„Bucură-te!” – Meditație pentru Neprihănita Zămislire

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

NEPRIHĂNITA ZĂMISLIRE

8 DECEMBRIE 2023

DOMNUL ESTE CU TINE

Prima lectură din cartea Genezei prezintă consecințele păcatului primordial: omul părăsește relația de creatură și ajunge să își cunoască propria goliciune, expresie a fragilității și a oboselii de a trăi. A doua lectură, imnul de binecuvântare din Efeseni, este un psalm creștin care îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru că l-a creat pe om pentru un destin de mântuire, într-un plan de iubire și har care precede orice merit și depășește orice păcat. Evanghelia prezintă Buna Vestire ca fiind împlinirea unei lungi istorii de răscumpărare: Maria este mama așteptată, cea care trăiește în plinătatea relației sale cu Dumnezeu. De aceea, esența existenței ei este harul, binecuvântarea și mântuirea, în slujba răscumpărării lui Dumnezeu pentru istoria umană.

„BUCURĂ-TE”

de Roberto Laurita

În rugăciunea Ave Maria (Bucură-te Marie) pe care am învățat-o pe de rost, acel salut („Bucură-te”) a devenit un banal bună dimineața. Și totuși, nu este ceva banal, ceva ce se înțelege de la sine. Nu este o expresie a bunelor maniere.

‘Bucură-te’ este o invitație la bucurie, la a lăsa lumina să risipească tot întunericul. Este un cuvânt menit să-i transforme pe cei care îl primesc, să-i facă să privească înainte cu încredere și speranță, iar puterea sa este extraordinar de amplificată de ceea ce urmează, pentru că explică motivul fericirii.

„Dumnezeu te-a umplut de harul său”: Dumnezeu și-a îndreptat privirea asupra ta și vrea să-ți arate iubirea sa. Nu este oricine, cu abilități limitate și promisiuni de împlinire îndoielnică. El este Dumnezeu. Nimeni nu acționează ca el, nimeni nu are capacitatea, asemenea Lui, de a schimba istoria omenirii. El nu vă oferă o rămășiță din atenția sa: vă umple cu prezența sa, vă acoperă cu umbra sa.

Astăzi, cuvintele îngerului, aceleași cuvinte adresate Mariei, ne sunt adresate și nouă, pentru că prin ea Dumnezeu a vrut să schimbe istoria umană, și să-i inverseze, o dată pentru totdeauna, direcția. Începuse prost, cu suspiciunea originilor, suspiciunea că Dumnezeu nu era un aliat, ci un rival.

Acum, însă, Maria acceptă planul lui Dumnezeu, pentru că are încredere în el. Cuvintele ei sunt simple, dar pline de determinare: „Eu sunt slujitoarea Domnului”.

Cu siguranță, Dumnezeu nu a lăsat nimic la voia întâmplării și tocmai acest lucru îl celebrăm la sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri. Această făptură, care va accepta să devină mama Fiului său, care îl va purta în pântece și îl va naște, încă de la începutul existenței sale, Dumnezeu a salvat-o de convivența cu răul, cu păcatul originilor sale. Un privilegiu care nu i-a răpit libertatea și responsabilitatea de a adera la planul lui Dumnezeu, ci pur și simplu a pregătit-o pentru o misiune decisivă pentru istoria mântuirii.

În Maria descoperim cu bucurie ceea ce poate deveni viața noastră prin botez.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

NEPRIHĂNITA ZĂMISLIRE

de Roberto Laurita

▶ Ce sărbătorim astăzi? Darul minunat rezervat Fecioarei Maria de a fi sfântă încă de la concepție, de a nu fi fost niciodată atinsă de păcat și de rău. De fapt, acest mister, care se referă la originea Mariei, este practic o cheie pentru întreaga ei viață. Ne încurajează și ne mângâie pe drumul nostru adesea incert și obscur, luminând sensul istoriei. Afirmă, de fapt, că există în lume și în istorie, în ciuda tuturor aparențelor, un izvor pur, din care izvorăște un curent de har care întinerește lumea.

▶ Pornind de la o istorie a fragilității și a păcatului. Omul, pe care Dumnezeu l-a așezat în centrul creației, nu a vrut să dialogheze cu Dumnezeu, nu a crezut în Cuvântul său, a fost cuprins de suspiciunea că ceea ce îl mișca pe Creator nu era o iubire dezinteresată, ci voința de a supune și limita creaturile sale. Și astfel a vrut să decidă singur ce este bine și ce este rău, a văzut în viața pe care o primise nu un dar, ci o posesie de care să dispună după bunul plac.

Bărbatul și femeia au devenit astfel conștienți de propria lor vulnerabilitate, s-au aflat goi și speriați, având nevoie să se ascundă de ochii lui Dumnezeu.

Textul, însă, nu se oprește aici. El anunță în mod clar că Dumnezeu nu este copleșit de ingratitudinea omului. Și, așa cum ia act de păcat, lasă să se întrevadă victoria asupra răului, asupra a tot ceea ce pretinde să ne despartă de Dumnezeu, de iubirea sa.

Neprihănita Zămislire este semnul victoriei lui Dumnezeu asupra răului, pentru că în ea s-a realizat planul lui Dumnezeu, cel pe care Paul l-a descris în toată măreția sa în scrisoarea sa către creștinii din Efes.

▶ O întâlnire a harului. La origine se află bunătatea lui Dumnezeu, care o umple pe Maria de har, adică de sfințenie și de frumusețe divină. Din prima clipă, viața ei pământească a fost un cântec de laudă la slava Treimii. Acestei iubiri, Maria i-a oferit un răspuns liber și plin de încredere. Dacă printr-o femeie a venit căderea, tot printr-o femeie se realizează mântuirea, prin „da”-ul Mariei.

Într-o casă umilă din Nazaret, în țara lui Israel, cu câțiva ani înainte de era noastră, fără martori, a început să se desfășoare „la venirea timpului” evenimentul fără precedent care reprezintă inima și punctul culminant al istoriei noastre: întruparea, în sânul Fecioarei Maria, a Celui care este mai înainte de timp și prin care toate lucrurile au fost create.

Protagonistul principal este Fiul lui Dumnezeu întrupat, trimis de Tatăl, conceput de Duhul Sfânt. Cele trei persoane divine sunt astfel protagoniștii evenimentului, la care este asociat un înger. Singura persoană umană implicată este Maria. „Da”-ul ei este indispensabil, un „da” care îi angajează întreaga persoană, până la împlinirea lui, trecând prin Cruce și Rusalii.

Ea, Fecioara lui Israel, prezervată de orice semn sau consecință a păcatului strămoșesc, este chemată să fie Maica lui Dumnezeu: așteptarea lui Israel este ca și cum ar fi concentrată în inima și în trupul acestei tinere femei. Rolul ei este unic.

Isus îi datorează umanitatea sa, o umanitate evreiască, numai ei. Toată carnea Cuvântului vine din Maria. Ea este cea care l-a conceput, l-a purtat în pântecele ei, l-a născut. Maternitatea ei se prelungește în rolul pe care orice mamă îl are față de copilul ei, rol pe care Maria l-a împărțit cu Iosif, tatăl purtător de grijă.

▶ O comuniune redescoperită. Maria a permis harului să invadeze istoria lumii, pentru a crea umanitatea reînnoită al cărei exemplu cel mai perfect este ea. În Neprihănita, Biserica, mireasa lui Cristos fără pată și fără prihană, își găsește începutul.

În Maria contemplăm întoarcerea la deplina comuniune dintre creator și creatură. Maria este un model care trebuie imitat: a) datorită umilinței adeziunii sale necondiționate la Cuvântul lui Dumnezeu; b) datorită încrederii sale în Cuvântul care a călăuzit-o pe tot parcursul pelerinajului său pământesc; c) Cuvântul lui Dumnezeu îi este suficient: tocmai de aceea, ea este gata să se conformeze acțiunii Duhului.

Maria este astfel icoana credinciosului, a ucenicului. Ea primește vestirea bucuriei care îi schimbă viața, ascultă de bunăvoie și oferă un răspuns care îi angajează întreaga existență. Din acel moment, viața ei nu-i mai aparține: nu mai este un capital pe care să îl investească pentru propriul succes, ci un dar pus în mâinile lui Dumnezeu, pentru ca acesta să dispună de ea după voia sa. Ea nu este un bun destinat doar fericirii ei, ci face parte dintr-un proiect mai mare care aduce mântuirea tuturor.

INVITAȚIE LA ACTUL PENITENȚIAL

În Maria, Dumnezeu ne oferă o imagine vie a ceea ce poate realiza atunci când o creatură își deschide inima către El și se face disponibilă. În Maria, Dumnezeu ne arată cum își respectă promisiunile, chiar și pe cele care par irealizabile. Doamne, tu ești numai iubire și milă. Ești gata să ne ierți pentru ca noi să fim smulși din robia răului și să fim cu adevărat liberi.

INVOCAȚII PENITENȚIALE

• Doamne Isuse, păcatul nostru nu poate epuiza mila Ta. Vrei să vindeci existența noastră de rău, Kýrie, eléison!
• Isuse Cristoase, egoismul și mândria noastră nu pot învinge iubirea ta. Tu continui să ne tratezi cu bunătate, Christe, eléison!
• Doamne Isuse, slăbiciunea noastră nu te poate descuraja să ne oferi un legământ veșnic. Tu ne oferi să intrăm într-o comuniune profundă de bucurie și pace, Kýrie, eléison!

 PRIMA LECTURĂ

Teologia catolică a definit progresiv orientarea cristologică a Neprihănitei Zămisliri și a celebrării liturgice a acesteia. Dumnezeu i-a oferit Mariei darul unei concepții fără păcatul originar în vederea întrupării Fiului, Mântuitorul omenirii. În acest sens, istoria mântuirii din Sfânta Scriptură, care, începând cu crearea bărbatului și a femeii în Geneză, ajunge la împlinirea sa în nașterea lui Isus Cristos, este îndreptată către Maria. Putem înțelege Scriptura ca fiind jurnalul unui lung drum de întoarcere la Dumnezeu și de căutare a omului de către Dumnezeu, după pierderea armoniei creatoare a originilor. De fapt, cartea Genezei, în prima sa parte (Gen 1-11), reflectă și asupra realității răului, care marchează umanitatea încă de la începuturi, iar reprezentarea sa literară este dată de celebra relatare a neascultării lui Adam și a Evei la porunca divină de a nu mânca din fructul pomului cunoașterii binelui și răului (cf. Gen 2,16).

 Mâncatul: dar sau posesie? Consecințele faptei greșite sunt descrise în textul liturgic al primei lecturi (3,9-15). După consumarea neascultării, ca primă consecință a mâncării fructului cunoașterii binelui și răului, bărbatul și femeia ajung să își cunoască mai întâi de toate goliciunea. Ei trec de la o goliciune trăită fără rușine la o goliciune dureroasă, plină de disconfort și jenă. Vulnerabilitatea și vinovăția se suprapun, semnalând o fractură profundă care întrerupe armonia relațiilor inițiale.

Trădarea fatală a avut loc tocmai în acțiunea de a mânca: ei au dorit să cunoască binele și răul prin actul de a mânca (Gen 3, 6, ‘akhal). Aceasta este cu siguranță o acțiune primordială pentru natura omului, prevăzută în creația divină (cf. Gen 2,16-17). Totuși, este o acțiune cu o importantă semnificație simbolică: a mânca înseamnă a stăpâni și a poseda. Acum, omenirea este invitată să mănânce din roadele creației și să posede ceea ce i se pune la dispoziție, dar păstrând întotdeauna o relație de dar cu Creatorul.

În acest sens, omul este dependent de voința divină (cf. Gen 3,2-3) și rămânerea în această voință, care se exprimă în dinamica darului, înseamnă posibilitatea de a trăi sau de a muri. Prin urmare, pretenția de a cunoaște binele și răul nu este omnisciența morală, ci facultatea de a decide singur ce este bine și ce este rău și de a acționa în consecință: o pretenție de autonomie morală prin care omul uită de starea sa originară de creatură (cf. Is 5,20).

 Gol și ascuns. După ce realizează această răsturnare, arhetipul oricărui păcat, omul aude în grădină vocea lui Dumnezeu care îl cheamă să devină conștient de poziția în care se află acum: „Unde ești?” (v. 9). Trebuie remarcat faptul că primul cuvânt al lui Dumnezeu după păcat nu este o sentință de condamnare, ci o întrebare. El descrie o situație schimbată: în timp ce înainte omul și Dumnezeu erau în armonie, prezenți unul față de celălalt, acum omul este ascuns, temător și gol. În această nouă situație, omul se găsește trăind în frica provocată de conștientizarea goliciunii sale (v. 10, ‘êrom) ca urmare a vicleniei iluzorii (Gen 3,1, ‘arûm) a șarpelui căruia i s-a încredințat. Este clar că, așa cum comentează învățătorul ebraic medieval Rashi, Dumnezeu știe unde se află omul, dar prin această întrebare vrea ca omul să conștientizeze fragilitatea extremă a autonomiei sale dobândite, a fricii care îi caracterizează trăirea; să conștientizeze și să se întoarcă la relația pierdută.

În același timp, întrebarea deschide o cale de întoarcere, pe care Dumnezeu a pornit deja în căutarea omului, caracterizată de un dialog dificil între cei doi, dar întotdeauna posibil. Dumnezeu se plimbă (v. 8, mithallek) în grădină, iar textul biblic folosește același verb pentru a descrie umblarea lui Dumnezeu în mijlocul poporului său (Lev 26,12; Dt 23,15; 2Sam 7,6-7; 1Cr 17,6): după cele întâmplate, locul lui Dumnezeu nu va mai fi Edenul, ci istoria zbuciumată a poporului. Dialogul continuă prin alte întrebări care investighează noua realitate complicată. Acesta este punctul central al recunoașterii vinovăției: bărbatului: „Ai mâncat din pomul…?” (v. 11); femeii: „Ce ai făcut?” (v. 13). Textul descrie bine lanțul de autojustificare pe care păcatul îl produce în cei care l-au comis: bărbatul aruncă vina pentru fapta sa asupra femeii, reproșându-i lui Dumnezeu că a pus-o alături de el, în timp ce femeia îl acuză pe șarpe că a înșelat-o.

Această perspectivă asupra vinovăției evidențiază, de asemenea, modul în care situația armonioasă a originilor a fost acum afectată: între Dumnezeu și om, între bărbat și femeie și între aceștia și creație, păcatul provocând o situație de înstrăinare și mistificare a realității.

Șarpele este prezentat ca simbol al ispitei și al situației de păcat. Viclenia lui provoacă un sentiment de abandon și de goliciune; el devine astfel blestemat (v. 14, ‘arûr). Este clar că blestemul nu afectează șarpele ca atare, ci situația perversă pe care o reprezintă prin modul său de viață. Destinul său este de a umbla pe burtă și de a mânca țărână (v. 14).

 Din partea femeii o licărire de viață. Versetul 15 conține parcă o profeție a luptei care caracterizează istoria umană în raport cu răul, subliniind mai întâi că umanitatea, ispitită și păcătoasă, și răul sunt două realități distincte. Destinul omului nu este pierzania; dimpotrivă, în lupta împotriva păcatului se trăiește posibilitatea mântuirii și a întoarcerii la Dumnezeu. Figura principală în această luptă este în mod semnificativ cea a femeii, care duce astfel confruntarea la nivelul extrem dintre posibilitatea de a da viață și tranzitivitatea morții. Sunt doi poli opuși, ca și cele două părți extreme ale corpului (capul și călcâiul), în fața cărora umanitatea este lăsată să aleagă între apartenența la stirpea păcatului sau la cea a răscumpărării.

A DOUA LECTURĂ

Certitudinea victoriei asupra păcatului și a consecințelor care însoțesc istoria umană este celebrată în imnul scrisorii lui Paul către bogata și vibrantă comunitate de credincioși din Efes. Textul liturgic este o compoziție de câteva versuri de început, exprimând binecuvântarea și lauda lui Dumnezeu pentru plinătatea lucrării sale de mântuire în Isus Cristos și descriind comunitatea răscumpărată ca fiind una care trăiește în lauda lui Dumnezeu.

 Binecuvântați-l pe Domnul. Textul este preluat dintr-un imn care constituie un lung elogiu (1,3-14), adică o rugăciune de binecuvântare, care în text constituie gramatical o singură pericopă mare, o laudă rostită cu entuziasm, dintr-o singură suflare.

Rugăciunea de binecuvântare către Dumnezeu (v. 3, eulogetós) face parte, ca traducere a ebraicului barûkh, din limbajul doxologic al lungii tradiții de spiritualitate biblică alcătuită din formule și rugăciuni care în Noul Testament își găsesc expresia și în cântecul Benedictus, Magnificat și alte elogii din alte pasaje pauline (cf. Rom 1,25; 2Cor 1,3; Ef 1,3). Formula de binecuvântare exprimă de fapt nu doar lauda, ci devine mulâumire și recunoștință față de Dumnezeu pentru acțiunea sa mântuitoare în istorie, realizată în plinătatea ei în Cristos. Isus Cristos este un motiv de binecuvântare pentru Dumnezeu și, în același timp, este binecuvântarea lui Dumnezeu pentru om; ea este numită „binecuvântare spirituală” (v. 3: eulogía pneumatikḗ), deoarece este legată de darul Duhului Sfânt care o face efectivă în existența credinciosului.

Binecuvântarea este, de asemenea, o afirmare a credinței în Dumnezeu ca Creator a tot ceea ce poate dispune ființa umană și ca autor al minunilor mântuitoare trăite în evenimentele istoriei. Referirea la crearea lumii amintește astfel întreaga istorie a relației dintre Dumnezeu și umanitate. Într-adevăr, perspectiva creștină aprofundează reflecția asupra unui „înainte” al actului creator al lui Dumnezeu (v. 4), un act precedat de o alegere divină care exprimă gratuitatea și eficacitatea absolută a inițiativei sale mântuitoare.

 Dorința lui Dumnezeu de a mântui. Dimensiunea de „înainte” a creației sau „predestinarea” adresată credincioșilor nu exprimă atât exclusivitatea mântuirii unora în raport cu alții, cât mai degrabă intenția salvatoare care l-a călăuzit pe Dumnezeu în crearea omului, adică un plan universal de iubire (v. 5) (cf. v. 12-13), în vederea realizării sale depline în Isus Cristos, Fiul preaiubit. Alegerea lui Dumnezeu a fost făcută „după planul de iubire (eudokían) al voinței sale” (cf. v. 9.11). Întregul proces mântuitor corespunde, așadar, unei decizii inițiale și decisive a lui Dumnezeu, al cărei scop este „lauda gloriei harului său” (v. 6; cf. Ef 1,12.14). În tradiția biblică, „slava” (dóxa) indică splendoarea puterii binefăcătoare a lui Dumnezeu, inteligibilă prin greutatea sa (ebraică: kabhôd) în istoria poporului. Aceasta este recunoscută acum de comunitate în acțiunea mântuitoare a lui Dumnezeu Tatăl în Cristos, a cărui gratuitate este din nou subliniată prin verbul „a da” (v. 6, charitóō, lit. „a da har”). Fundamentul și domeniul de aplicare istoric al acestui dar gratuit și plin de har al lui Dumnezeu sunt indicate prin expresia: „în cel iubit” (v. 6, agapeménos). Această ultimă formulă corespunde expresiei „în Cristos” sau „în el” din versetele precedente. Se manifestă astfel iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru Fiul, care, prin întruparea sa, se revarsă asupra credincioșilor; ei au devenit „moștenitori predestinați” (v. 11), adică anticipați de gratuitatea acestei iubiri revelate.

EVANGHELIA

Lecturile de la această solemnitate conduc la interpretarea din perspectivă creștină a relatării căderii în păcat din cartea Genezei. Temele păcatului și a pierderii relației cu Creatorul, dar și licărul de victorie asupra răului, de la care începe istoria mântuirii, sunt reunite în bine cunoscuta relatare a Bunei Vestiri. Din punctul de vedere al celebrării Neprihănitei Zămisliri, textul lui Luca exprimă baza scripturistică a orientării cristologice a dogmei: zămislirea fără prihană a Mariei este un dar divin, în măsura în care ea a fost aleasă pentru a fi mama Fiului lui Dumnezeu. Devine clar că tema maternității divine cuprinde întreaga istorie a mântuirii: de la maternitatea Evei, marcată de păcatul originar, la maternitatea prin har divin. Astfel, lunga istorie a mântuirii care a început ca o căutare a omului absent de către Dumnezeu prin întrebarea „Unde ești?” (Gen 3,9) ajunge la împlinire în plinătatea prezenței Mariei din Nazaret (v. 38), mama Răscumpărătorului și a umanității răscumpărate.

Promisiunea lui Dumnezeu din Geneză afirma că vrăjmășia dintre femeie și șarpe va fi învinsă de urmașul femeii; în reinterpretarea creștină, această viziune profetică își găsește împlinirea în nașterea Mântuitorului, Mesia din fecioara Maria, cea binecuvântată între toate femeile. Rodul pântecelui ei este binecuvântat (v. 42), ca și cum ar da temei conținutului imnului de binecuvântare către Efeseni care cântă cum în Cristos Dumnezeu i-a binecuvântat pe credincioși cu orice binecuvântare spirituală (Ef 1,3).

 Cháire! Cuvintele îngerului către Maria pot fi citite tocmai din această perspectivă. Salutul inițial (v. 28, cháire,bucură-te!) este un anunț de bucurie care inversează scena căderii și contrastează cu atmosfera de teamă și de ascundere din Geneză. Astfel, salutul îngerului nu este cu siguranță o simplă expresie a întâlnirii, ci cuvântul are o încărcătură fundamentală de sens.

În ansamblul Noului Testament, este deosebit de dragă teologiei lui Luca și Paul afirmația că bucuria este modalitatea esențială de întâmpinare a evenimentului mântuirii. Această dimensiune a harului este deplină în Maria, atât de mult încât cuvintele îngerului continuă cu un vocativ care ar putea fi al doilea nume al ei; ea este recunoscută pentru esența vieții sale: „cea plină de har” (v. 28, kecharitomē). Este aceeași rădăcină verbală a salutului care o plasează perfect pe Maria în planul de mântuire al lui Dumnezeu: ea este plină de har, trăiește în plinătatea relației vitale cu Dumnezeu. Îngerul continuă să indice motivul harului care o caracterizează pe Maria: „Domnul este cu tine”, expresie fundamentală în Scriptură, care dezvăluie esența revelației divine. Dumnezeu este și se revelează ca atare fiecărei persoane care devine protagonistă în drumul mântuirii. Răspunsul la tulburarea Mariei (1,29) continuă de asemenea în aceeași direcție, amintind că „harul lui Dumnezeu” (v.30, cháris) este un motiv pentru a nu ne teme (v.30, fóbos). Chestiunea fricii de la origini în fața glasului cercetător al lui Dumnezeu asupra bărbatului și femeii este anulată de harul mântuirii în care este implicată Maria; la fel, fragilitatea goliciunii care stă la baza fricii primordiale este acoperită de harul Duhului Sfânt care o învăluie pe deplin pe viitoarea mamă.

 Viitoarea mamă. Tema maternității revine într-o dimensiune reînnoită. Dacă maternitatea Evei a fost marcată de durerea pentru relația pierdută cu Creatorul, maternitatea Mariei izvorăște din harul divin și se plasează în dimensiunea darului acțiunii lui Dumnezeu pentru umanitate. Versetul 34 indică dimensiunea activă a credinței. În credință, Maria evaluează ceea ce este posibil pentru ea, discerne poziția istoriei sale în tabloul mai larg al istoriei poporului său, intuiește direcția în care se îndreaptă darul de har al Cuvântului divin care ajunge la ea și dă crezare la ceea ce din punct de vedere uman pare imposibil. Cuvântul îngerului dezvăluie autorul împlinirii: Duhul Sfânt, puterea lui Dumnezeu care vine în ajutorul limitei trăirii umane și realizează imposibilul. La întrebarea inițială „Unde ești?”, adresată de Dumnezeu omului, Maria răspunde cu întreaga disponibilitate a prezenței sale: „Iată roaba Domnului” (v. 38).

Răspunsul Mariei reunește disponibilitatea ascultătoare a tuturor celor care, în istoria mântuirii, s-au făcut slujitori ai acțiunii lui Dumnezeu și, în același timp, dezvăluie toată singularitatea ei: „Fie mie după cuvântul tău”, indicând că fidelitatea ei în istoria mântuirii a devenit o alegere personală într-un moment precis al vieții sale și a avut astfel un impact real asupra existenței și asupra trupului său. Prin fiat-ul ei personal, Maria se asigură că dorința mântuitoare a lui Dumnezeu își găsește în sfârșit locul în istoria umană și că existența ei se plasează pe deplin în dimensiunea de creatură modelată de Creatorul ei.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 553/decembrie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 363