„Eficacitatea Cuvântului lui Dumnezeu” – Meditație pentru Duminica a IV-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A IV-A TPA B

28 IANUARIE 2024

EFICACITATEA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU

Cuvântul lui Dumnezeu este întotdeauna eficient, provoacă ființa umană și o investește cu o sarcină unică și specială. Așa a fost cu profeții și tot așa se dezvăluie unicitatea lui Isus. Cine este profetul? Care este sarcina sa? Acestea sunt întrebările la care încearcă să răspundă prima lectură din cartea Deuteronomului. Este evidențiat darul profeției, încredințarea Cuvântului către un om pentru a dezvălui voința divină, aceea de a avea o relație cu poporul, pentru mântuirea acestuia. Pasajul paulin din a doua lectură privește tema căsătoriei într-o lumină neobișnuită, dorind, în rezumat, să cheme fiecare credincios să acorde prioritate relației cu Dumnezeu, fără a se lăsa „distras” de alte preocupări. Evanghelia ne prezintă o zi în Cafarnaum, o sinteză a acțiunilor și discursurilor lui Isus. Învățătura sa duce la împlinire, în zi de sâmbătă, așteptările oamenilor și devine acțiune concretă, eliberând omenirea de răul care o „posedă”.

UN CUVÂNT CU AUTORITATE 

de Roberto Laurita

Avalanșe de cuvinte se revarsă asupra noastră în fiecare zi sub diferite forme: cuvinte care călătoresc singure, cuvinte sub formă de scris, cuvinte însoțite de imagini sau de muzică… Greutatea lor specifică devine însă din ce în ce mai evazivă. Sunt cuvinte „ușoare”, care alunecă… cuvinte din care nu rămâne nicio urmă și care cer în mod deliberat să fie uitate, pentru că vor fi înlocuite curând de altele de același fel… Sunt cuvinte „interesate”, dictate de un avantaj concret pe care îl propun… Sunt cuvinte generate de diferitele conflicte care apar între noi: cuvinte aruncate, cuvinte care ar vrea să capteze atenția, să atragă consensul…

Devine dificil să ne descurcăm în acest hățiș de cuvinte. Rămânem mereu cu un gust amar în gură, pentru că adesea ne dăm seama că am fost înșelați, exploatați, batjocoriți.

Evanghelia de astăzi ne pune în față, din fericire, un Cuvânt de un cu totul alt calibru: este cuvântul lui Isus, un Cuvânt cu autoritate, a cărui greutate, eficacitate, forță se simte.

El nu este rostit doar pentru a exprima idei, pentru a oferi comentarii, pentru a arăta pricepere. Nu este cuvântul celor învățați, cuvântul bine conturat al oratorilor, cuvântul inteligent al celor isteți. Este, mai degrabă, un cuvânt care merge direct la persoană: ajunge la inteligență, încălzește inima, schimbă viața. Și asta este ceea ce îl face autentic, adevărat. El aduce cu el o vigoare, o energie, un dinamism, capabil să transforme realitatea.

Cine ascultă își dă seama imediat de acest lucru, sesizează diferența și este admirat, uimit, pentru că își dă seama că se află în fața a ceva măreț, a ceva puternic, care reușește să pună în derută forțele răului.

Este un Cuvânt născut din iubire: o iubire nemărginită, dezinteresată, clară. Tocmai acest lucru constituie diversitatea sa: poartă cu el iubirea lui Dumnezeu, o iubire care, dacă este acceptată, vindecă, transfigurează, face să trăim într-un mod nou.

Este un Cuvânt plin de lumină: luminează existența, dar fără să orbească; arată calea, dar fără să forțeze; luminează chiar și adâncurile inimii, dar fără să rănească.

Este un Cuvânt creator: el sustrage din tot ceea ce distruge oamenii, din tot ceea ce se opune lui Dumnezeu, din tot ceea ce subminează posibilitatea de creștere și de plinătate. Discipolul lui Isus nu se poate lipsi de acest Cuvânt: este hrana sa, resursa sa, sursa unei înțelepciuni necunoscute.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI – 

UN CUVÂNT AUTORITAR, CARE SCHIMBĂ VIAȚA

de Emanuele Bordello

▶ Câte cuvinte? Astăzi suntem literalmente inundați de cuvinte, imagini, mesaje… Mass-media ne pune la dispoziție o cantitate atât de mare de date și informații, încât principala problemă este acum, în esență, una: selectarea lor. Printre numeroasele cuvinte care ne inundă, trebuie mai întâi să se facă un discernământ cu privire la veridicitatea lor: există într-adevăr cuvinte care înșală, cum ar fi fake news sau anumite ideologii patologice, dar și anumite spiritualități deviante. Apoi, însă, mai există și, mai ales, problema semnificației: multe cuvinte, de fapt, deși nu sunt false în sine, sunt pur și simplu goale, rămân la suprafață, au gust de bârfă.

Cât de des discursurile noastre sunt obosite și depășite, nu impresionează pentru că le lipsește autoritatea: gândiți-vă, de exemplu, la lumea publicității, dar și la sloganurile religioase, care sunt cu atât mai triste cu cât se prefac mai mult că sunt vesele…

Paradoxal, cu cât se caută mai mult eficiența de una singură, fără referire la un conținut real, cu atât se obțin cuvinte mai nesemnificative. Deși suntem copleșiți de cuvinte, în realitate suntem mai flămânzi ca niciodată de un cuvânt semnificativ, nu doar unul care să aibă sens, ci unul care să genereze sens în viața celor care îl primesc. Cum să obținem un cuvânt care să aibă greutate, consistență și care să nu fie „ca paiele pe care le împrăștie vântul”, ca să împrumutăm o imagine din Psalmi? Unde să găsim un cuvânt care să emoționeze, care să afecteze, care să schimbe vieți?

▶ Cuvântul lui Isus. Evanghelia după Marcu, în pericopa din această duminică, ni-l prezintă tocmai pe Isus ca sursă a unui cuvânt diferit, un cuvânt cu autoritate, un cuvânt care face diferența. Marcu, relatând prima zi a activității publice a lui Isus, în Cafarnaum, descrie învățătura sa. Din aceasta se omite conținutul, dar se subliniază un aspect pe care astăzi l-am numi performant: nu atât „ce”, cât „cum”, felul în care Isus vorbește, stilul său, efectul pe care îl are asupra ascultătorilor săi. „Îi învăța ca unul care are autoritate, și nu în felul cărturarilor” (Mc 1,22). Isus frapează pentru că vorbește cu autoritate, spre deosebire de elita religioasă a vremii; prin cuvintele sale, el manifestă autoritate (exousía). Autoritatea cuvintelor lui Isus stârnește uimire, este izbitoare, nu trece neobservată: „Ce este aceasta?” (Mc 1,27). Exorcizarea omului posedat de un duh necurat arată eficacitatea cuvântului lui Isus: nu se încheie cu un discurs frumos, ci este un cuvânt care lucrează, eficient, un cuvânt care acționează.

„Economia revelației, spune Conciliul al II-lea din Vatican (Dei Verbum 2), se desfășoară prin evenimente și cuvinte [gestis verbisque] intim legate între ele”. Dumnezeu se revelează ca fiind demn de încredere, demn de credință, pentru că al său este un cuvânt creator, care acționează, care devine eveniment. Vedem acest lucru realizat în mod convingător în Isus, care nu numai că a anunțat prin cuvinte Împărăția viitoare, dar a manifestat-o prin semnele pe care le-a făcut și, mai ales, a dat mărturie despre aceasta prin darul propriei sale vieți. Cuvântul său este autoritar, pentru că manifestă o profunzime, izvorăște din ființa sa, adică vine din comuniunea sa unică cu Dumnezeu, și în același timp inaugurează o posibilitate inedită de iubire între ființe umane, sub forma dăruirii reciproce.

Sub cruce va fi recunoașterea a ceea ce este Isus, răspunsul la întrebarea despre identitatea sa, care străbate întreaga Evanghelie după Marcu, pe buzele centurionului care exclamă, văzându-l murind: „Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!”. Autenticitatea cuvântului lui Isus constă în faptul că forma și conținutul mesajului său coincid perfect: ceea ce este proclamat – Dumnezeu ca evanghelie (Mc 1,15), ca promisiune bună pentru viața umană – este, de asemenea, trăit integral, fără rezerve și până la capăt.

▶ De la Cuvânt la viață. E această dăruire de sine, care dezvăluie în același timp identitatea lui Isus și fața iubitoare a Tatălui, pe care suntem invitați să îl redescoperim atunci când celebrăm Euharistia. Cuvintele noastre vor fi semnificative, autoritare, dacă nu vor rămâne doar cuvinte, fără legătură cu viața: dacă vor manifesta ființa noastră în comuniune cu Dumnezeu, cu frații și surorile noastre și cu creația; dacă vor fi cuvinte lucrătoare, dădătoare de gesturi credibile de convertire. Primul pas, în acest sens, este să ne lăsăm provocați în mod personal și realist de Cuvântul ascultat și celebrat: precum Antonie, tatăl călugărilor, care, auzind într-o zi în biserică episodul evanghelic al tânărului bogat proclamat în biserică („Du-te, vinde tot ce ai și dă săracilor; apoi vino și urmează-mă”), l-a înțeles ca pe un cuvânt rostit „doar pentru el” (Viața lui Antonie, 2,4) – un cuvânt autoritar, capabil să schimbe viața lui și, prin exemplul său, pe cea a multor alții după el.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură ne vorbește despre profetul care este descris ca fiind un „om al Cuvântului”: Dumnezeu își manifestă dorința de relaționare și comuniune căutându-l pe fiecare om prin Cuvântul său și așteptând un răspuns.

În cea de-a doua lectură, Paul îl invită pe fiecare creștin, celibatar sau căsătorit, să aibă o relație stabilă și constantă cu Dumnezeu, luptând împotriva distragerilor care îi îndepărtează de El.

Evanghelia lui Marcu ni-l prezintă pe Isus ca sursă a unui Cuvânt diferit, autoritar; un Cuvânt care face diferența și aduce eliberare.

PRIMA LECTURĂ

Prima lectură face parte dintr-o secțiune a cărții Deuteronomului în care sunt descrise instituțiile lui Israel: judecătorii (Dt 16,18-17,13), regii (Dt17,14-20), preoții (Dt18,1-8) și profeții (Dt18,9-22). Profetul este una dintre „autoritățile” lui Israel, dar are o calitate superioară, din cauza asocierii explicite cu Moise: „un profet egal cu mine” (Dt18,15). În plus, spre deosebire de celelalte autorități, profetul este ridicat de Dumnezeu – „Domnul Dumnezeul tău îți va ridica un profet dintre frații tăi” (Dt 18,15; cf. Is 6,6-7; Ier 1,5-10; Am 7,14-15) – și nu-și primește funcția pe cale ereditară (ca regele și preotul). El se află „în mijlocul” poporului și este „pentru” el, un dar de la Dumnezeu destinat să citească în profunzime evenimentele istoriei, să recunoască prezența lui Dumnezeu și să o anunțe poporului.

Vocația profetului este un răspuns la o cerere formulată de popor pe Sinai: „Să nu mai aud (Israel) glasul Domnului Dumnezeului meu […] ca să nu pier” (Dt 18,16). Măreția lui Dumnezeu înspăimântă și de aceea Domnul vine în întâmpinarea slăbiciunii poporului: Dumnezeu însuși va chema o persoană din popor, punându-i cuvintele sale în gură (Dt 18,18; cf. Is 51,16; Ez 3,1-3). Profetul este astfel calificat drept „om al Cuvântului”, manifestând astfel noutatea absolută care se găsește în Biblie: Dumnezeu își manifestă dorința de relație și de comuniune căutându-l pe fiecare om cu Cuvântul său și așteptând un răspuns. Nimeni nu-și poate atribui această onoare și nici nu se poate face vocea altor dumnezei (Dt 18, 20): profeția este un dar. Această vestire răsună în liturghie ca o garanție sigură: Dumnezeu continuă să ridice profeți capabili să se facă interpreți ai cuvântului lui Dumnezeu, nu încetează să susțină Biserica cu sfinți. Pe de altă parte, cartea Deuteronomului pune adunarea în condiția de a fi capabilă să recunoască cuvântul divin, stimulând și cultivând vocația profetică a tuturor credincioșilor prezenți la liturghie.

A DOUA LECTURĂ

În cea de-a doua lectură, Paul, fără a diminua în vreun fel valoarea căsătoriei creștine, recunoaște totuși că starea celor care rămân fecioare pentru Isus Cristos este deosebit de favorabilă, deoarece pot trăi o relație exclusivă și atotcuprinzătoare cu Domnul. Această considerație inițială este și mai clară din v. 35: Paul expune preferința sa pentru viața fecioarei consacrate Domnului, pentru câștig („spun aceasta de dragul vostru”) și nu atât pentru a impune o povară insuportabilă („nu pentru a vă lega”); scopul cuvintelor sale este astfel clar, literalmente sună astfel: „pentru buna rânduială și pentru prezența (voastră) constantă înaintea lui Dumnezeu, ca să nu aveți nici o distracție” (v. 35). Fiecare creștin, fie că este celibatar sau căsătorit, este chemat să aibă o relație stabilă și constantă cu Dumnezeu, combătând distragerile care îl îndepărtează. Din acest motiv, condiția de viață a celibatarului este favorizată, el nu poate decât să se preocupe și să se îngrijească (pentru grecescul merimnáō, cf. 1Cor 12,25; Fil 2,20) de a-i plăcea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, situația persoanelor căsătorite poate fi mai nefavorabilă, pentru că sunt „împărțite” (v. 33), au două „iubiri”care le mișcă interesul, Dumnezeu și soțul (sau soția), se pot îndepărta mai ușor de Dumnezeu. Astfel, insistând asupra condiției speciale a celor care se dedică în mod special lucrurilor Domnului, Paul oferă o indicație pentru toți creștinii, care se face ecoul a ceea ce s-a spus în prima lectură: fiecare credincios este chemat la sfințenie (v. 34) și aceasta se realizează prin legătura cu Dumnezeu.

EVANGHELIA

Primul capitol al Evangheliei după Marcu descrie „o zi obișnuită” a lui Isus în Cafarnaum, de dimineața până la apusul soarelui. Cafarnaum este satul în care Isus este primit acasă de către Petru. Numele acestui loc este destul de semnificativ, deoarece poate fi tradus atât prin „sat de mângâiere (naḥum)”, cât și prin „sat de frumusețe (na’um)”. Destinul Cafarnaumului se împlinește, așadar, în Isus Cristos, adevăratul mângâietor (Is 40,1), „cel mai frumos dintre fiii omului” (Ps 45,3); el este cel care aduce un Cuvânt capabil să aline durerea și să dea mângâiere.

 Sabatul. Isus nu trece prin Cafarnaum într-o zi oarecare, ci sâmbăta. Sabatul este un dar extraordinar pe care Dumnezeu l-a făcut lui Israel (Ex 20,8-11), o zi consacrată lui Dumnezeu, în care se comemorează creația (Gen 2,1-4) și Paștele (Dt 5,15). Întrerupând orice muncă (Ex 35,3), credincioșii își manifestă credința în Dumnezeu printr-un semn material: toată munca umană poate înceta pentru o zi, deoarece „dacă Domnul nu zidește casa, în zadar se trudesc constructorii” (Ps 127,1). Tradiția iudaică amintește că Sabatul este întâmpinat cu aprinderea lumânărilor (Mishnah Šabbat, 2) și din acest motiv nu este surprinzător versetul recitat la Aleluia: „Poporul care locuia în întuneric a văzut o lumină mare” (Mt 4,16); Isus intră în sinagogă aducându-i adevărata lumină. În plus, în timp ce celelalte zile ale săptămânii sunt împerecheate, Sabatul este singura zi care nu are pereche; de aceea este asemănătoare unei mirese care își așteaptă mirele, pe Mesia (Talmudul babilonian, Shabat, 119a). Isus a apărut în sinagogă în ziua de Shabat, împlinind această așteptare.

 Învățătura. În sinagogă, Isus Cristos învață (rădăcina didáskō se repetă de trei ori în v. 21-22), adică își desfășoară una dintre activitățile sale principale. Misiunea lui Isus este astfel calificată drept o slujire a Cuvântului, prin care el luminează mințile ascultătorilor săi și îi introduce în adevărata înțelepciune. Cuvântul lui Isus nu este însă doar o comunicare de informații, ci este prezentat ca o acțiune eficientă: „Îi învăța ca unul care are autoritate” (v. 22). Termenul exusía, tradus prin „autoritate”, are o gamă largă de sensuri: indică în primul rând capacitatea, puterea (In 10,18), dar și guvernarea efectivă (Sir 10,4; Dan 3,10); acest tip de putere se exercită prin cuvânt și, prin urmare, termenul „autoritate” poate indica și actul lingvistic care realizează ceea ce enunță, cuvântul capabil să aibă un efect concret în realitate (Mt 9,6-8; cf. Fap 8,19).

 Duhul necurat. Un om care avea un „duh necurat” (Zah 13,2) începe apoi să strige. Impuritatea este starea celui care nu se poate apropia de sacru și nu poate intra astfel în contact cu sfințenia lui Dumnezeu (Lev 10,10); starea de impuritate este adesea contractată prin contactul cu tărâmul morții (Lev 15,31; Num 19,13.18-19; 2Reg 5,7-15): a deveni impur înseamnă, într-un fel, a fi marcat de moarte.

„Ai venit să ne distrugi? Ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu”. Prima întrebare arată un mod semitic de a se exprima și ar trebui tradusă: „Ce este între noi și tine?” (2Sam 16,10; 1Reg 17,18); prin ea se exprimă o detașare puternică între oameni. A doua întrebare, în schimb, este capricioasă și se bazează pe o minciună: Isus nu a venit să „distrugă”, ci să salveze și să dea viață; verbele apóllymi, „a pierde, a ruina” (folosit aici), și sózō, „a salva”, de fapt, sunt considerate în mod explicit ca fiind antonime (Mt 8,25; Lc 6,9). Prin urmare, apelativul „sfânt al lui Dumnezeu” este folosit de duhul necurat pentru a sublinia și mai mult detașarea și distanța lui Dumnezeu față de om (Lev 11,44-45), fără a recunoaște că Dumnezeu este sfânt pentru că îl iubește pe păcătos (Os 11,9); sfințenia lui Dumnezeu se manifestă în mod desăvârșit în Isus Cristos, care se apropie de oameni tocmai pentru că nu vrea ca nimeni să se piardă (cf. apóllymi în In 3,16; 10,28; 17,12).

 Taci din gură! (v. 25). Isus nu se limitează la a răspunde, ci îl mustră cu autoritate pe duhul necurat (epitímēsen, cf. Zah 3,2; Mc 8,32-33), fără a intra în dialog, ci obligându-l să tacă. Tradiția creștină a legat această atitudine a lui Isus Cristos de sfatul înțelept de a reduce la tăcere gândurile care vin de la cel rău: „În ispite, Isus nu dialoghează niciodată cu diavolul” (Papa Francisc, Angelus, 21 februarie 2021). După acest semn, poporul este uimit și confuz în fața autorității extraordinare a lui Isus (v. 27: „o învățătură nouă, dată cu autoritate”). Exorcizările erau practicate în mediul iudaic (există câteva atestări și la Qumran), dar ritualul cerea ca exorcistul să își bazeze acțiunea pe numele lui Dumnezeu și nu pe el însuși. În schimb, Isus se adresează duhului necurat într-o manieră directă, manifestând astfel puterea Cuvântului său asupra ispitelor și forțelor care îl țin captiv pe om.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 554/ianuarie-februarie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Isus învățând în sinagogă

Hits: 57