40,2) și cu muncitorul angajat temporar. Versetul 2 reia comparația și o aprofundează: omul trăiește pe pământ ca un sclav care este obligat să muncească pentru alții, neplătit, cu singura speranță de a găsi umbră pentru a se odihni; sau este ca un salariat care speră să primească o compensație care nu este niciodată sigură. În fața suferinței, așadar, micile bucurii ale vieții (umbra, salariul) nu sunt decât o ușurare de moment care satisface și amăgește.

În vv. 3-4, Iob recunoaște astfel că viața lui nu a fost decât „luni de iluzie” (literal „luni de gol”), o existență mizerabilă și plină de durere (cf. 3.10.20). Această situație l-a determinat să trăiască nopți lungi de nesomn (v. 4) în care nu putea să tânjească decât după zorii zilei. Zilele lui sunt asemănate și cu bobina (v. 6), acel cilindru mic din războiul de țesut în care se înfășoară firul de urzeală, pentru ca, trecând rapid de la o parte la alta a urzelii, să poată alcătui țesătura. Viața este astfel o „cursă rapidă și spasmodică, care se termină repede și îl trimite pe om la goliciune”.

Lectura se încheie într-un mod surprinzător, Iob strigă către Domnul: „Adu-ți aminte că o suflare este viața mea!” (cf. Ps 20,4; 79,8), înălțând cuvinte adunării în fața suferinței și a crizei. El nu întrerupe relația cu Dumnezeu, își trăiește durerea în prezența Domnului, se plânge, se mânie (uneori chiar într-un mod deconcertant), dar își remite cauza lui Dumnezeu, nu încetează să-l caute.

A DOUA LECTURĂ

În cea de-a doua lectură, Paul se adresează corintenilor, declarând că vestirea evangheliei nu era pentru el o chestiune de mândrie personală sau de laudă (v. 16), ci o condiție necesară a slujirii sale (Gal 1,15; cf. Ier 20,7). Pentru a exprima urgența proclamării, Paul folosește o formă tipică de lamentație: „vai mie (uái emói, cf. 1 Sam 4,7-8; Lam 5,16) dacă nu voi vesti evanghelia”. Dacă Paul nu ar proclama Vestea cea Bună, existența sa ar fi de compătimit.

În plus, Paul pune în contrast condiția angajatului, care are dreptul la salariu (v. 17), cu cea a sclavului. Slujirea lui este similară cu cea a servitorului căruia i s-a „încredințat administrarea casei” (oikonomían pepísteumai). Simbolul folosit subliniază caracterul gratuit al slujirii: slujirea Domnului prin vestirea Evangheliei face parte din condiția sa de viață și nu este doar o slujbă pentru care este plătit. În calitate de „administrator” al unei biserici, el își trăiește misiunea cu o orientare decisivă către ceilalți, confirmată de v. 19 și v. 22: a vesti Evanghelia înseamnă pentru el „a se face slujitorul tuturor” (v. 19) pentru a câștiga un număr cât mai mare. La fel ca pentru Isus (Mt 18, 15), pentru Paul a aduce (sau a readuce) un frate în cer și în Biserică înseamnă ‘a-l câștiga’; dacă slujirea nu are o răsplată materială, aceasta nu înseamnă că nu există câștig (verbul kerdáinō este folosit pentru tranzacții comerciale, Mt 25,16): nu există o bogăție mai mare decât aceea de a-i conduce pe oameni la Isus Cristos și de a-i sluji.

Prin urmare, Paul a renunțat la dreptul pe care i-l conferă Evanghelia de a o vesti liber, fără a primi compensații, așa cum ar face un sclav. Această condiție l-a făcut deosebit de apropiat de cei mai săraci, de cei slabi din societate („M-am făcut slab pentru cei slabi”, v. 22).

Lectura se încheie cu o expresie enigmatică: „Toate le fac pentru Evanghelie, ca să fiu părtaș la ea” (v. 23), care poate fi interpretată în două moduri: slujirea îi permite cuiva să fie părtaș la aceleași beneficii pe care Evanghelia le aduce celor cărora le este vestită; vestirea îi permite lui Paul să se împărtășească din însăși natura Evangheliei, cea a lui Isus Cristos.

EVANGHELIA

 De la sinagogă la casă. După ce participă la liturghia din sinagogă și eliberează un om întemnițat de un duh necurat (Mc 1,21-28), Isus și discipolii se mută în casa lui Petru din Cafarnaum, loc care va deveni sediul activității misionare a lui Isus în Galileea. Pasajul începe cu adverbul „imediat” (euthýs); repetat de mai multe ori în Mc 1 (v. 10.12.18.20.21). Observăm zelul lui Isus în slujire, cu dăruire, cu o mare dragoste pentru oameni. Cei doi frați Simon și Andrei îl primesc pe Isus în casa lor și acest fapt are o semnificație simbolică, ei îi deschid ușile reședinței lor lui Isus pentru ca el să le transforme întreaga viață. Evanghelia este, așadar, o invitație adresată adunării liturgice pentru ca fiecare să deschidă ușile casei sale, să-l lase pe Isus Cristos să intre, pentru a fi transformat de el.

 Febra. Soacra lui Simon este la pat cu febră (v. 30). Ne aflăm în momentul mesei de šabat. În această împrejurare, femeia casei avea o funcție importantă: ea era cea care se ocupa de bucătărie, dar mai ales era cea care aprindea lumânările vineri seara, la apusul soarelui, pentru a repara actul prin care Eva stinsese lumina din sufletul lui Adam prin păcat și readucea lumina (cf. Bereshit Rabbah 17,8). În acest caz găsim o femeie care zace la pat cu o febră foarte mare și care nu poate servi la masă, paralizată de boală, semn al blestemului (Dt 28, 22). Scena este simbolică, iar atitudinea ucenicilor va deveni un model pentru viitoarea biserică, mai ales în ceea ce privește misiunea sa de mijlocire în favoarea celor slabi.

 Înviere și slujire. Isus se apropie, demonstrează imediat că mâna sa este o mână puternică (cf. Ps 18,17; 73,23-24; cf. Mc 5,41) și o ridică pe soacra lui Petru. Verbul folosit pentru acțiunea lui Isus este egéirō, „a ridica, a învia”, folosit și pentru învierea lui Isus (Mc 14,28). Odată cu întruparea, Isus ia inițiativa și merge în întâmpinarea fiecărui om, rănit fizic și interior, pentru a-l face părtaș la puterea de viață și de înviere care este capabilă să-l ridice din suferința fizică și interioară. Efectul este imediat: femeia trece la slujirea lor. Verbul folosit este diakonéō, al cărui sens de bază este „a servi la masă” (Lc 17,8), dar care, cu referire la Isus, servește pentru a exprima sensul profund al slujirii sale (Mc 10,43-45) și al discipolilor (cf. In 12,26): așa cum servitorul uită de sine pentru ca ceilalți să mănânce, tot așa Isus însuși a venit în lume pentru a da viață și nu pentru a primi ceva în schimb. Prin urmare, soacra lui Petru, după întâlnirea cu Isus, poate să-și orienteze viața spre ceilalți, ca un adevărat discipol.

 Ușa. Pragul casei lui Petru devine astfel un loc de adunare, iar pasajul evanghelic insistă asupra anvergurii universale a acestei mișcări: „toți bolnavii și cei posedați” (v. 32) sunt conduși la Isus și „toată cetatea” este adunată în fața ușii (v. 33). Acest potop de oameni se adună seara, la sfârșitul šabatului, când încetează anumite restricții legate de această zi sfântă, și transformă ușa casei lui Petru într-un loc extraordinar de har.

 Relația cu Dumnezeu. Versetul 35 descrie o atitudine esențială a lui Isus Cristos: când este încă întuneric, el se retrage singur, în deșert, pentru a se ruga. Isus își trăiește zilele în fața lui Dumnezeu, nu se lasă purtat de evenimente; de aceea, nu este absorbit complet de slujirea sa și nici nu se anulează în slujire, ci păstrează o „cameră secretă” în care își cultivă relația cu Dumnezeu.

 Să mergem în altă parte. Ucenicii merg pe urmele lui; verbul folosit este katadiókō, „a persecuta”, și poate avea o conotație negativă: îl caută cu frenezie. Isus, în schimb, nu se lasă influențat de nevoile oamenilor și de „poftele” lor; în schimb, îi cheamă pe ucenici să revină la motivul pentru care a fost trimis: „Să mergem în altă parte […] ca să predicăm și acolo, căci pentru asta am venit!”.

Micul episod stabilește astfel câteva elemente esențiale pentru înțelegerea misiunii lui Isus Cristos și a Bisericii: Isus poate contrazice așteptările oamenilor, pentru că are o relație specială cu Tatăl; misiunea sa constă, în esență, în predicarea veștii bune (kērýssō, „a vesti, a anunța”, ca în 1,15, cf. Fap 28,31). Slujirea lui Isus nu este statică sau limitată la o anumită regiune, nu este condiționată doar de o logică „provincială”, sătească, ci posedă un dinamism extraordinar care îl determină mereu să meargă în altă parte, să ajungă până la cei mai îndepărtați. După înviere, Isus Cristos provoacă această mișcare prin îndemnul adresat ucenicilor de a duce Evanghelia la orice făptură (Mc 16,15) și prin instituirea Bisericii ca o comunitate de misionari dinamici.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 554/ianuarie-februarie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Isus vindecând-o pe soacra lui Petru 

Hits: 117

/ Știri

Share the Post