„Cuvântul, izvor de cunoaștere” – Meditație pentru Duminica a II-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

A II-A DUMINICĂ TPA B

14 IANUARIE 2024

CUVÂNTUL, IZVOR DE CUNOAȘTERE

Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde în viața noastră într-un mod surprinzător și ne invită să ne deschidem inimile și mințile la chemarea sa, pentru a intra împreună cu Isus într-o nouă relație cu Dumnezeu. În centrul primei lecturi se află experiența lui Samuel de a fi chemat de Dumnezeu. În noaptea și în confuzia „cuvintelor”, tânărul învață să discearnă Cuvântul, intrând astfel într-o relație unică cu Dumnezeu, care nu încetează să se adreseze umanității. În cea de-a doua lectură, Paul ne amintește semnificația teologică a trupului și relația sa de neegalat cu Duhul Sfânt, în care credincioșii se recunosc ca parte a trupului unic al lui Cristos. Evanghelia ne prezintă tranziția de la vechiul legământ profetic al lui Ioan la noutatea prezenței lui Isus. Botezătorul este cel care îl recunoaște pe „Mielul lui Dumnezeu” și îi îndrumă pe discipolii săi spre el, pentru ca aceștia să îl cunoască și să rămână cu el.

„ÎNVĂȚĂTORULE, UNDE LOCUIEȘTI?”        

de Roberto Laurita

Relatarea de astăzi nu este doar povestea întâlnirii dintre Isus și primii ucenici. Felul în care ne-o prezintă evanghelistul ne arată clar că, în această experiență, fiecare creștin este invitat să se regăsească pe sine însuși. Și astfel, mergem mult dincolo de Andrei, de celălalt ucenic (care este probabil Ioan însuși) și de fratele lui Andrei, Simon. Ajungem la itinerariul credinței fiecărui bărbat și femeie care a pornit să-l urmeze pe Isus.

Totul începe cu cuvântul lui Ioan Botezătorul, o indicație simplă și clară, extrem de clară, un fel de „arătare cu degetul” către Isus pentru a-i dezvălui identitatea: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” Da, chiar de la începutul istoriei noastre de credincioși există o arătare cu degetul, există cineva care și-a asumat același rol ca și Botezătorul și ne-a indicat pe Isus ca fiind cel trimis de Dumnezeu. Părinții noștri, un preot, o călugăriță, un catehet, un educator care a avut un loc important în viața noastră.

Însă acest lucru nu a putut fi suficient. În spatele acestei „umblări” se află o realitate care stă la baza oricărei experiențe de credință. A crede implică o detașare, o direcție, un dinamism: nu se poate rămâne acolo unde se află, nu se poate să fii sedentar. Acest cuvânt care a ajuns la noi ne „mobilizează”, ne induce să ne lăsăm conduși de dorință. Este atitudinea celor care caută, a celor care nu se pot mulțumi cu ceea ce au și cu ceea ce sunt.

O decizie care nu trece neobservată: Isus observă acest lucru și le adresează celor doi o întrebare: „Ce căutați? Ce vă mișcă? De ce mă urmați?” Răspunsul nu este precis, circumstanțial: este dictat nu de nevoia de a căuta adevăruri, ci de a întâlni în mod autentic pe trimisul lui Dumnezeu. Și de aceea cei doi spun: „Unde te duci?”. Nu este o apropiere de idei, de noțiuni, ci o adeziune globală: la persoană, la ceea ce o caracterizează, la proiectul său. Răspunsul nu poate fi decât pe aceeași lungime de undă: „Veniți și vedeți”.

Fii cu mine, ia-ți tot timpul de care ai nevoie pentru a mă cunoaște, pentru a intra în mister. Este singular faptul că Isus nu-și manifestă identitatea, nu face proclamații, ci te invită să „fii cu el”. Este o pedagogie singulară, pe care cateheza noastră grăbită și dogmatică a uitat-o prea des. Pentru ca întâlnirea să aibă loc, este nevoie de timp. Important nu este ‘a înțelege’, ‘a pricepe’, ci ‘a participa’, ‘a fi împreună’. Pentru că aici nu este vorba de a învăța o lecție, ci de întâlnirea cu cel care ne schimbă numele pentru că ne schimbă viața.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

O CHESTIUNE DE PRIVIRI

de Paola Bignardi

Puterea unei priviri! Patru pescari întâlnesc privirea lui Isus și se hotărăsc să îl urmeze.

Se pare că doar cuvintele pe care le rostește Isus sunt importante; riscăm să neglijăm gesturile, atitudinile, modul său de a se raporta la oameni. Există mesaje care sunt chiar mai puternice decât cuvintele: sunt cele care ating întreaga persoană, care ajung la inimă!

Privirea este unul dintre aceste limbaje.

Există o expresie populară care spune că „ochii sunt oglinda sufletului”, pentru a spune că prin intermediul privirii spunem și „ascultăm” în profunzime, înțelegem prin intermediul privirii ce vrea să ne spună cealaltă persoană, dar și ce ar putea să ne ascundă. Prin privire citim profunzimea vieții celuilalt, a inimii sale, a cuvintelor nespuse și nerostite.

Privirea dezvăluie misterul: cel al fraților și surorilor noastre, al nostru, dar și al Domnului. Este o relație care nu atinge, care nu posedă și care, totuși, atinge profunzimi de neimaginat. Stabilește o relație care are lejeritatea a ceea ce este imaterial și care, tocmai din această cauză, atinge cele mai misterioase profunzimi ale persoanei.

Evanghelia este plină de priviri, în primul rând de cele ale Domnului Isus: privirea care îl cheamă pe Levi, care îi invită pe primii discipoli de-a lungul lacului, care îl face pe Zaheu să coboare din copacul său, care îl iartă pe Petru după trădarea sa…; privirea de iubire îndreptată spre tânărul bogat și ochii triști ai celui care nu poate intra în acest joc profund. Privirea lui Isus cheamă, tulbură, vindecă, schimbă vieți, pentru că ajunge la inimă.

Și apoi sunt privirile oamenilor pe care îi întâlnește: acele priviri sunt ale noastre, ne spun, ne permit să ne interpretăm și să ne înțelegem propria conștiință. Priviri care invocă, priviri uimite, priviri întunecate de lacrimi… Și, de asemenea, priviri negate de noapte, de orbire, de durere… Și priviri care nu sunt încă acolo, priviri din viitor, priviri care privesc dincolo, dincolo de Dumnezeu, în viitorul pământului și al istoriei.

Privirea lui Isus către pescarii de pe malul lacului le schimbă viața. Ce au văzut ei în ochii Domnului? Putem doar să ne imaginăm, noi, ucenicii de astăzi, care nu avem ocazia de a-l întâlni fizic pe Isus, dar care, în Duh, avem posibilitatea de a-i simți privirea în noi, de „a fi” în ea, de a ne simți văzuți în adevărul vieții noastre, primiți în aspirațiile și fragilitățile noastre, iubiți în mila sa.

Contextul în care trăim astăzi este anonim și impersonal. Mergem dimineața la serviciu în mijlocul unei mulțimi care nu este altceva decât o sumă de singurătăți, unul lângă altul în același tren, fiecare cocoțat pe telefonul mobil care îi permite să fie în altă parte decât în acel loc. Nu există singurătate mai profundă decât atunci când te afli în mijlocul unei mulțimi care, în distragerea ei, te face să te simți un nimeni.

Una dintre nevoile oamenilor de astăzi este să iasă din anonimatul care caracterizează relațiile; oamenii au nevoie să se simtă văzuți de cineva a cărui privire, a cărui atenție pare să le redea o identitate. Există multe inițiative frumoase în comunitățile noastre, ele sunt făcute pentru toată lumea, dar ele riscă să nu ajungă la nimeni.

Isus și-a chemat poporul privindu-l unul câte unul. Cine știe dacă nu cumva într-o zi s-a gândit: „Lumea întreagă mă așteaptă, iar eu sunt aici, pe străzile unei țări care nu este centrul lumii, căutându-i unul câte unul pe cei cărora le încredințez sarcina de a transforma lumea!”. Și totuși, nu s-a lăsat deturnat de la acest stil, cel al drumului personal, cel care ajunge la fiecare persoană în parte, pentru că nu poți privi mulțimea în ochi!

Pe de altă parte, fiecare persoană este o totalitate și, privindu-i în ochi, ajungem la un fragment care reflectă întregul. Cine știe dacă modul nostru de a vesti vestea bună a Evangheliei nu are nevoie de același lucru: doi ochi care te privesc și care, în adâncul lor, resuscitează dorințele bune care sălășluiesc în noi.

O privire care este deja, în sine, Evanghelia. O privire de iubire are puterea de a cuceri, mult mai mult decât multe cuvinte; o privire de dispreț reușește să ne facă să ne simțim fără valoare, chiar și în cuvinte de apreciere; o privire de reprobare trezește îndoieli, poate pocăință… O privire de atenție trezește demnitatea.

Mergeam pe o stradă din Milano când am întâlnit unul dintre numeroșii săraci de astăzi, acei tineri care maschează umilința cerșetoriei prin vânzarea de lucruri (inutile). Mi-a oferit ceva; i-am spus că nu mă interesează, iar el m-a surprins exclamând: „Mi-a zâmbit, mi-a zâmbit!”. Nu mi-am dat seama, dar felul în care l-am privit a fost suficient pentru a-l face să creadă că poate continua dialogul cu mine. M-am întors acasă cu trei perechi de ciorapi de care nu aveam nevoie și pe care nu îi voi purta niciodată, plini de paiete și sclipici. Dar îi am în continuare: îmi vorbesc despre un tânăr care s-a simțit privit și care și-a văzut demnitatea recunoscută într-un zâmbet.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Tânărul Samuel nu l-a experimentat încă pe Dumnezeu: ajutorul lui, Eli îl va educa la dimensiunea ascultării. Prin acceptarea cuvântului lui Dumnezeu, el va putea să-și asume vocația de profet.

Psalmul responsorial: Psalmul 39 este vocea celui care a experimentat că încrederea în Dumnezeu este un motiv de bunătate și de bucurie: cel care este discipol ascultă, primește și trăiește ceea ce a înțeles.

A doua lectură: Paul ne ajută să înțelegem umanitatea noastră ca un loc locuit de Duhul. Ceea ce experimentăm prin umanitatea noastră ne ajută să construim relații sănătoase, să facem vizibil chipul lui Cristos înviat care locuiește în noi.

Evanghelia: Relatarea evanghelică descrie chemarea primilor ucenici: întâlnirea acestor oameni cu Maestrul este un moment de ascultare și observare. Ei locuiesc cu Isus, rămân cu el, cu umilință și răbdare.

PRIMA LECTURĂ

Samuel este fiul pe care Dumnezeu l-a dăruit Anei cea stearpă, iar numele său (šemu’el), grație unui joc de cuvinte, exprimă tocmai măreția acestui dar: „L-am întrebat pe Domnul despre el (še’iltìw)” (1Sam 1,20). Samuel este semnul că Dumnezeu ascultă rugăciunea omului smerit. Samuel este chemat în timp ce doarme în fața Sfintei Sfintelor, unde se află chivotul (1Sam 3,3; cf. Ex 26,31-37), în prezența lui Dumnezeu, în sanctuarul din Șilo. Domnul îl cheamă de trei ori, dar el se duce mereu la Eli (1Sam 3,4-8), confundând cuvântul divin cu cel al preotului.

Tripla repetare are mai multe consecințe. Chemarea este o inițiativă absolut divină: Dumnezeu este cel care pătrunde în viața lui Samuel și continuă să-l caute fără să obosească. Pe de altă parte, Samuel nu înțelege, pentru că „nu-l cunoscuse pe Domnul” (1Sam 3,7); această precizare arată că nu are caracteristici speciale, este ca toți ceilalți, incapabil să asculte cuvântul divin (1Sam 2,12). În sfârșit, este necesară medierea lui Eli, deși este un preot slab, incapabil să corecteze erorile fiilor săi (1Sam 2, 22-25).

Liturghia îndeplinește simultan aceste trei condiții: Dumnezeu îl cheamă pe fiecare credincios prin proclamarea Cuvântului, care poate deveni din ce în ce mai familiar prin medierea și mărturia creștinilor (slujitori și laici). Episodul se încheie cu cea de-a patra apariție: de data aceasta, nu se spune doar că Dumnezeu l-a „chemat”, ci, literalmente, că „a venit” și „a stat” lângă tânăr și i-a repetat numele de două ori: „Samuel, Samuel” (1Sam 3,10). Același lucru se întâmplă cu patriarhii (Gen 22,1; 46,2) și cu Moise (Ex 3,4), și este un semn că Dumnezeu își manifestă cu tărie intenția de a intra într-o relație: în timp ce Samuel nu-l cunoaște pe Dumnezeu, Domnul îi cunoaște bine numele și îl pronunță de mai multe ori. Lectura se încheie asigurând că cuvântul lui Dumnezeu transmis cuvintelor omenești ale lui Samuel nu va cădea la pământ, va fi eficient și nu se va risipi (1Sam 3,19).

A DOUA LECTURĂ

Predicând unei adunări care formulase unele întrebări referitoare la comportamentul sexual, Paul arată clar că credința noastră nu separă trupul de suflet: nu se poate crede că ceea ce face cineva cu trupul său nu are niciun impact asupra dimensiunii profunde a ființei, deoarece trupul este elementul care permite persoanei să intre în relații și care va învia în ziua de apoi (v. 14). „Trupul este pentru Domnul, iar Domnul este pentru trup” (v. 13), relația cu Dumnezeu nu se realizează doar ca realitate spirituală, ci și în darul integral al sinelui (Rom 12,1); acțiunile „trupești” și deciziile concrete nu sunt indiferente față de viața de credință, ci o condiționează și o favorizează. Domnul a înviat și relația cu el îi face pe creștini „mădulare” ale trupului lui Cristos (v. 15). Biserica nu este doar o clădire de ziduri, ci o comuniune de persoane și poate fi recunoscută atunci când intră în contact cu creștinii (1Cor 12,12). În acest punct intervine surpriza din v. 17: „Cel care se unește cu Domnul este un singur duh cu el”. Discursul de până acum a fost despre trup, acum Paul face un salt înainte: oferirea trupului propriu lui Isus Cristos nu duce la a fi „un singur trup”, ci „un singur duh” cu el, relația atinge un grad de intimitate fără precedent și devine mai profundă decât cea care leagă soțul și soția.

Din acest motiv, sexualitatea dezordonată este un rău care, afectând trupul (v. 18), are un efect interior și poate rupe legătura cu Dumnezeu! Ultima afirmație capitală le reia pe cele precedente și le sintetizează: „trupul tău este templul Duhului Sfânt” (v. 19); imaginea templului este deja folosită pentru Biserică (1Cor 3,16) și arată că prezența Duhului nu neagă valoarea trupului, ci ridică persoana la adevărata sa demnitate.

EVANGHELIA

Narațiunea primului capitol al Evangheliei lui Ioan este alcătuită din trei zile (v. 19-28; v. 29-34; v. 35-42) în care Ioan Botezătorul rostește o mărturie al cărei conținut crește progresiv și care culminează în cea de-a treia zi (In 1,35-41), când Ioan dispare pentru a-i face loc lui Isus. Evanghelia precizează că Ioan Botezătorul „stătea cu cei doi ucenici ai săi” (v. 35) și subliniază astfel relația stabilă și fidelă cu maestrul. Textul relevă, de asemenea, că privirea sa este fixată asupra lui Isus cu o mare intensitate (se folosește intensiv oemblépō): Ioan este capabil să vadă dincolo de aparențe!

 Iată Mielul lui Dumnezeu. Botezătorul repetă ceea ce a spus deja în Ioan 1, 29: „Iată Mielul lui Dumnezeu”, folosind un simbol biblic puternic. Isus este, de fapt, adevăratul miel pascal (Ex 12,3): el este ucis atunci când mieii erau sacrificați în Templu pentru celebrarea Paștelui (In 19,14); ca și în cazul animalului (Ex 12,46), niciun os nu este rupt la Isus (In 19,33); isopul folosit pentru a-i oferi un burete înmuiat în oțet (19,29), amintește relatarea primului Paște a lui Israel (Ex 12,22). Isus este „Paștele nostru” (1Cor 5,7), permițându-le credincioșilor să treacă prin momentele în care viața și moartea se apropie periculos de mult (1Pt 1,19), la fel ca pentru Israel în noaptea eliberării, când îngerul a trecut peste casele însemnate cu sânge (Ex 12,23).

Pe de altă parte, simbolul mielului le dezvăluie ucenicilor că Isus va obține victoria asupra morții într-un mod surprinzător: de data aceasta, trecerea se va realiza cu un miel viu care, „dus la tăiere” (Is 53,7), nu-și va deschide gura. Imaginea amintește de figura Robului Domnului, profetul care își îndeplinește misiunea trecând prin dureri intense, purtând suferințele poporului (53,3-5). Referirea la slujitor mărturisește că în întunericul morții este posibil să se vadă lumina divină și să fie consolată de relația cu Dumnezeu, așa cum i s-a întâmplat lui Isus Cristos, în timpul patimilor (In 16,32; cf. leul- miel din Ap 5,5-6).

 Ce căutați? Cuvântul lui Ioan Botezătorul i-a condus pe cei doi ucenici la întâlnirea cu Isus Cristos („auzindu-l vorbind astfel, l-au urmat pe Isus”, In 1,37). Prin urmare, acest pasaj oferă o îndrumare valoroasă pentru toți cei care predică Evanghelia. Cuvântul slujitorului sau al catehetului este eficient doar dacă nu este autoreferențial și favorizează întâlnirea cu Isus Cristos. Isus admiră spectacolul celor doi bărbați care se îndreaptă spre el (verbul grecesc theasámenosînseamnă literal „a contempla”) și pronunță primele sale cuvinte: „ce căutați?”

Verbul „a căuta” poate fi folosit atât pentru căutarea sensului care duce la o decizie (Sir 7,8; 1Cor 10,33), cât și pentru căutarea lui Dumnezeu (Mt 6,33; cf. In 8,2). Prin urmare, întrebarea îi trimite la aspirațiile lor cele mai profunde; Isus nu formulează o întrebare referitoare la identitatea sa („pe cine căutați?”), ci îi interoghează cu privire la dorința lor.

 Rabi, unde locuiești? În tradiția iudaică, discipolii erau cei care căutau învățătorul, persoana cu autoritate în care recunoșteau lumina unei înțelepciuni speciale. Odată întâlnit, rabinul nu transmitea doar un „mesaj”, o serie de noțiuni, ci mai ales oferea propria mărturie personală: propria sa viață devenea o sursă prețioasă în care se putea contempla o modalitate concretă de întrupare a înțelepciunii. Acesta este motivul pentru care și discipolii puteau să locuiască alături de el. În Evanghelie, însă, întrebarea discipolilor atinge un grad mai mare de profunzime. Într-adevăr, de multe ori întrebarea „unde?” (In 1, 39; 7,11.35) este adesea folosită pentru a se referi la originea lui Isus și la identitatea sa divină, în timp ce verbul „a locui” (ménō) introduce o temă-cheie pentru Evanghelia lui Ioan: ucenicii vor trebui să descopere că intimitatea lor cu Isus nu se va limita la o simplă apropiere, ci Isus va locui în ei și ei în el (In 15,4-7), grație Duhului Sfânt (In 14,17), creând o comuniune și o apropiere chiar mai mare decât cea dintre bărbat și femeie (lectura a doua, 1Cor 6,17).

 Veniți și vedeți. În deplină continuitate cu întrebarea lor, Isus nu propune o doctrină, ci îi invită să împărtășească o experiență (v. 39). Întâlnirea este descrisă fără a da detalii, pentru ca fiecare credincios să găsească spațiu pentru experiența sa personală. Versetul insistă asupra ascultării perfecte a ucenicilor (sunt folosite aceleași verbe: „s-au dus și au văzut”) și mai adaugă doar un singur verb: „au rămas cu el” ( v. 39), cu precizarea că era ora zece (patru după-amiaza). Experiența lor nu este trecătoare, nu se duc să se uite în jur; văzându-l pe Isus, rămân aproape de el, înțelegând că el este cheia căutării lor. Întâlnirea este atât de decisivă încât Evanghelia consemnează chiar și ora; în curgerea continuă a timpului, acel moment se imprimă în memoria lor și devine o amintire de neșters, cel mai important eveniment din viața lor.

 L-am găsit pe Mesia. În v. 40 se spune că unul dintre cei doi ucenici ai lui Ioan Botezătorul este Andrei, fratele lui Simon Petru. Precizarea este importantă, pentru că arată că Evanghelia este vestită prin propagare, binele care este cunoscut tinde să se răspândească și să implice și pe alții. De fapt, Andrei împărtășește fratelui său propria descoperire, pentru că recunoaște că l-a întâlnit pe Mesia, salvatorul așteptat de Israel, și îl duce la Isus; în Andrei se regăsește vocația fiecărui creștin: să invite pe oricine la întâlnirea cu Isus Cristos.

 Chephas. Isus își fixează privirea (emblépō este folosit din nou ca în In 1,39) asupra lui Simon, arată că îi cunoaște numele: „tu ești Simon, fiul lui Ioan”, apoi îl schimbă în „Chefa, care înseamnă Petru”. În acest fel, identitatea lui Simon este redefinită prin acțiunea lui Dumnezeu (folosirea pasivului „va fi chemat” este un mod de a face aluzie la inițiativa divină), apoi prin legătura sa cu el și mandatul său în numele celor care îi vor fi încredințați. Așa cum se întâmplă adesea în viața fiecărui credincios, întâlnirea cu Isus Cristos relansează drumul vieții, transformându-l din căutarea afirmării propriei identități, în conștiința de a avea o misiune și o vocație.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 554/ianuarie-februarie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Ottavio Vannini, Sfântul Ioan arătându-i-l pe Cristos Sfântului Andrei 

Hits: 61