„Împlinirea mântuirii”- Meditație la Botezul Domnului

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp  un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

BOTEZUL DOMNULUI

7 IANUARIE 2024

ÎMPLINIREA MÂNTUIRII

Isaia (prima lectură), în imaginea banchetului, relatează momentul comuniunii depline cu Dumnezeu prin acceptarea cuvântului său de milostivire; acesta, ca ploaia care fertilizează pământul, împlinește dorința de mântuire. Iubirea față de Dumnezeu este autentică prin iubirea față de Fiul și porunca sa de iubire față de toți cei pe care Dumnezeu i-a născut (a doua lectură). Victoria asupra lumii se realizează pentru cel credincios prin credința în Isus, Fiul lui Dumnezeu. Apa și sângele istoriei umane sunt semne mântuitoare ale umanității lui Isus, iubit de Tatăl și vizitat de Duhul Sfânt. În botez (Evanghelie), Ioan este prezentat ca poarta de intrare în misterul lui Isus. După Ioan Botezătorul vine cel mai puternic, care duce la bun sfârșit opera de mântuire divină, restabilind dialogul dintre Dumnezeu și umanitate.

ÎNCEPUTUL MISIUNII

de Roberto Laurita

Avea treizeci de ani și până atunci nu făcuse mare lucru. Avea o existență absolut normală într-un sat din Galileea, Nazaret. Acolo l-au văzut crescând și devenind bărbat. Fără a da cont, fără pași miraculoși, fără a lăsa să se întrevadă nimic ciudat. Inserat în viața unor oamenilor săraci, care cunosc bine cotidianul, incertitudinile zilnice, foamea, setea, bolile. Participant la vicisitudinile unui popor, înrobit de puterea romanilor, dar și hrănit de Sfintele Scripturi și de speranța pe care acestea o aprind în inimile credincioșilor.

Are în jur de treizeci de ani și, printre creștinii de astăzi, mulți se vor întreba: de ce a așteptat atât de mult? Nu am fi avut cu toții de câștigat dacă și-ar fi început predicarea mai devreme, dacă ar fi făcut mai multe minuni, dacă ar fi avut timp să se facă mai bine cunoscut?

El însă nu pentru asta a venit: a devenit om pentru a se împărtăși din toate treburile noastre. El, Isus, a vrut să „fie cu noi”, să ne cunoască existența, să participe efectiv la experiența noastră, din interior. La râul Iordan a început aventura sa „publică”. Chiar acolo, unde s-a revărsat un popor care „așteaptă”. Chiar acolo unde există un profet care a devenit un strigăt puternic lansat către toți. Chiar acolo unde există oameni dispuși să-și schimbe viața și să o demonstreze prin gestul botezului.

El se supune acelui rit, chiar dacă nu există niciun păcat în el, nimic de care să se pocăiască și să se purifice. Dar tocmai pentru acei oameni a venit și vrea să le împărtășească și asta. Vine astfel momentul „manifestării”. Începutul nu poate fi pecetluit doar de un gest de convertire. În rugăciune – în acest moment, ca în atâtea momente fundamentale ale existenței sale – Isus acceptă darul: este Duhul care coboară asupra lui, este vocea Tatălui care îl încurajează. Acum poate pleca, acum poate începe să răspândească Vestea cea Bună: la urma urmei, aceasta este voința Tatălui, este planul său de mântuire. Și de aceea, Duhul îl conduce cu puterea și cu tandrețea sa.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

BOTEZUL LUI ISUS

de Roberto Laurita

După ce, la Crăciun și Epifanie, l-am contemplat pe Isus copil, astăzi, cu ocazia sărbătorii Botezului Domnului, suntem martori la începutul misiunii sale. În acest fel, liturghia, după reforma dorită de Conciliul Vatican II, sudează misterul Întrupării cu misiunea lui Isus, până la patima, moartea și învierea sa.

Din predica Botezătorului, Marcu nu a scos în evidență chemarea la convertire, atât de dezvoltată în schimb în Luca. În consecință, accentul este pus pe anunțul „celui care vine după”: un singur lucru îl definește: va boteza în Duh. Ioan botează cu apă, Isus în Duh. Două epoci diferite în istoria mântuirii. Dar înainte de a-i scufunda pe credincioși în Duh, Isus însuși trebuie să fie scufundat în apă (aluzie la patimă și la apele morții?). Când se ridică din apă, Isus vede: el este primul destinatar al viziunii și al Cuvântului care este rostit. Vede cerurile „deschise” și răspunsul este în primul rând pentru el. Cuvântul Tatălui este ca o confidență șoptită în intimitate.

▶ O scenă a întrupării. Cel care s-a făcut om pentru mântuirea noastră a împărtășit în totalitate condiția noastră umană, nu doar acceptând timpurile creșterii și ale maturizării, ci devenind aproapele fiecărui bărbat și fiecărei femei, cu povara lor de suferință, răni și păcate. Dar ce are în comun cu ei cel care sosește din Nazaret din Galileea? Ceea ce îl mișcă este doar dorința de a fi aproape de toți cei care sunt conștienți de fragilitatea lor și doresc să-și schimbe viața pentru a-l primi pe trimisul lui Dumnezeu. Iată de ce a venit, pentru cei săraci și pentru cei păcătoși, pentru cei care sunt încovoiați sub povara bolii, pentru cei marcați de marginalizare, pentru cei care sunt considerați irecuperabili din cauza răului pe care l-au comis.

▶ O scenă a revelației. Povestea, însă, nu se oprește aici. Ea prezintă și răspunsul lui Dumnezeu, Tatăl: Dumnezeu iese din tăcerea sa, cerurile se deschid și o voce proclamă: „Tu ești Fiul meu, cel iubit: în tine mi-am pus plăcerea”. Dumnezeu oferă un simbol care se vede, care adumbrează o prezență de har și putere, și o voce care se aude, care îl desemnează pe Isus ca Fiu unic al Tatălui.

Marcu nu se oprește asupra scufundării lui Isus în apele Iordanului, ci ne atrage atenția asupra a ceea ce începe de sus. După cum a subliniat biblistul, stropii cerului nu sunt o variație atmosferică, ci un mod de a evoca „experiența unei revelații divine, o apariție a divinului în lumea umană”. Orice distanțare și separare de Dumnezeu nu mai are niciun motiv să existe: în Isus se restabilește definitiv dialogul cu Dumnezeu.

▶ Botezul nostru. În această zi, prin urmare, suntem invitați să comemorăm botezul nostru și ceea ce înseamnă el: o ofertă de mântuire, răspunsul lui Dumnezeu la setea omului prin fecunditatea cuvântului lui Dumnezeu (prima lectură); posibilitatea unei comuniuni profunde cu Dumnezeu, recunoscut ca Tată, a unei adevărate și proprii „nașteri” pentru o nouă existență, susținută de credință și locuită de iubire (a doua lectură). Iată de ce, când intrăm în biserică (și nu când ieșim) ne însemnăm cu apă sfințită: un gest care ne amintește că am fost născuți la o viață nouă. Prin botez, de fapt, suntem literalmente scufundați în Cristos, în moartea și învierea sa, și suntem asimilați în el. În el, Fiul preaiubit, devenim copii ai lui Dumnezeu și, prin aceasta, intrăm într-o relație de fraternitate cu toți.

▶ Fii și frați. Copii, așadar, care au un loc sigur în inima lui Dumnezeu, păzit de iubirea sa, siguri de mila sa; copii care se aseamănă cu el pentru că devin capabili să privească oamenii și lucrurile cu privirea sa, plină de compasiune și bunătate. Copii care, în orice moment, știu că sunt încredințați în mâinile sale. Dar ei sunt și frați și surori, dincolo de orice diferențe, pentru că împărtășesc aceeași demnitate și, de aceea, sunt dispuși să recunoască drepturile, visele, aspirațiile și dorințele celorlalți.

 COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Prin apa botezului, Domnul ne-a dat viață. Profetul anunțase acest dar minunat al iubirii sale.

Psalmul responsorial: Psalmistul îl cântă pe Mesia al lui Dumnezeu: el este adevăratul rege care aduce mântuirea.

A doua lectură: Apostolul vorbește despre mărturia apei, a sângelui și a Duhului și evocă botezul lui Isus, adică moartea sa pe cruce și darul Duhului la Paște.

Evanghelia: Prin botezul în Iordan, Isus se apropie de umanitatea noastră, pentru a ne cufunda pe toți în divinitatea sa.

PRIMA LECTURĂ

 Răspunsul la setea omului. Textul din Isaia anunță acțiunea eliberatoare și definitivă a lui Dumnezeu din situația tragică a exilului ca posibilitate de a-și potoli setea cu apa mântuirii și de a se hrăni cu bunurile legământului (v. 1-5). Capitolul încheie de fapt cartea consolării, a doua parte a lui Isaia (capitolele 40-55), din care sunt preluate numeroase pasaje pe care credința creștină le interpretează tocmai cu referire la venirea lui Mesia. În special, unele pasaje sunt reluate de Evanghelii cu referire la momentul împlinirii anunțate de Ioan Botezătorul, cum ar fi celebrul pasaj din Isaia 40,3: „Un glas strigă: în pustiu pregătiți calea Domnului”. În limbajul profetului, deșertul capătă valoarea de metaforă pentru țara exilului, a depărtării și a setei de eliberare. Pasajul apare astfel ca anunțarea deplină a ceasului întoarcerii, iar apa botezului lui Ioan în râul Iordan inaugurează intrarea nouă și definitivă în Țara Făgăduinței, realizată în Cristos, răspunsul lui Dumnezeu la setea cea mai profundă a omului.

 Banchetul gratuit al legământului. Prima invitație de la Iordan are un caracter sapiențial prin imaginea banchetului (cf. Prov 9,1-6): Dumnezeu, în înțelepciunea sa, invită la împărtășirea unui banchet care este semnul unei comuniuni restaurate cu poporul său și care are caracteristicile unui dar și ale inițiativei sale gratuite. Prin această vestire profetică, Dumnezeu amintește poporului că sentimentul de gol, adesea umplut de idoli care nu-i potolesc setea și nu-l satură, este semnul nostalgiei după el, singura satisfacție vitală (vv.1-2a). Numai ascultarea (šāma’) cuvântului lui Dumnezeu se dezvăluie ca sursă autentică de hrană și de viață (vv. 2b-3a). Această posibilitate este înțeleasă în perspectiva unei alianțe de acum veșnice (v. 3b: berît ‘ôlam) cu referire la vechea promisiune făcută lui David (cf. 2Sam 7). Este o referință la dinastia davidică, unică în a doua parte a lui Isaia, care sugerează cum încrederea în promisiunea divină de mântuire pe bună dreptate depășește contradicțiile istoriei pământești, pentru că rămâne valabilă chiar și atunci când experiența istorică a monarhiei a luat sfârșit. Ceea ce este caracteristic celui de-al doilea Isaia este deschiderea universală: fidelitatea lui Israel față de cuvântul de mântuire și față de legământul lui Dumnezeu face din el un „martor al popoarelor, prinț și conducător peste națiuni” (v. 4).

 Dumnezeu este aproape. Cea de-a doua parte a pasajului este un îndemn la a profita de momentul favorabil al harului divin: imperativele „caută” (daraš) și „cheamă” (qar’a) exprimă atitudinea celui care este nerăbdător să întâmpine disponibilitatea lui Dumnezeu de a se revela. El „se face găsit” și este „aproape” (v. 6). Aceasta este de fapt experiența credinței: întâlnirea reciprocă între inițiativa lui Dumnezeu de a se face aproape și acceptarea omului care îl dorește.

Căutarea Domnului de către om se concretizează în convertirea (šûbh) vieții, în care căile și gândurile pământești, caracterizate de impietate și nelegiuire, sunt transformate prin cunoașterea milostivirii (raḥamîm) și a iertării (salaḥ) lui Dumnezeu (v. 7). Apropierea dintre divin și uman subliniază diferența substanțială dintre gândurile omului și gândurile lui Dumnezeu, dintre căile omului și căile lui Dumnezeu (v. 8); gândurile lui Dumnezeu sunt cu siguranță plasate într-o perspectivă mai înaltă și, prin urmare, mai largă, precum cerurile deasupra îngustării orizontului pământesc (v. 9). Chiasmul format între gânduri și căi are în centru un citat din Ps 103,11 în care se afirmă milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu.

 Milă dătătoare de viață. Ea nu mai este relegată în ceruri, ci „ca ploaia și ca zăpada” coboară pe pământ pentru a-l face fertil (vv. 10-11). Metafora este extraordinară și manifestă în mod clar eficacitatea cuvântului de milostivire al lui Dumnezeu asupra vieții umane. Apa din ceruri „udă, fecundează și face să rodească” pământul, „pentru ca acesta să dea sămânță celor care seamănă și pâine celor care mănâncă” (v. 10b). Această experiență umană este cea mai bună expresie a efectului cuvântului divin în istorie. Comparația, de fapt, devine explicită: ploaia este cuvântul Domnului, înțeles mai precis ca manifestare a milostivirii sale. Nu este un cuvânt de condamnare, ci de iubire care dă naștere la viață și împlinește voința sa de mântuire pentru fiecare om. Dumnezeu, dăruindu-și cuvântul său, a stabilit un dialog definitiv cu umanitatea. Acest dialog nu va fi în zadar, ci va manifesta dorința cea mai profundă a lui Dumnezeu; el este trimis pentru ca ea să se realizeze până la împlinire.

A DOUA LECTURĂ

Textul ales ca a doua lectură este preluat din capitolul final al primei scrisori a lui Ioan, în care tema principală este comuniunea cu Dumnezeu cunoscut ca Tată. Pasajul este, într-un fel, un rezumat al scrisorii și reunește ceea ce a fost expus în diferite moduri: că realitatea lui Dumnezeu este iubirea și că relația cu el nu se poate realiza decât în dimensiunea iubirii. În special, se subliniază faptul că iubirea față de Dumnezeu este una cu iubirea față de Fiul său Isus Cristos, porunca sa definitivă (v. 2: entolḗ) dată pentru victoria credinciosului asupra lumii. În contextul sărbătorii botezului lui Isus, pasajul este elocvent pentru referirile sale la venirea sa în semnele apei, sângelui și Duhului, trei elemente care revin în narațiunea baptismală și în propria experiență de dăruire a lui Cristos.

 Iubirea pentru copiii născuți de Dumnezeu. Prin credința în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, omul devine la rândul său copil al Tatălui și, în virtutea acestei realități spirituale, se recunoaște ca frate al oricui este născut prin credință de Dumnezeu. Iubirea față de Dumnezeu se realizează prin iubirea față de aproapele (v. 1: agapáō; cf. 1In 3,14.17-19; 4,20). Frații pot fi iubiți în mod concret prin respectarea poruncilor (v. 2), care, în rezumat, sunt expresii ale iubirii frățești, așa cum s-a afirmat deja în aceeași scrisoare (cf. 2,3-5; 3,22-24). A păzi poruncile lui Dumnezeu înseamnă a adera la Cuvântul întrupat, semn distinctiv al credinciosului autentic care trăiește această dimensiune practică a credinței ca pe o realitate care este orice altceva decât grațioasă (v. 3).

 O poveste despre apă, sânge și Spirit. Ioan revine la una dintre temele cu care și-a început scrisoarea: fundamentul istoric și real al încrederii noastre în Isus Cristos. Într-adevăr, în In 1,1-3, autorul subliniază ceea ce a fost „văzut și auzit, contemplat și atins”. Așa cum apa și sângele sunt reale, la fel de reală a fost și venirea Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos. Referirea la apă și la sânge (v. 6a) este un dat de interpretare incertă, dar în perspectiva trimiterii la experiența istorică a lui Cristos, ea poate exprima foarte bine momentele apariției sale publice, de la botez până la împlinirea vieții sale pământești pe cruce. În aceste două elemente pământești, el își manifestă dimensiunea sa divină întruchipată în experiența umană și manifestată în botezul lui Ioan (cf. Mc 1,11) și împlinită în sângele vărsat pe cruce.Îceea ce privește mărturia interioară a Duhului (v. 6b), ea constă în a dezvălui credinciosului semnificația mântuitoare a faptelor istorice ale lui Isus și a-l conduce astfel la o relație autentică cu Fiul. Duhul este sursa adevărului, pentru că face prezentă și activă în comunitatea credincioșilor mântuirea realizată în Isus (v. 7). Apa, sângele și Duhul sunt concordante în mărturia despre Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu (v. 8); astfel, credința este susținută de o mărturie divino-umană (v. 9), care afirmă comuniunea definitivă a lui Dumnezeu cu omul în Cristos.

EVANGHELIA

Celebrarea botezului lui Isus evidențiază un moment revelator important în relatările evanghelice, prezentând interacțiunea dintre faptele fundamentale ale credinței creștine. Isus se află cu siguranță în centrul scenei, dar centralitatea figurii sale este determinată de slujirea lui Ioan Botezătorul și pecetluită de revelația divină prin darul Duhului Sfânt și cuvântul Tatălui. În această scenă converg o multitudine de semnificații, cele ale istoriei salvatoare atestate în Vechiul Testament, reunite în simbolul apei și prin acțiunea lui Ioan, și noutatea împlinirii revelației în Cristos, cu manifestarea adevărului iubirii trinitare în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt.

 Botezătorul îl prezintă pe Cristos. Evanghelistul Marcu, după ce prezintă un portret al lui Ioan (cf. Mc 1,4-6), relatează în spațiul liturgic esența mesajului său (v. 7-8): el este precursorul lui Mesia, îl precede pe cel care este „mai puternic” decât el. El își afirmă poziția de inferioritate în economia împlinirii mântuirii divine și este conștient că este un slujitor a ceea ce va veni, ca un servitor care se simte nedemn să dezlege șireturile sandalelor sale. Imaginea în sine este funcțională față de ceea ce urmează să se desfășoare, dar este interesant de remarcat modul în care figura și slujirea lui Ioan sunt prezentate în evanghelii ca fiind poarta principală de acces la înțelegerea misterului lui Cristos. Nu se poate intra în misterul lui Isus Cristos fără a înțelege misiunea lui Ioan.

El este fundamental pentru a înțelege împlinirea mântuirii în Isus, subliniată în text prin diferența substanțială a gestului baptismal: „Eu v-am botezat cu apă, dar el vă va boteza în Duhul Sfânt” (v. 8). Împlinirea constă în plinătatea Duhului divin în acțiunea lui Isus, prin care se realizează iertarea păcatelor și se realizează comuniunea deplină cu Dumnezeu Tatăl. Relația strânsă dintre Botezător și Isus, dar și diferența substanțială și noutatea în Cristos, este astfel evidențiată prin relatările evanghelice.

 Botezul de sus. Marcu începe să îl prezinte pe Isus tocmai prin scena botezului. Nu se face nicio mențiune despre viața anterioară a lui Isus, cu excepția unei referiri la venirea sa din „Nazaretul Galileei” (v. 9). Botezul este menționat imediat ca fiind cel mai important eveniment care introduce figura, acțiunea și cuvântul lui Isus. Nu se precizează de ce Isus a primit botezul în Iudeea, sugerând poate că de ceva timp era ucenic al Botezătorului și săvârșea acte baptismale (cf. In 3,26). La Marcu, la întrebările privind relația dintre cele două persoane și diferența dintre slujirea lor se răspunde trecând sub tăcere relatarea scufundării totale a lui Isus în apele Iordanului și concentrându-se imediat (v. 10, euthýs) asupra a ceea ce se întâmplă de sus.

„A văzut cerurile deschizându-se” (v. 10, schízō), propoziția încearcă să descrie experiența unei revelații divine, o apariție a divinului în lumea umană. Acest eveniment este descris în Marcu ca o experiență rezervată lui Isus, ca și cum tot contextul înconjurător ar trece acum pe locul doi în fața revelației relației intime și profunde dintre Isus și Tatăl. Cerul reprezintă lumea divină, deschisă acum definitiv în Cristos asupra istoriei umane: acel cer creat „pentru a separa” (cf. Gen 1,6-8) realitățile cerești de cele pământești se manifestă ca mijloc de comunicare între lumea divină și cea umană. Astfel, în Isus, orice separare și despărțire de Dumnezeu nu mai are niciun motiv să existe: în momentul împlinirii vieții pământești cu moartea pe cruce a lui Isus, chiar și ultimul semn de separare de sfințenia lui Dumnezeu este sfâșiat (cf. Mc 15,38). În omul Isus se deschide o nouă eră: dialogul cu Dumnezeu este restabilit definitiv.

 Plinătatea Duhului. Din cerurile deschise, Isus vede „Duhul Sfânt coborând spre el ca un porumbel” (v. 10). Darul Duhului deschide epoca legământului nou și veșnic, a mântuirii definitive, care aduce victoria definitivă asupra păcatului (cf. Fap 2, 37-38). Semnul porumbelului poate face aluzie la pasărea eliberată de Noe deasupra apelor potopului și care se întoarce cu o ramură de măslin, semn al păcii restabilite între Dumnezeu și umanitate (cf. Gen 8,8-11). Poate fi vorba și de o trimitere la începutul creației, când Duhul lui Dumnezeu „plutea deasupra suprafeței apelor” (Gen 1,2). În tradiția iudaică, profeții, purtătorii cuvântului lui Dumnezeu, erau comparați cu porumbeii, astfel că Isus va fi prezentat la botez ca profet al timpurilor noi.

 Vocea de iubire a Tatălui. Concluzia manifestării divine cu vocea din cer (v. 11) reia două pasaje importante din Scriptură și este decisivă pentru interpretarea credinței creștine.

Vocea divină spune despre Isus: „Tu ești Fiul meu” (hyiós mú), reluând psalmul de întronizare regală: „Fiul meu ești tu, eu astăzi te-am născut” (Ps 2,7); Isus este astfel recunoscut și prezentat ca Mesia așteptat de urmașii regelui David, un Mesia care în termeni specific creștini este cunoscut ca „Fiul lui Dumnezeu”.

Epitetul „iubit” (agapētós) amintește relația filială specială dintre Isaac și Abraham, când Dumnezeu îi cere lui Abraham: „Vino, ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu născut, pe care îl iubești” (Gen 22,2), imagine tipologică a relației dintre Dumnezeu Tatăl și fiul său Isus.

Din nou, perspectiva mesianică creștină este explicitată în concluzia cuvintelor Tatălui: „În tine am binevoit”, o expresie care amintește în mod clar un pasaj din primul cântec al Slujitorului suferind din Isaia (Is 42,1). Este un mandat profetic: la fel ca Robul, Isus este trimis de Tatăl, susținut și animat de Duhul Sfânt, pentru a îndeplini misiunea de mântuire în mijlocul poporului său și pentru întreaga umanitate. Prin botez, Isus duce la bun sfârșit opera de purificare și de pacificare cu Dumnezeu exprimată de Botezător și inaugurează timpul final al lui Mesia și al Fiului lui Dumnezeu, care îl introduce pe credincios în viața nouă, potrivit Duhului, a copiilor iubiți de Tatăl.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 554/ianuarie-februarie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 129