„Sunteți cu toții frați” – Meditație pentru Duminica a XXXI-a de peste an

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXXI-A DE PESTE AN

5 NOIEMBRIE 2023

SUNTEȚI CU TOȚII FRAȚI

Pe de altă parte, într-o comunitate religioasă, numai Dumnezeu poate fi recunoscut ca Domn și cap al credincioșilor. Riscul liderilor umani este acela de a lua locul lui Dumnezeu, operând o pervertire a relației religioase. Pagina evanghelică, care critică cu luciditate abuzurile autoritarismului religios și, în același timp, propune stilul comunității creștine autentice, oferă prilejul de a reflecta serios asupra acestui aspect. Meditația evanghelică este pregătită de prima lectură din textul lui Malahia. În acest context, este pertinentă și trecerea în revistă a lui Paul (a doua lectură) a activității sale misionare și pastorale în comunitatea creștină din Tesalonic.

DOAR UNUL ESTE MAESTRUL TĂU

de Roberto Laurita

O ispită veche, mereu la pândă, cea pe care Isus o semnalează în pasajul evanghelic de astăzi. Poștașul care pretinde că este expeditorul scrisorii pe care o livrează, profetul care se pune în locul lui Dumnezeu, ministrul care își arogă prerogativele stăpânului său, îngrijitorul care începe să predea…

Tentație antică prezentă peste tot, dar poate mai ales în sfera religioasă. Pentru că este atât de bine nu doar să prezinți o judecată a Domnului, ci și să te erijezi în judecător.

Pentru că este atât de ușor să confundăm admirația pentru cuvântul lui Dumnezeu cu uimirea față de comentariul nostru.

Pentru că este atât de omenesc, în cele din urmă, să-și vadă rolul recunoscut, apreciat, stimat… Și există, din păcate, ceva mai rău: să-și supraestimeze propriul rol până la punctul de a se crede scutit de acele obligații care sunt enunțate pentru toți.

Să crezi că slujirea pe care o faci te îndreptățește la un anumit privilegiu, să fii scutit de o anumită regulă, să fii eliberat de o anumită restricție. Astfel, funcționarul public se simte autorizat să încalce regulile sau să închidă ochii în fața lipsurilor cuiva.

La fel și omul bisericii este tentat să se creadă scutit de o parte sau alta a Evangheliei pe care a proclamat-o și a explicat-o. Unul este Stăpânul, unul este Tatăl. Fiecare astfel de titlu este uzurpat. Esențialul este faptul că suntem cu toții frați, că suntem cu toții discipoli. Și că cel care vrea să fie cel dintâi, cel mai mare, se pune să slujească. Chiar și acestea ar fi doar vorbe frumoase – și noi auzim mereu multe cuvinte – dacă Isus nu ar fi arătat cu fapte ce înseamnă să slujești: cel care s-a expus, cel care s-a oferit pe sine, cel care a înfruntat chiar și ura, chiar și răutatea, chiar și insulta și batjocura, chiar și suferința cea mai grea din iubire. Gesturile sale (frângerea pâinii, spălarea picioarelor) nu sunt ritualuri de efect, ci realitate întruchipată în viața de zi cu zi. De aceea, chiar dacă ceea ce ne spune astăzi nu este ușor de înghițit (fiecare dintre noi poartă în el un pic de orgoliu și dorința de a ieși în evidență), suntem dispuși să ne lăsăm convinși de exemplul său. Și să luăm uniforma pe care ne-a pus-o în mâini: un șorț care servește drept prosop, un ulcior și un lighean.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

CÂND SE PIERDE DIN VEDERE CENTRUL: CONFLICTE DE PUTERE ÎN PAROHIE

de Cecilia Cremonesi

Probabil că ni s-a întâmplat să plecăm supărați și dezamăgiți de la o ședință parohială, pentru că „de obicei, se va face ceea ce a hotărât Ioana (cum îi place să fie la conducere!) și apoi, cu siguranță, s-a înțeles dinainte cu preotul paroh și se află mereu la el, ca să își impună punctul de vedere…”. Sau ne-am oferit voluntari pentru a citi lecturile duminicale și ni s-a spus: „O, nu, Ioana face întotdeauna prima lectură, este rolul ei și vai de oricine se atinge de ea”; sau, din nou, am văzut cum sacristiile și oratoriile au devenit fiefuri accesibile, asociații care își revendică spații și competențe: „Asta e treaba mea!”; „Statutul spune că…”; „Întotdeauna s-a făcut așa, trebuie să existe un motiv”. Lista ar putea continua la nesfârșit și ar putea fi îmbogățită de ceea ce se întâmplă după aceea: cateheta/animatorul îi spune soțului/soției, consilierul parohial telefonează unui alt enoriaș, cineva își face curaj și îl înfruntă pe preotul paroh, cerându-i să ia atitudine, pentru că problema trebuie rezolvată, pentru că este în joc seninătatea și armonia parohiei. Astfel, persoana acuzată – cel care a ocupat un spațiu, cel care a citit lectura, cel care „pur și simplu nu vrea să lase cheile oratoriului nici dacă ar fi casa lui” – ajunge în boxa acuzaților.

Este ușor în acest moment să treci la judecăți: „Predică bine și predică prost”, „O face doar ca să se dea mare”, „Dacă vrea să fie șefă, să se descurce singură”…

Poate că, citind exemplele date, i-au venit în minte chipuri (apropo, orice referire la persoane existente sau la evenimente reale este pur întâmplătoare, iar Ioana este un nume fictiv!); în același timp, probabil că am simțit un fior de neliniște, un ușor disconfort, pentru că, în calitate de lucrători pastorali și voluntari, putem fi victime și călăi în același timp: poate că fiecare dintre noi are sau a avut propria nișă de putere, propriul mic fief; și ceea ce observăm cu ciudă în comportamentul altora reflectă ceea ce am putea găsi în propriul comportament. Pentru că, dacă este adevărat că nevoia de a i se recunoaște angajamentul și abilitățile este umană, este la fel de adevărat că, în lupta pentru vizibilitate, celălalt devine un potențial dușman (care trebuie învins) sau o unealtă, care trebuie folosită ca un piedestal al sinelui.

A recunoaște, cu o doză de ironie, realitatea parohiilor noastre și a admite, cu un realism sănătos, că, uneori, modul de comportament și de interpretare a rolurilor, geloziile, vanitățile și căutarea vizibilității otrăvesc mediile noastre, este un exercițiu util pe care suntem chemați să îl facem, pentru că aceste comportamente generează conflicte de putere și nu contribuie la a face din parohii locuri plăcute. Admiterea existenței acestor conflicte în locuri pe care tindem să le idealizăm poate fi obositoare. Nu ar trebui să domnească în parohie pacea, cooperarea, gratuitatea, respectul și armonia?

Trebuie mai întâi să ne debarasăm de amăgirea unei comunități armonioase, în care toată lumea trăiește în pace și nu se generează tensiuni: este o imagine mitică ce deschide calea deziluziilor ușoare. Isus nu ne pune pe umeri o povară care nu poate fi suportată, nu ne cere să fim perfecți sau să construim comunități perfecte: ar fi frustrant! El ne cere să ne amintim mereu că el este centrul acțiunii noastre. El ne cunoaște inimile, slăbiciunile care sălășluiesc în noi, dar și impulsurile noastre generoase, capacitatea noastră de a călca pe urmele lui. Tocmai de aceea ne pune în gardă împotriva noastră înșine și a zelului pastoral care uneori ne întunecă: există un singur Stăpân. Este un avertisment, o busolă, un adevăr care ne trasează calea și ne ghidează pașii: există un singur Stăpân, iar sarcina noastră, scopul întregii noastre activități, este de a-i face loc. Dacă umplem spațiul cu noi înșine, nu mai este loc pentru el; dar dacă ne retragem, dacă ne recunoaștem și ne reducem la tăcere pretențiile, atunci spațiul se umple cu el.

Un exercițiu simplu ne-ar putea ajuta: înainte de fiecare activitate pastorală, să ne facem timp să citim împreună un pasaj din Evanghelie, să împărtășim ce chip al lui Dumnezeu vedem în acel pasaj. Plasarea Cuvântului în centru ne amintește că suntem cu toții copiii aceluiași Tată, discipoli care ascultă de singurul Maestru, chemați să îi urmăm pașii. Păstrarea împreună a centrului (care este Dumnezeu-Isus Cristos) poate contribui la a face din comunitățile noastre locuri sincere, în care fiecare este dispus să se dea la o parte pentru a-i face loc celuilalt; comunități în care există angajamentul de a face vizibilă iubirea lui Dumnezeu, în care privirea asupra fraților este una de înțelegere și nu de judecată, în care chiar și conflictele pot fi traversate și rezolvate cu respect pentru fiecare, în care ne ajutăm unii pe alții să rămânem la locul nostru, care este întotdeauna în spatele Lui.

Comunități locuite de oameni conștienți de propria fragilitate, dar și de iubirea și încrederea acordată fiecărui copil al lui Dumnezeu, care știu că pot merge împreună și că astfel pot deveni atrăgătoare, pentru că lumina pe care o radiază este cea a Maestrului.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Profeția lui Malahia este un excelent examen de conștiință pentru a descoperi cum ne exercităm micile puteri.

A doua lectură: Apostolul Paul, confirmând în credință biserica lui Dumnezeu care se află în Tesalonic, comunică faptul că cuvântul lui Dumnezeu, primit și auzit, lucrează în cei care cred. De asemenea, el acționează, lucrează și luminează și în noi doar pentru că l-am ascultat.

Evanghelia: În lectura evangheliei după Matei, ne apropiem de ultimele zile ale vieții publice a Domnului. Isus a intrat triumfător în Ierusalim și se așază în templu. Grupuri de oameni vin la el, pentru a-l asculta sau pentru a-l ispiti.

PRIMA LECTURĂ

Pasajul din profetul Malahia, propus ca primă lectură, reunește o serie de denunțuri împotriva funcționarilor cultului. Textul reflectă situația de criză a micii comunități post-exilice, care se străduiește să regăsească ritmul de coerență și perseverență religioasă după trauma exilului și contrastele dintre cei care se întorc și mediul înconjurător. Pasajul profetic se deschide cu o afirmație teologică care conferă autoritate cuvintelor profetului: „Eu sunt un rege mare – spune Domnul oștirilor – și numele meu este înfricoșător printre popoare”. Discursul profetic, care urmează stilul oracolelor clasice, anunță pedeapsa pentru infidelitatea preoților: „Dacă nu mă veți asculta și nu veți lua aminte să dați slavă numelui meu, spune Domnul oștirilor, voi trimite un blestem asupra voastră”. Această terminologie plasează imediat discursul în contextul legământului. Preoții sunt însărcinați să propună termenii legământului și să proclame, în corespondență cu fidelitatea, binecuvântările lui Dumnezeu. primul implicat în relația de legământ este preotul însuși, gardianul angajamentelor legământului în fața poporului. De fapt, Malahia îi acuză în mod explicit pe preoți că s-au abătut de la calea cea dreaptă și că au fost o piedică pentru mulți, într-un cuvânt, că au încălcat legământul.

O a doua acuzație se referă la punerea în aplicare a dispozițiilor legale legate de legământ. În special, practica favoritismului sau a părtinirii în aplicarea legii. Pentru a înțelege sensul acestei acuzații profetice, trebuie să ținem cont de rolul inițial al preoților în templu.

Înainte de a fi funcționarii care prezidează executarea la timp a diferitelor ritualuri, ofrande și sacrificii, ei sunt însărcinați cu transmiterea învățăturii „legii” către popor. Cuvântul ebraic Tôrâh, tradus în general prin „lege”, înseamnă „îndrumare, învățătură”. Preoților le revine sarcina de a respecta ‘legea’ în contextul legământului. Acest lucru poate fi dedus dintr-un text poetic antic, în care este raportată binecuvântarea lui Moise pentru tribul lui Levi (Dt 33, 8.9b-10). De fidelitatea preoților față de sarcina lor de ‘păstrători ai legământului’ în transmiterea legii, depinde eficiența ‘binecuvântării’ lor. „Binecuvântarea”, de fapt, face și ea parte din contextul legământului. Dumnezeu promite să „binecuvânteze”, prin dăruirea generoasă a bunurilor sale, poporul cu condiția ca acesta să respecte termenii legământului (Dt 28, 1-14). Dacă copiii lui Israel nu pun în practică legea care definește relația de legământ, atunci ei vor fi expuși „blestemului” (Dt 28, 15-46). În acest context, înțelegem sensul vechii formule de binecuvântare preoțească atribuită lui Moise și transmisă lui Aaron și fiilor săi (Num 6, 22-26). Prin urmare, dezordinea denunțată de Malahia este subliniată în gravitatea ei prin apelul la o motivație religioasă din tradiția sacerdotală: „Nu avem cu toții un singur tată? Nu ne-a creat un singur Dumnezeu?” Acest principiu al lui Dumnezeu creator trebuie să fie baza solidarității naționale, care își are punctul de generare în experiența alianței.

A DOUA LECTURĂ

Statutul specific al comunității creștine, în care toți sunt „copii” ai unicului Tată și „frați și surori” între ei, nu exclude anumite roluri și sarcini, chiar și cele de autoritate, cum ar fi cele ale predicatorului și ale păstorului responsabil. Fontul autorității și stilul relațiilor, însă, se schimbă radical. Fragmentul din scrisoarea lui Paul către Tesaloniceni propune un stil de autoritate ca slujire și dăruire de sine. Este un fel de verificare pe care Paul însuși o face în fața comunității sale creștine. modelul, la care Paul se referă pentru a transcrie relațiile misionarului și ale păstorului, este cel al mamei. Motivul slujirii sale este iubirea. În termeni operaționali, aceasta devine o alegere de angajare pastorală gratuită, care implică o muncă manuală pentru a nu fi o povară pentru nimeni în vestirea Evangheliei. Această alegere nu răspunde doar la nevoia de a nu fi confundat cu un mercenar al Evangheliei. Motivul ultim al modului său original de a vesti Evanghelia lui Dumnezeu este dragostea pentru destinatarii ei.

În sfârșit, Paul recunoaște că eficiența misiunii sale – acceptarea mântuitoare a cuvântului lui Dumnezeu – se întoarce la inițiativa lui Dumnezeu. Această ultimă reflecție a lui Paul rezolvă dilema dintre autoritatea divină și medierea umană, fără să o scurtcircuiteze în autoritarism. Problema autorității în biserică nu se referă la fundamentul sau legitimitatea ei, ci la exercitarea sau punerea ei în aplicare. Acest stil de autoritate nu este definit o dată pentru totdeauna, ci depinde de circumstanțele sociale și culturale.

S-ar putea spune, de asemenea, că fiecare persoană care are un rol de responsabilitate în biserică îl pune în aplicare în funcție de atitudinile sale personale. Poate că, totuși, secretul pentru a rămâne fidel stilului evanghelic de respectare a autorității și de „fraternitate” în biserică este cel sugerat de Paul: iubirea intensă și sinceră.

EVANGHELIA

Cititorii, care au ascultat critica lui Malahia și meditația caldă și senină a psalmului, sunt pregătiți să accepte textul evanghelic al lui Matei, care se bazează pe două registre: o critică a abuzurilor și deformărilor autorității religioase iudaice și propunerea pozitivă a unor relații corecte în comunitatea creștină.

 Inconsecvență și ipocrizie. Pasajul evanghelic propus pentru această duminică face parte din ampla acuzație împotriva cărturarilor și fariseilor, declarați „ipocriți”, și care în partea a doua este punctată de seria celor șapte „vai”, judecata profetică de condamnare. Discursul, adresat mulțimii și discipolilor, are o dublă semnificație: denunțarea exemplară a infidelității Israelului istoric, reprezentat de liderii săi spirituali; avertismentul împotriva riscului formalismului religios care denaturează voința lui Dumnezeu și experiența religioasă.

Isus își începe discursul recunoscând autoritatea religioasă a cărturarilor și fariseilor: „Pe scaunul lui Moise stăteau cărturarii și fariseii. Practicați și respectați tot ce vă spun ei, dar nu acționați după faptele lor, căci ei spun și nu fac”. Ceea ce li se reproșează autorităților religioase iudaice este incoerența, ceea ce este cu atât mai grav cu cât liderii spirituali sunt interpreții tradiției religioase care datează de la Moise. Dovada acestei inconsecvențe este dată de formalismul juridic opresiv: „Ei leagă poveri grele și greu de purtat și le pun pe umerii poporului, dar nu le mișcă nici măcar cu un deget”. Acest prim denunț al inconsecvenței, o temă care îi era deosebit de dragă primului evanghelist, este urmat de un al doilea denunț care pune în evidență deformările spirituale tipice fariseilor: „Toate faptele lor le fac ca să fie admirați de popor”. Aceasta este atitudinea care, în tradiția evanghelică a lui Matei, este numită „ipocrizie”. Exhibiționismul religios se folosește de practici și devoțiuni pentru a-și asigura o felie de prestigiu, de care sunt atașate și beneficii economice și sociale. Evanghelia enumeră șase situații în care apare această vanitate exhibiționistă a liderilor evrei, citând exemple din obiceiurile unei comunități evreiești practicante.

 Fraternitatea în comunitatea creștină. Cea de-a doua parte se îndreaptă spre ucenici și propune aplicarea acestei critici a denaturărilor religioase ale liderilor evrei la comunitatea creștină. Acestea sunt trei exemple sub forma unei reguli comunitare. În timp ce învățătorilor evrei le place să fie numiți „rabin” de către popor, „nu vă lăsați numiți „rabin”, căci unul singur este Stăpânul vostru și voi toți sunteți frați”.

Nu este vorba atât de un titlu, cât de un rol de prestigiu religios-spiritual, care intră în competiție cu singura autoritate recunoscută în comunitatea creștină: Cristos, învățătorul și ghidul, care trimite mesajul său către Tatăl ceresc. Comunitatea credincioșilor, care l-au recunoscut în Isus pe Dumnezeu ca Tată, este o comunitate de copii, de frați și surori. Acesta este statutul religios care exclude orice carierism, chiar și sub false pretexte.

În termeni pozitivi, Matei repetă la sfârșit o frază din tradiția evanghelică comună: „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru; cel care se va înălța va fi smerit, iar cel care se va umili va fi înălțat”. Acest limbaj amintește de judecata lui Dumnezeu, prin care relațiile corecte în cadrul comunității, în stilul robului, nu sunt doar o alegere recomandată, ci și condiția pentru a fi acceptat în cele din urmă la judecată cu o sentință de mântuire. Evanghelistul dictează aceste rânduri pentru o comunitate care riscă de două ori: în rândul membrilor comunității, există o tendință spre formalism și exhibiționism religios; pe de altă parte, rolul liderilor – profeți și învățători – riscă să producă autoritarismul magisteriului rabinic.

În ceea ce privește rolul de „învățător”, acesta este rezervat singurului „Învățător” care interpretează în mod autoritar și definitiv voința Tatălui: Isus Cristos, Fiul. Pentru că Lui i-au fost date toate lucrurile de către Tatăl. De aceea nimeni nu poate cunoaște pe Tatăl decât prin Fiul și invers (Mt 11,27). Urmându-l pe Isus, discipolii nu fac o carieră din a deveni ei înșiși învățători. Ei rămân întotdeauna „discipoli” și „slujitori” care se inspiră din modelul „Maestrului” și al „Domnului” lor. 

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 549/septembrie-octombrie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Isus predicând la malul mării

Hits: 92