„Invitați la banchet” – Meditație pentru Duminica a XVIII-a de peste an

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XVIII-A DE PESTE AN

15 OCTOMBRIE 2023

INVITAȚI LA BANCHET

Biserica este adunarea credincioșilor, lucru care devine vizibil atunci când cei botezați sunt chemați să se adune în ascultarea Cuvântului și în comuniune, în actualizarea Cinei celei de Taină a lui Isus. Liturgia Cuvântului ne prezintă această realitate prin imaginea profetică a ospățului (prima lectură), pregătit de Domnul și la care suntem cu toții invitați. Această primă convocare, în realitate, este anticiparea celei definitive, care va avea loc în timpul escatologic și pe care Isus ne-o amintește prin parabola banchetului (evanghelie). Numai participarea la această masă, ne ajută să pătrundem misterul mântuirii, să ne hrănim cu cel care, cum spune Paul, „ne dă putere” (lectura a doua).

HAINA DE NUNTĂ

de Roberto Laurita

Matei nu este singurul care ne-a relatat această parabolă și totuși, doar în evanghelia sa găsim detaliul hainei de nuntă. Unii l-ar putea lua drept un element banal, dar în parabolă are o importanță decisivă: tocmai pentru că nu era îmbrăcat cum trebuie, omul a fost dat afară din sala de banchet! Dar este oare posibil ca un rege care își trimitea slujitorii să caute oaspeți la răscrucea străzilor, știind foarte bine că adună „buni și răi”, să își formalizeze acum ținuta? Nu cumva bunătatea sa nemărginită intră în conflict cu această atitudine intransigentă în privința ținutei cu care a fost prezentat?

Accentul pus de Matei poate părea ciudat… dacă nu se analizează cu atenție darul lui Dumnezeu și răspunsul așteptat de la noi. Dumnezeu dăruiește har: acest mesaj se află în centrul Evangheliei lui Isus. Mila și bunătatea Sa sunt infinite. În parabolă, regele nu cedează în fața refuzurilor primilor oaspeți. Într-adevăr, acest lucru pare să-l determine să lărgească cercul, să ajungă la toți: buni și răi, păcătoși și credincioși…

Cu toate acestea, Dumnezeu așteaptă un răspuns, de la fiecare dintre noi. Împărăția lui Dumnezeu nu este o parașută prin care se cade fără voia noastră în lumea nouă. Nu există o relație autentică dacă nu se recunoaște și nu se apreciază o invitație, dacă nu există disponibilitatea de a se lăsa transformat de invitația care ajunge la noi. Nu era nevoie ca cineva să aducă de acasă haina de nuntă: aceasta i-a fost oferită pentru a fi potrivită pentru banchet. Refuzul de a o purta arăta, așadar, dispreț față de cei care pregătiseră banchetul, o hotărâre de a continua ca înainte, de a accepta să se așeze la masă, dar fără a dori să se schimbe, fără voința de a se converti.

Toate acestea sunt decisive. Nu este suficient să fii printre primii invitați: trebuie să iei în serios darul primit și să alegi să participi la ospăț. Nu este suficient să intri în sală: trebuie să fii dispus să te convertești, să te schimbi. Fără aceasta, se rămâne izolat.

Îndepărtarea de la o mântuire care nu este automată, dar implică inima, mintea, voința. Îndepărtați de la o posibilitate care cere un răspuns, unde nu gustul nostru, alegerile noastre sunt cele care comandă, ci planul lui Dumnezeu, prioritățile sale, stilul său.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

SĂ FII CREȘTIN ESTE CU ADEVĂRAT O SĂRBĂTOARE?

de Paola Pasqualini

Cuvântul lui Dumnezeu pe care liturgia ni-l oferă în această duminică ne trimite gândurile la unul dintre cele mai frumoase și mai pline de bucurie momente ale experienței umane: ospățul, banchetul pregătit pentru noi, ospățul de nuntă. Este o experiență în care nu lipsește nimic: mâncarea, băutura, prietenii și cunoștințele, emoțiile și sentimentele, amintirile și legăturile! În mod normal, nu insistăm îndeajuns asupra faptului că o petrecere de nuntă necesită pregătiri atente și îndelungate, pe cine să invităm, unde să sărbătorim, ce mâncare și muzică să asigurăm.

În mod normal, atunci când auzim invitația, avem sentimente de recunoștință pentru stima și afecțiunea pe care le reprezintă invitația; cumva ne simțim doriți, bineveniți și chemați să participăm la bucuria, prietenia și importanța momentului din viață care se sărbătorește.

1. Pregătirea sărbătorii

Așa începe textul lui Isaia: ni-l prezintă pe Domnul, Creatorul tuturor lucrurilor, ca fiind cel care pregătește un ospăț cu adevărat plin de „orice lucru bun de la Dumnezeu” – am spune într-un limbaj familiar. Isaia ne vorbește despre un Dumnezeu, Domn al istoriei și al lumii, care chiar în mijlocul oamenilor, dar bine la vedere pentru toți – „pe acest munte”- promite să se ocupe de fiecare popor, cu grija celui care hrănește trupul și spiritul, pentru ca din această întâlnire fiecare persoană să iasă plină de bunătate, frumusețe și bucurie.

Ca o mamă, el va șterge lacrimile celor care s-au simțit de prea multe ori excluși de la sărbătoarea vieții. Ca un tată, va șterge situațiile de moarte pe care fiecare bărbat și femeie le trăiește în complexitatea vieții de zi cu zi: doliu adevărat, dar și pierderea demnității, abuzurile, jignirile nedrepte, tot ceea ce ne coboară inexorabil și ne răpește libertatea. Mâna Domnului va pregăti această viață plină, iar această promisiune îi face pe toți să ridice privirea.

2. A fi invitat

Creștinul este o persoană invitată la sărbătoare, la bucuria de a fi salvat și de a participa la plinătatea vieții cu Isus. A fi invitat vorbește deja de gratuitate, întrucât nu tu alegi să fii invitat: cel mult speri la aceasta.

În mod normal, invitația la un ospăț ne face să ne dăm seama că nu vom fi singurii care vor participa. De obicei, sunt multe persoane, prieteni și neprieteni, care împărtășesc o invitație comună la eveniment. Așteptare, dorință, alegerea celei mai frumoase rochii, chiar și trepidație: toate sunt sentimente pe care le trăim adesea în fața unui eveniment important!

Cu toate acestea, unii ar putea să vadă această invitație ca pe un angajament în plus, ca pe o pierdere de timp, ca pe ceva nedorit și care trebuie ignorat, fără a se obosi măcar să își ceară scuze pentru că nu participă. Dacă apoi aflăm că la acea petrecere au fost invitate persoane cu care nu suntem în ton sau, mai rău, suntem în dezacord total, ne simțim autorizați să nu participăm, pentru a fi siguri că nu le vom întâlni.

Prinși doar cu noi înșine, cu angajamentele noastre, atât de bine distribuite în agendă, sau prejudecățile noastre atât de înrădăcinate, ne excludem de la sărbătoarea împărtășirii, de la propunerea unui schimb fără retur, a unei comuniuni care ar putea deveni o adevărată fraternitate.

3. Invitați la ospăț, să îi primim pe ceilalți!

Atunci când acceptăm invitația, aducem darurile noastre, materiale și spirituale. Deja prezența noastră, cu personalitatea, caracterul și capacitatea noastră de a construi relații, sunt daruri unice care îmbogățesc ospățul. Ne simțim primiți așa cum suntem, chiar și cu fragilitățile și limitările noastre, și ne simțim invitați la rândul nostru să fim primitori pentru toți, pentru că și ei sunt invitați. La o petrecere de nuntă este adesea surprinzător să vezi varietatea, diversitatea și originalitatea numeroșilor invitați. Legătura cu cei care ne-au invitat și cu ei e posibil „miracolul” de a fi împreună fără prejudecăți și tensiuni.

Primiți, devenim capabili de primire, mai ales față de cei care sunt lăsați în urmă, care sunt fragili, care sunt „departe” de binele comun. În parabola de astăzi, toți sunt invitați – buni și răi – și umplu sala de nuntă!

Comuniunea care se creează treptat între invitați vine din faptul că sunt împreună și apreciază valoarea a ceea ce se oferă și se împărtășește.

Noi experimentăm această comuniune de fiecare dată când participăm la Euharistie. Plinătatea bucuriei pe care profetul Isaia ne-o dă în avanpremieră prin propovăduirea sa este o pregustare a unei plinătăți infinit mai mari decât un ospăț de nuntă pământesc. Toată lumea este invitată! Toată lumea este invitată la acest ospăț, care este o promisiune a unei bucurii deja prezente – aceea de a fi creștin – și a unei bucurii viitoare: bucuria mântuirii! Nimeni nu este exclus de la această invitație, pentru că în împărăția lui Dumnezeu fiecare creatură își găsește locul.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Profetul anunță sfârșitul timpului într-un limbaj plin de speranță, bazat pe cuvântul lui Dumnezeu cel credincios.

Psalmul responsorial: Viața credinciosului este în mâinile Tatălui: el este păstorul cel bun care îi conduce pe toți copiii săi, îi hrănește, îi atrage la sine.

A doua lectură: Pentru Paul, Cristos este totul: aceasta este Evanghelia pe care o proclamă.

Evanghelia: Isus vorbește despre împărăția lui Dumnezeu și, prin imaginea ospățului de nuntă, ne comunică bucuria întâlnirii cu el și necesitatea de a răspunde cu fidelitate invitației sale.

PRIMA LECTURĂ

Textul din Isaia, care se citește în liturgia Cuvântului din această duminică, face parte dintr-o colecție de pasaje cu intonație veselă, care poartă amprenta literaturii apocaliptice. Am putea considera această secțiune din Isaia ca un anunț profetic al judecății finale a lui Dumnezeu, prezentată ca o victorie definitivă asupra răului. Mântuirea, în termeni negativi, este eliminarea răului de la rădăcină, iar în termeni pozitivi, instaurarea binelui în toată amploarea sa. Micul pasaj propus în liturgie este proclamarea banchetului care încheie victoria finală sau apocaliptică a lui Dumnezeu. El precede anunțul profetic: „Domnul oștirilor va pregăti pe acest munte un ospăț cu mâncare grasă, un ospăț cu vinuri alese”. Este deci un banchet festiv – carne și vin – semn de fericire și bunăstare asigurată. Convocarea este deschisă tuturor popoarelor, invitate pe „acest” munte, adică în Sion, muntele sfânt al lui Dumnezeu, unde se află templul, semnul prezenței sale.

Primul motiv este acela că Dumnezeu se va revela ca Domn și mântuitor tuturor popoarelor. Ideea de revelație este exprimată în mod eficient prin imaginea vălului care acoperă fața și care este îndepărtat. în al doilea rând, se vorbește despre efectul real al acțiunii lui Dumnezeu: îndepărtarea morții pentru totdeauna. Odată cu moartea, dispare cortegiul de suferințe și lacrimi care însoțește parcursul istoric al omenirii.

Pe fundalul acestei proclamații mântuitoare, în care accentul este pus pe destinația universală a mântuirii, se află și promisiunea restaurării sau întoarcerii poporului lui Israel: „Ignoranța poporului său va face să dispară tot pământul”. De aici și aclamația care se ridică din partea celor chemați la banchetul escatologic: „Iată Dumnezeul nostru; în el am sperat că ne va mântui”. În termeni religioși, banchetul, simbol al libertății, al bucuriei și al siguranței, se numește mântuire. Ceea ce este important, însă, este să recunoaștem în această experiență mântuitoare „mâna” Domnului, inițiativa sa efectivă și suverană. Această promisiune a lui Dumnezeu este cu adevărat excepțională. El va smulge „pentru totdeauna” rădăcina întregii dureri și suferințe umane: moartea. În acest sens, textul lui Isaia depășește orizontul istoric al speranței de restaurare religioasă după tragedia exilului. Nu este întâmplător faptul că mai întâi Paul și apoi autorul Apocalipsei preiau această vestire a mântuirii pentru a exprima speranța creștină inaugurată și întemeiată de victoria lui Isus Cristos asupra morții.

A DOUA LECTURĂ

Acest scurt pasaj din Scrisoarea către Filipeni este un bilet de mulțumire, trimis de Paul din închisoare pentru a-și exprima recunoștința față de comunitatea generoasă și iubitoare din Filipi. Statutul creștinilor în aceste scurte rânduri ale lui Paul este definit de libertatea în orice condiții. Deși expresiile au o aromă aproape stoică, rădăcina acestei autonomii în bunăstare sau în lipsuri își are rădăcinile în puterea lui Dumnezeu, care este revelată în Cristos cel răstignit. Relația personală a lui Paul cu Cristos este motivul de bază al libertății sale. În ciuda acestui fapt, Paul le mulțumește filipenilor pentru că i-au trimis ajutorul și asistența lui Epafrodit, semn al solidarității lor cu lucrarea misionară. El schimbă atitudinea cu această comunitate a lui Dumnezeu, care poate corespunde dincolo de orice așteptări umane.

EVANGHELIA

Textul evangheliei lui Matei se înscrie în climatul spiritual evocat și pregătit de cele două lecturi anterioare. Parabola „ospățului de nuntă” face parte din trilogia de parabole adresate de Isus „preoților cei mai de seamă și bătrânilor poporului” din zona templului din Ierusalim. Este oportun să se țină cont de acest context general pentru a da un sens coerent acestei a treia parabole. După parabola celor doi fii trimiși de tatăl lor să lucreze în vie, Matei relatează parabola sinoptică a „viticultorilor răzvrătiți și ucigași”.

În încheierea acestei povestiri dramatice, Isus le spune conducătorilor poporului lui Dumnezeu: „Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui popor care va da roadele ei” (Mt 21,43). Liderii iudei își dau seama că sunt acuzați și că ar dori să-l prindă pe Isus. Ei se tem însă de mulțimea care îl consideră un profet. Același popor căruia Isus îi spune parabola invitaților la nuntă. Parabola se desfășoară în două etape, cu un apendice final.

 Parabola banchetului. Prima parte descrie încercările nereușite ale unui rege de a convinge invitații să participe la banchetul pregătit pentru nunta fiului său. Punctul critic al acestui prim tablou apare în refuzul primilor invitați, care este urmat de reacția indignată a regelui. Acest aspect este subliniat prin dubla expediere a servitorilor, care amintește în parte de cea din parabola imediat precedentă a viticultorilor răzvrătiți. Reacția de neînțeles a unui grup de oaspeți se bazează, de asemenea, pe aceeași parabolă: „I-au luat pe slujitorii săi, i-au insultat și i-au ucis”. Pe fondul acestor detalii, se simte controversa alegorică care a făcut din Matei povestea relațiilor dintre Israel și Biserică. Dubla trimitere a slujitorilor amintește de povestea lui Israel, la care au fost trimiși mai întâi profeții și apoi misionarii creștini. În fața acestei respingeri și jigniri intolerabile, se înțelege reacția regelui, care decide o pedeapsă exemplară: „Atunci regele s-a indignat: și-a trimis trupele și a pus să-i ucidă pe acei ucigași și a dat foc cetății lor”. În ediția paralelă a parabolei din Evanghelia după Luca, sunt precizate și explicitate și „alibiurile” pe care oaspeții le dau pentru a se scuza. Primul evanghelist atrage însă atenția asupra reacției scandaloase a unora dintre cei invitați. Dacă această reacție indignată a regelui este de înțeles în acest climat, trimiterea trupelor sale pentru a trece prin sabie cetatea acelor invitați rămâne neverosimilă și complet exorbitantă. Pe fundalul acestor imagini, inspirate din istoria represaliilor politico-militare, cititorii Evangheliei după Matei întrezăresc catastrofa din anul 70 d.Cr. în care orașul Ierusalim a fost distrus de legiunile romane, iar locuitorii săi au fost uciși sau vânduți ca sclavi. În a doua parte a parabolei, se concentrează pe noua inițiativă a regelui de a umple sala de banchet cu invitați care să ia locul primilor, care s-au dovedit „nedemni”. Destinatarii acestei noi invitații sunt toți cei aflați la răscrucea străzilor, „răi și buni”. Scopul și interesul bisericii în misiunea sa, după respingerea Israelului istoric, este de a „umple” mântuirea fără discriminare.

 Mântuirea nu este un drept. Narațiunii parabolice, urmează un tablou final sub formă de apendice, unde se simte preocuparea sa parenetică și eclezială. Regele intră să inspecteze sala de nuntă și găsește un oaspete fără haina de nuntă. Reacția sa, simetrică celei anterioare, care s-a încheiat cu pedepsirea primului oaspete nedemn, provoacă o sentință de excludere a invitatului la nuntă. Imaginile expulzării – „afară”, în întuneric, plâns și scrâșnire de dinți – exprimă condamnarea escatologică. Mesajul pe care Matei intenționează să-l transmită creștinilor săi, invitați să mediteze asupra acțiunii mântuitoare a lui Dumnezeu, este destul de transparent.

Cei care sunt invitați și care fac deja parte din comunitatea mesianică nu își pot revendica drepturi până la punctul de a se scuti de un angajament consecvent și perseverent. O falsă siguranță îi expune la o judecată de ruină finală. O astfel de judecată se va face în funcție de condițiile necesare pentru a fi un ospătar demn.

 Cine sunt cei mântuiți? În Evanghelia după Matei, această condiție, exprimată prin simbolul hainei de nuntă, este punerea în aplicare consecventă a voinței Tatălui, condensată în iubirea față de aproapele. Ne aflăm, așadar, într-o perspectivă de paternitate eclezială. Judecata de apoi, în acest sens, nu este nici o informație despre numărul celor mântuiți, nici o concluzie pesimistă asupra eșecului apropiat al proiectului mântuitor al lui Dumnezeu. Este o invitație la trecerea de la situația celor „chemați” la cea a „aleșilor”. A face parte din cei aleși nu este o chestiune de prealegere și nici un pariu. Este o posibilitate sau o oportunitate oferită tuturor celor care sunt „chemați”. Cu alte cuvinte, chemarea lui Dumnezeu, la fel ca toate darurile Sale, este provocatoare și dătătoare de putere. Cei care rămân credincioși inițiativei Sale de mântuire cu o practică consecventă și perseverentă a iubirii vor face parte dintre cei mântuiți. Sunt ei puțini? Sunt ei mulți? Prin inițiativa gratuită a lui Dumnezeu, ei sunt „toți”. Depinde de libertatea responsabilă a ființelor umane să o recunoască și să o primească, nu doar în cuvinte sau în teorie, ci în alegerile fundamentale ale vieții.

Astfel, parabola ospățului de nuntă este o sinteză a planului mântuitor al lui Dumnezeu care a pregătit deja totul pentru marele ospăț inaugurat de Isus, fiul regal. Toată lumea este invitată la el. Riscul de a fi exclus nu depinde de invitație, ci de răspuns. Nu doar de cel al respingerii deschise sau rebele, ci și de cel al inconsecvenței practice a credincioșilor individuali.

 Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 549/septembrie-octombrie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Vincent Malo, Parabola invitaților la nuntă

Hits: 82