„Adunarea celor binecuvântați” – Meditație pentru Solemnitatea Tuturor Sfinților
Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
TOȚI SFINȚII
1 NOIEMBRIE 2023
ADUNAREA CELOR BINECUVÂNTAȚI
Liturghia Cuvântului din această solemnitate ne prezintă două mari adunări: prima se desfășoară în jurul lui Isus, în momentul zorilor timpurilor noi, când începe slujirea Cuvântului după ce a primit de la Tatăl pe Duhul Sfânt pentru împlinirea misiunii sale profetice și de jertfă (evanghelia); a doua are ca decor sfârșitul timpurilor în fața tronului lui Dumnezeu (prima lectură). Cea de-a doua lectură atinge miezul relației dintre Dumnezeu și noua comunitate de credincioși, adică iubirea dintre Tatăl și Fiul: acceptarea vitală a Cuvântului revelat în Isus îl face părtaș, pe cel care participă, la condiția sa de Fiu.
Tema dominantă a acestei sărbători este „sfințenia”. În această privință, însă, este necesar mai întâi să clarificăm conceptele și să distingem viziunile care sunt adesea confundate în gândirea actuală: sacru și sfânt. Sacralizarea este proprie omului; înseamnă a separa ceva sau cineva de ceea ce este cotidian (profan!) pentru a-l rezerva divinității. Nu este o atitudine creștină, ci mai degrabă păgână: ea pune accentul pe efortul uman de a pune mâna pe Dumnezeu, de a merge la Dumnezeu prin propriile forțe, de a-L cuceri pe Dumnezeu prin propriile mijloace. Sacrul separă, împarte, introduce distincții și bariere, încurajează atitudinile magice.
Dimpotrivă, ceea ce este propriu-zis creștin este atitudinea de sfințenie: sfântul prin excelență este Dumnezeu însuși, care, apropiindu-se de oameni în mod generos și din iubire, îi face și pe aceștia sfinți, adică părtași la viața sa. Sfințenia nu divizează, nu creează bariere, nu separă nimic din cotidianul-profan pentru a-l păstra pentru divinitate. Sfințenia este, în esență, iubirea lui Dumnezeu trăită în cotidian, întruchipată în om. Totul este al Lui, totul poate fi, așadar, sfânt, nimic nu trebuie să fie de-sacralizat de către creștin. Citiți din nou, în acest sens, Ioan 4. Autenticitatea la care trebuie să se raporteze creștinii este cea a lui Cristos: faptul că el le-a arătat oamenilor adevărata față a lui Dumnezeu prin cuvânt și faptă.
În același mod, Biserica este „sfântă” doar în măsura în care dezvăluie în lumea de astăzi același chip iubitor al Tatălui. Creștinii participă la „lucruri sfinte”: sacramentele sunt numite astfel nu pentru că se află în interiorul unei dimensiuni sacre care le separă de viață, ci pentru că sunt semne ale acestei prezențe perene a lui Dumnezeu în viața oamenilor. Sfințenia nu este, prin urmare, un privilegiu, ci un dar pe care Dumnezeu îl oferă tuturor. O posibilă schiță de omilie ar putea sublinia aceste puncte în liturghia de astăzi:
– Sfințenia este destinul omului, nu numai în viitor, ci și în prezent. Viziunea prezentată în Apocalipsă poate fi luată ca o paradigmă-anticipare a prezentului: putem fi astăzi ceea ce contemplăm ca promisiune.
– Calea spre sfințenie în prezent este indicată de fericirile evanghelice: ele nu sugerează o atitudine de predare pasivă, ci arată domeniile în care creștinii sunt chemați să concretizeze participarea la iubirea lui Dumnezeu pentru umanitate. Așteptăm, este adevărat, ceea ce nu este încă împlinit. De aceea ne confruntăm încă cu eșecul, cu suferința și cu moartea. Dar nu în disperare, ci încrezători în credința noastră că vom obține ceea ce este promis.
CALEA SFINȚILOR
de Roberto Laurita
Este drumul trasat de Isus, este cel pe care s-a angajat să îl urmeze pentru prima dată, cu blândețe și simplitate, dar și cu determinare. Un drum îngust, cu siguranță, dar care duce la plinătatea vieții, la gloria lui Dumnezeu. Fericirile, din acest punct de vedere, trasează clar un drum.
Este drumul sărăciei, o sărăcie trăită în profunzime, în spirit. Nu o atitudine superficială, ci una capabilă să transforme fiecare gest și fiecare cuvânt. Nu este aceasta sărăcia trăită de Isus, în încredere totală în Tatăl și în totală disponibilitate față de aproapele său?
Este calea blândeții și a milostivirii, o cale dificilă într-o lume în care se pare că suntem obligați să răspundem la forță cu forță, la aroganță cu aroganță. În schimb, Isus arată o compasiune plină de răbdare, de înțelegere. El nu a venit să condamne sau să pedepsească, ci să salveze, să smulgă din mâinile celui rău, să facă să se guste o viață nouă, transformată de iubire.
Este calea purității inimii, a celui care are o privire limpede și de aceea sesizează imediat, instinctiv, binele și nu răul. Tocmai această privire este cea pe care Isus o aruncă asupra fiecărei persoane. Astfel, în păcătoasa din casa lui Simon vede femeia care caută posibilitatea unei vieți noi și este dispusă să iubească. La fel și în Zaheu îl vede pe fiul lui Abraham, gata să-și schimbe viața și să accepte mântuirea care i se oferă. La fel și în tâlharul răstignit alături de el, el vede un om gata să-și recunoască greșelile și să se abandoneze cu încredere în mâinile lui Dumnezeu.
Este drumul tuturor celor care sunt flămânzi și însetați de dreptate, al celor care nu sunt preocupați să își croiască un drum, ci să dea glas celor care nu au glas: un drum riscant, periculos, pentru că implică persecuții. Și pentru asta a pornit Isus, înfruntând respingerea, condamnarea și moartea pe cruce.
Acest drum, drumul Fericirii, l-au parcurs sfinții, urmându-l pe Isus, încrezători că nu vor greși, chiar dacă asta însemna să înfrunte suferințe și obstacole. Sărbătoarea de astăzi dovedește că au văzut bine, că au făcut cea mai bună alegere. Chiar dacă, în ochii contemporanilor lor, părea uneori o nebunie. Chiar dacă au fost nevoiți să meargă împotriva curentului. Chiar dacă nu au obținut o recunoaștere imediată. Și poate că sfârșitul lor a părut, în ochii lumii, un eșec total.
Dar nu este oare ceea ce i s-a întâmplat și lui Isus? Căile lui Dumnezeu nu coincid, de fapt, cu căile oamenilor. Sfinții nu au fost preocupați să obțină acordul oamenilor, ci să facă voia lui Dumnezeu, indiferent de costuri.
COMENTARIU LA LECTURI
PRIMA LECTURĂ
Pasajul face parte din interludiul care întrerupe seria de catastrofe în care se desfășoară drama apocaliptică cu manifestări din ce în ce mai grave până la revenirea lui Cristos. În așteptarea evenimentelor decisive, după ruperea celui de-al șaptelea sigiliu, universul nu poate face altceva decât să se adune într-o tăcere terifiantă, fără să se întâmple nimic. Mai întâi, însă, vizionarul se oprește pentru a observa o imagine cu totul nouă, liniștea care precede furtuna.
Genul Apocalipsei. Interpretarea pericopei beneficiază considerabil, dacă se ține cont de liniile structurale ale întregii opere, în special de următoarele:
– genul literar propriu Apocalipsei este format din combinația dintre apocaliptic și profetic;
– subiectul cărții este format din fapte care „trebuie” să se întâmple, pentru că sunt stabilite într-un plan divin transcendent;
– în timp ce prima parte a cărții privește viața Bisericii, cea de-a doua parte (din care face parte pasajul nostru) ia în considerare, ca să spunem așa, viața sa exterioară, adică ceea ce va urma, cuprinzând diferitele interacțiuni spre un punct culminant care va fi atins prin orientarea imprimată vieții înseși de prezența constantă a lui Dumnezeu în istorie. Întrepătrunderea remarcabilă a funcțiilor și articulațiilor, în care se manifestă dezvoltarea, oferă „forme a priori de inteligibilitate” care fac posibilă interpretarea evenimentelor. Structura nu este legată de un eveniment exclusiv, ci, cu o vitalitate surprinzătoare și inepuizabilă, se referă la altele; ea participă și la meta-istoricitatea planului global;
– afirmația teologică, în care se găsește nucleul narațiunii apocaliptice, necesită adesea, pentru a fi completă, anticiparea adevărului terminal, care devine astfel o problemă de sens sau un adevăr care dă sens. Sunt prezentate două viziuni: cea a celor 144.000 (12 × 12 × 1000, număr simbolic al plenitudinii, care se referă la triburile cu începutul plasat – cronologic – nu în Ruben, cel mai mare, ci în Iuda, din cauza axei de legătură Iuda-David-Mesia, și cu excluderea lui Dan, probabil din cauza căderii sale în idolatrie) și cea a oștirii incalculabile.
O interpretare a viziunilor. Oricare ar fi relația dintre cele două viziuni, adică dacă este vorba de o singură viziune (cei 144.000 ar coincide cu oștirea incalculabilă și nu ar exista nicio contradicție în narațiune, deoarece numărul „dat” nu este numărat de oameni) sau dacă este o continuare a celei anterioare (pentru a indica cele două faze ale intervenției divine în vechiul și noul legământ, ca prevestire și realizare completă a mântuirii), faptele cele mai relevante din punct de vedere teologic sunt următoarele.
– Cei însemnați sunt astfel în ceruri, indiferent de prestația lor pământească; mântuirea vine de la Dumnezeu și de la Miel.
– Recunoașterea celor marcați are loc de sus; întrebarea unuia dintre vizionari, evidențiază și ea, la propriu, originea cunoașterii: oamenii nu-i pot număra!
– Scopul armistițiului este important: el nu are rolul de a mări rândurile celor salvați prin încurajarea convertirilor, ci doar de a imprima pecetea lui Dumnezeu ca semn de proprietate, de protecție și de păstrare. Deoarece și urmașii fiarei au un sigiliu, sigiliul lui Dumnezeu servește, ca să spunem așa, pentru a-i plasa pe cei care îl vor primi în câmpul de opoziție. Lupta va avea loc, dar victoria este atât de sigură încât vizionarul se bucură deja de ea înainte de luptă. Cântecul de victorie al bisericii triumfătoare este un anunț pentru biserica militantă, un „fir roșu” al speranței care dă consistență vieții, arătând, în avans, perspectiva unificării transfiguratoare.
– Imnul celor răscumpărați este intercalat între cele două „amin” și trebuie pus în legătură cu invocarea similară din Ap 22,20. Cel care rostește acest cuvânt își însușește ceea ce se spune și intră într-o nouă creație care își găsește expresia cea mai clară în îndrăzneala mărturisirii.
– Cei însemnați sunt martirii, dar martiriul sângeros nu este condiția exclusivă pentru mântuire, ci mai degrabă prototipul pe care îl propune autorul, care vrea să ne îndemne să perseverăm până la capăt. Persecuția istorică (Nero) este prototipul persecuției Bisericii, care, la rândul ei, participă și se asociază la persecuția prin excelență, cea a Mielului, într-o viziune care se extinde de la o perioadă istorică la o celebrare cosmică a victoriei și a triumfului.
A DOUA LECTURĂ
Ne ajută la conectarea revelației definitive, a anticipării profetice și a „experienței” actuale într-o perspectivă care este, în felul ei, istorică, care salvează prezentul de tentația de a evada în alienarea pură a imaginarului și îi conferă, cu o perspectivă a transformării, inteligența intimă care îi răscumpără istoricitatea.
Pericopa ioaneică aparține celei de-a doua părți a primei Scrisori a lui Ioan. După ce a expus criteriile comuniunii noastre cu Dumnezeu, privilegiind aspectul luminii, Ioan consideră aceeași comuniune mai degrabă sub aspectul filiației, lămurind relația dintre credință și caritate.
Într-un mod special, In 3,1-3 explică condiția de a „face dreptate”, adică de a nu păcătui, stabilind principiul „suntem copii ai lui Dumnezeu” și, prin urmare, facem dreptate.
În v. 1, este exprimată conștiința nașterii reale din Dumnezeu; putem fi numiți copii ai lui Dumnezeu pentru că suntem astfel dăruiți (dédōken) permanent și obiectiv, dincolo de capacitățile sau intențiile noastre. Acest fapt este uimitor în sine: filiația divină devine parte din natura noastră interioară în așa măsură încât, la fel ca în cazul lui Isus Cristos, faptul că lumea nu ne recunoaște este o dovadă a realității sale (nu atât un motiv de consolare); respingerea lumii devine și mai decisivă în acest sens, deoarece nu rămâne la nivelul indiferenței, ci devine atât de radicală încât se apropie de ură (cf. v. 13, apoi In 15,9, însăși fericirea celor persecutați).
Condiția noastră de fii cunoaște o diferență; aceasta însă nu este o diferență de statut, ca și cum s-ar stabili o variație sau un contrast între starea noastră prezentă și cea viitoare, ci o diferență de grad de manifestare: când Cristos se va arăta, atunci vom fi asemenea lui. Trebuie remarcat, din cauza semnificației lui Cristos, că asemănarea noastră va fi cu Cristos cel glorios, nu cu Dumnezeu; apariția lui Dumnezeu, pentru Ioan, este Cristosul slavei. A fi asemenea lui Cristos înseamnă pentru noi să fim în prezența lui Dumnezeu, să trăim o comuniune filială cu el, să participăm la comuniunea care există între Tatăl și Fiul, în strălucirea filiației. Această comuniune va fi cu atât mai intensă cu cât viața noastră se va transforma mai deplin în această stare de lumină.
Această asemănare este un obiect al credinței, dar și al speranței; ea oferă motivul angajării în purificarea cultică și morală: este vorba de a corespunde condiției celui în care credem și căruia suntem asimilați, și care, prin urmare, este o condiție dată și pentru noi.
EVANGHELIA
Mesajul Fericirilor dă substanță realității anunțate de pasajul din Apocalipsă; pericopa ioaneică descrie condiția finală a celor mântuiți, stabilind principiul fundamental al posibilității sale, dar insistând mai mult asupra aspectului cultual-doxologic; pasajul de la Matei pătrunde în fenomenologia intimă, vitală și de aceea divers articulată a acestei condiții.
Abordarea Fericirilor se realizează în două momente interdependente: în primul, se evidențiază mesajul comun; în cel de-al doilea, sunt surprinse diferențele de formulare, atât din punct de vedere strict critic, cât și ca indicii ale unei perspective hermeneutice din care nu este dificil să se deducă itinerarii de actualizare.
Prezența lui Dumnezeu în lume. Pe baza exegezei lui J. Dupont, fericirile, în diferite moduri, pot fi urmărite până la expresia centrală a lui Isus: „Împărăția lui Dumnezeu este aproape!”. Plasând această proclamație în contextul în care a fost proclamată și evocând ecourile pe care le-a stârnit, ne dăm seama că ea are o sferă de cuprindere teologică și, doar prin reflecție, antropologică. Ea vorbește „despre modul în care Dumnezeu va fi prezent în istorie: întrucât prezența lui Dumnezeu se realizează în funcție de dinamismul întrupării, el, rămânând Dumnezeul care i-a creat pe toți, îi alege și îi privilegiază pe unii, pe cei lipsiți de siguranță, care se găsesc îndreptățiți nu pentru că ar avea dispoziții speciale, ci pur și simplu pentru că Dumnezeu i-a preferat. Predilecția divină nu este legată doar de manifestarea tot mai luminoasă, în concretețea vieții credincioșilor, a unui focar în care se evidențiază cei care nu se pot apăra; ea se arată în exercițiul său regal în slujirea lui Isus; fericirile au și ele o dimensiune cristologică.
În plus, fericirile nu sunt doar o promisiune, ci și o proclamare a fericirii, o „formulă de fericire” (Dupont). Această formulă se referă la un prezent care este, totuși, deschis spre un viitor, iar din acest viitor poartă în sine anticiparea bucuriei neîmplinite încă a întâlnirii reale în așteptarea împlinirii sigure în speranță și, ca atare, treptată, dar nu iluzorie. Speranța care îl animă pe credincios transformă deja prezentul, îl luminează, îi dă forma inteligibilității sale, îl integrează într-o succesiune logică care, fiind dată, are certitudinea credinței și, în consecință, partea de bucurie pe care o oferă în realitate. Articulațiile „formulei” sunt diverse, dar esențiale: niciuna nu poate fi înțeleasă, prin urmare, independent de celelalte.
Perspectiva lui Matei. În ceea ce privește diferențele editoriale: în timp ce Luca actualizează mesajul Domnului, adresându-l creștinilor, Matei privește mai degrabă valoarea sa generală, depășind „confesiounea” și vizând direct consecința esențială: acea dreptate superioară de care sunt interesați „toți” oamenii. Suferința de dragul lui Cristos însuși este subordonată, în v. 10, dreptății. Astfel, nu se privește sărăcia ca sărăcie în spirit, care este legată de blândețe; nu sunt privilegiați din cauza foamei trupului, ci din cauza foamei și a foamei de dreptate, care, mai radicală decât cea a cărturarilor și fariseilor, coincide cu desăvârșirea; discursul privilegiază dispozițiile interioare cu care se trăiește o anumită condiție și care animă o anumită conduită.
Într-un anumit sens, Matei reduce kerygma creștină la normele vieții creștine, dar nu în sensul că pierde din vedere inspirația acestui ethos (cu referință la Cristos), ci în sensul că, privind în mod special la transformarea operată în om de Cristos, el sesizează cu mai multă incisivitate eficacitatea istorică a acțiunii lui Cristos. Matei, de fapt, insistă foarte mult asupra trăsăturilor comportamentului lui Isus; cu istoria lui Isus, modelul inspirator, este comparată povestea concretă a credinciosului, văzut în ceea ce constituie fenomenalitatea sa (într-un fel, natura sa fenomenală).
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 552/octombrie-noiembrie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Imagine: Jan van Eyck, Adorarea Mielului Mistic
Hits: 86