„O comunitate de frați și surori” – Meditație pentru Duminica a XXIII-a de peste an

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXIII-A DE PESTE AN

10 SEPTEMBRIE 2023

O COMUNITATE DE FRAȚI ȘI SURORI

În continuarea lecturii Evangheliei după Matei, au fost alese două pasaje din capitolul 18, cunoscute sub numele de „discursul comunității” sau discursul eclezial. Este vorba de o colecție de instrucțiuni și norme adresate discipolilor pentru a indica care ar trebui să fie stilul relațiilor lor de frați chemați la acceptare, reconciliere și iertare (Evanghelia). Acest motiv este anticipat de textul din Ezechiel, care amintește responsabilitatea și solidaritatea profetului cu fiecare membru al comunității în fața lui Dumnezeu (prima lectură. Fragmentul din a doua lectură se armonizează cu această temă, deoarece Paul încheie îndemnul adresat comunității din Roma arătând iubirea ca sinteză și culme a întregii voințe a lui Dumnezeu. Ascultătorii cuvântului sunt invitați să adopte aceeași atitudine spirituală ca și fiii.

CARITATEA LA ÎNCERCARE

de Roberto Laurita

Nu este ușor să trăim ca frați. Dincolo de bunele intenții și de frumoasele declarații, mai devreme sau mai târziu vine un moment în care ne confruntăm cu conflicte și dezacorduri.

Un comportament jignitor, un cuvânt în plus, uneori chiar un ton de voce care sugerează aroganță și dispreț: este nevoie de puțin pentru a pune în pericol comuniunea. Există atunci un drum larg, disponibil, care este ușor de parcurs. Este drumul plângerilor, al calomniilor, al criticilor. Dar nu aceasta este calea pe care o propune Isus. El ne conduce pe o cale îngustă, dar capabilă să aducă roade de neimaginat.

„Dacă fratele tău săvârșește o greșeală împotriva ta, du-te și-l mustră între patru ochi,  singur…”. Acesta este primul pas care trebuie făcut. El presupune ca persoana ofensată să iasă la iveală, să-și asume responsabilitatea și să folosească un limbaj direct și franc. Să iasă la lumină, așadar, pentru a exprima ceea ce simte și pentru a-i cere celuilalt să țină cont de suferința sa și de greșeala suferită.

Dacă acest lucru nu funcționează: „Ia cu tine una sau două persoane, pentru ca totul să se rezolve pe cuvântul a doi sau trei martori…”. Chiar și acest al doilea pas nu este atât de ușor. Invită, de fapt, să se iasă din „chestiunea privată” și să se investească doi sau trei membri ai comunității pentru a-și exprima judecata și a interveni.

„Dacă apoi nu-i ascultă, spune-l comunității”. În acest fel, comunitatea nu devine un simplu spectator, ci își asumă un rol activ, își face partea sa pentru a-l ajuta pe un frate să regăsească drumul trasat de Isus.

În sfârșit, „dacă nici măcar nu vrei să asculte de comunitate, să fie pentru tine ca păgânul și vameșul”, oameni pentru care – chiar dacă sunt excluși din comunitate – continuăm să ne rugăm.

Întrebarea devine inevitabilă: suntem noi pregătiți să punem în practică aceste sfaturi ale lui Isus? Suntem gata să luăm în serios un drum în care judecățile ascuțite, hotărârile peremptorii, sunt înlocuite de practica întâlnirii, a ascultării și a dialogului?

Dacă ne pasă de comunitatea din care facem parte, da. Dacă o considerăm pur și simplu un „extra opțional”, un element în plus, atunci probabil că nu. Atunci totul își pierde sensul, chiar și adunarea Euharistiei, chiar și prezența Domnului care ne este asigurată atunci când suntem adunați „în numele lui”.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

 RESPONSABIL PENTRU CEILALȚI,

CHIAR ȘI ATUNCI CÂND ACEȘTIA FAC GREȘELI

de Ludwig Monti

1. Corecția fraternă

Cuvintele de astăzi ale lui Isus sunt scurte, dar foarte intense. Ele se referă în primul rând la unul dintre cele mai dificile comportamente de pus în practică: corecția fraternă. Cum să-i arăt celuilalt grija mea pentru el, arătându-i că a greșit? Cum să o fac la momentul potrivit? Cum să o fac fără să mă înfurii, ca și cum greșeala lui ar fi fost ocazia pe care o așteptam pentru a-l umili și a-l face să pară rău? Cum să implic eventual o a treia parte în această operațiune vicleană? Cum, în cele din urmă, dacă este necesar, să situez această dinamică în cadrul comunității? Acestea nu sună ca niște întrebări teoretice: ele privesc toate formele de viață comunitară și ating nervii încinși în relațiile noastre. Pe scurt: cum să fim responsabili pentru ceilalți, chiar și mai ales atunci când aceștia greșesc?

2. Corecția fraternă, rugăciunea, iertarea

Ezechiel, cu secole mai devreme, pusese deja aceste cuvinte în gura lui Dumnezeu:

„Fiul omului, […] ascultă din gura mea cuvântul şi avertizează-i din partea mea! Când îi voi spune celui rău: «Răule, vei muri!», dar tu nu-i vei spune ca să-l avertizezi pe cel rău de la calea sa, el, cel rău, va muri din cauza nelegiurii sale, iar eu voi căuta sângele lui din mâna ta. Dar dacă tu îl vei avertiza pe cel rău să se întoarcă de la calea lui, iar el nu se întoarce de la calea lui, el va muri din cauza nelegiuirii sale, dar tu îţi vei salva viaţa” (Ez 33, 7-9).

Filozoful Lévinas parafrazează una din celebrele afirmații a lui Dostoievski: „Suntem cu toții responsabili de tot și de toți, în fața tuturor și eu mai mult decât oricine altcineva”. Impresionante cuvinte. Dar, din nou, ele nu par teoretice: ele privesc viața noastră creștină și umană de zi cu zi.

Pentru a înțelege acest lucru, este suficient să observăm contextul evanghelic al pasajului nostru. Ne aflăm în mijlocul capitolului 18 din Matei, care conține învățăturile lui Isus despre viața comunitară. Cuvintele de încheiere, cele din vv. 19-20, urmează imediat după cele despre corecția fraternă (vv. 15-18) și le precedă pe cele despre iertarea reciprocă (vv. 21-22). Corecția fraternă, iertarea și rugăciunea în centru. Cuvinte, așadar, care plasează rugăciunea în centrul vieții de relație. Ele ne invită să ne întrebăm: care este relația dintre viața mea, „viața noastră reală”, și rugăciunea pe care noi, creștinii, o tot repetăm, încercând să acordăm vocile și inimile în mod simfonic?

3. Simfonie sau cacofonie?

Să ascultăm comentariul lui Origene (secolul al III-lea d.Cr.):

Luați în considerare cuvintele: „dacă doi dintre voi pe pământ se vor uni să ceară orice lucru, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri” (Mt 18,19). Acolo unde nu este unitate, este clar că nici acolo nu a existat un acord al celor doi de pe pământ. Iată de ce nu ni se răspunde la rugăciune: nu suntem de acord unii cu alții pe pământ nici în adevărurile pe care le credem, nici în viața pe care o trăim (Comentariu la Matei XIV, 1).

Origene creează variațiuni pe verbul grecesc symphonéin, „a se pune de acord, a se acorda împreună”. Acesta nu este un joc literar. În schimb, el țintește direct la inima vieții comunitare creștine: predicarea noastră este în zadar, o risipă de cuvinte care îl obosesc pe Dumnezeu (cf. Mt 6,7-8) dacă nu trăim în simfonie, în acord, dacă nu suntem „o singură inimă și un singur suflet” (Fap 4,32). În acord cu ce? Origene spune: în credința fermă în Cristos, în adeziunea la cel care este adevărul și în practica vieții. Desigur, nimeni nu poate judeca credința, încrederea altuia. Dar un criteriu obiectiv, cel puțin unul, există.

Este suficient să observăm viața, care manifestă prin sclipiri secretul și misterul ireductibil al fiecăruia. Isus o repetă de trei ori: „După roadele lor îi veți recunoaște” (Mt 7,16.20); „După roadele lui veți recunoaște pomul” (Mt 12,33).

De aici și lectura următoarei afirmații din pasajul nostru: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele meu, acolo sunt și eu în mijlocul lor” (Mt 18,20). Ceea ce, în lumina celor de mai sus, înseamnă de asemenea: „Unde nu sunt acești doi sau trei în simfonie, eu nu sunt acolo”, spune Domnul Isus, adică aș fi acolo, sunt mereu acolo, dar dacă nu sunteți de acord între voi, nu puteți experimenta prezența mea. Întrebare serioasă: în ce simfonie sau cacofonie rezonează fiecare formă de viață relațională? Rugăciunea este ecoul ei, uneori slab. Dar viața lasă întotdeauna în aer un set de sunete: parfumate sau rău mirositoare; vesele sau otrăvitoare; armonioase sau dezacordate. Așadar: simfonie sau cacofonie?

4. Eu sunt responsabil pentru tine

Și iată-ne din nou ajunși să vorbim/să scriem despre responsabilitate. Dacă biserica este un trup, într-adevăr trupul lui Cristos, niciun membru nu poate spune altuia „Nu am nevoie de tine” (1Cor 12, 21). În comunitatea creștină, se aplică principiul „niciodată fără celălalt, niciodată împotriva celuilalt, niciodată deasupra celuilalt”. Aceasta este rădăcina responsabilității mele față de tine, de a face primul pas, de a mă îngriji de viața ta, chiar și mai ales în ceasul în care traversează cărări întunecate, văi ale morții…

Isus ne prezintă un principiu fundamental, care poate fi rezumat astfel: responsabilitatea noastră față de ceilalți este atât de importantă încât este în joc adevărul relației noastre cu Dumnezeu. Ar trebui să ne amintim mai des acest lucru: eu sunt responsabil pentru viața ta (așa cum tu ești responsabil pentru a mea), pentru că acest stil este specific vieții creștine. Altfel, fiecare trăiește cufundat în preocuparea pentru sine și pentru presupusa sa mântuire, fără să se gândească la ceilalți. Cei care merg pe aceste căi, însă, știu că trăiesc într-o singurătate tristă și sterilă, care îi îndepărtează de Dumnezeu. Pentru că, parafrazând o afirmație a Sfântului Apostol Ioan: „Cine nu se îngrijește de fratele său, pe care îl vede, nu se poate îngriji de Dumnezeu, pe care nu-L vede”(cf. 1In 4, 20).

„Grija” este celălalt nume al responsabilității: cele două, unite și în dialog, proiectează marea sarcină a vieții creștine.

Pentru că suntem chemați să trăim împreună, știind că, mai devreme sau mai târziu, cu toții greșim: dar a merge împreună (aceasta este sinodalitatea!) atât în zilele bune, cât și în cele rele, dă sens și înțelepciune vieții, umane și creștine.

COMENTARIU LA LECTURI

 Prima lectură: Profetul Ezechiel este identificat aici „ca un paznic” trimis de Dumnezeu să vorbească omului în numele său, pentru a-l conduce pe calea mântuirii și a-l îndepărta de orice cale a răului.

Psalmul responsorial: Psalmul 94 este un text tipic liturgic care oferă indicații concrete celui care se roagă. Este un psalm al mișcărilor și al acțiunilor rituale care exprimă credința celor care se angajează într-un dialog fructuos cu Dumnezeu.

A doua lectură: Paul se adresează comunității creștine din Roma, condensând unele dintre porunci în unica poruncă a iubirii, deja dragă tradiției veterotestamentare și preluată de Isus însuși ca element esențial al Legii și al împlinirii ei.

Evanghelia: În pagina evanghelică de astăzi, extrasă din discursul numit și „eclezial”, Isus îi invită pe discipolii săi la practica corecției fraterne, la iertarea sinceră pe pământ care devine reflexul relațiilor veșnice și la rugăciunea făcută cu credință de către o comunitate care se simte și se arată sincer unită.

 PRIMA LECTURĂ

Scurtul text din Ezechiel scoate imediat în evidență rolul profetului în perspectiva biblică. El este plasat între Dumnezeu și poporul său. În numele lui Dumnezeu, el trebuie să transmită Cuvântul său copiilor lui Israel. Pentru aceasta, el a fost ales și chemat de Dumnezeu. Aceasta este o sarcină oficială, precum cea a unui delegat sau a unui ambasador.

Ezechiel folosește imaginea santinelei pentru a explica conștiința sa de profet. El relatează însărcinarea pe care a primit-o de la Domnul în acești termeni: „Fiu al omului, te-am pus ca santinelă pentru casa lui Israel”. Această expresie a profetului, care trăiește în exil în lagărele de prizonieri printre deportații din orașul Ierusalim, are o rezonanță imediată. Ea amintește de experiența dramatică din timpul asediului, când soarta orașului depindea de vigilența eficientă a santinelelor de pază.

În gura lui Ezechiel, însă, metafora „paznicului” are un dublu sens. El trebuie să fie atent la ceea ce îi spune Domnul care l-a constituit „santinelă” și, în același timp, trebuie să vegheze asupra comunității de israeliți în mijlocul cărora își îndeplinește sarcina de „santinelă” în numele Domnului: „Vei auzi un cuvânt din gura mea, îi vei avertiza din partea mea”.

Această relație duală a profetului santinelă a lui Dumnezeu față de poporul său este bine ilustrată de următorul exemplu. Dumnezeu și-a pronunțat deja sentința împotriva celui rău sau a păcătosului, adică a celui care încalcă termenii legământului. Consecința este excluderea din legământ, sau blestemul care implică moartea. Profetul știe că aceasta este logica legământului. Acum apar două situații.

În primul caz, profetul nu îl avertizează pe cel neevlavios de riscul care planează asupra lui din cauza încălcării legământului. Nu este vorba de o simplă comunicare protocolară a sentinței de condamnare, ci de o intervenție promptă pentru a-l readuce pe transgresor în comunitatea celor salvați. Dacă profetul neglijează această sarcină de transmitere a cuvântului lui Dumnezeu, el trebuie să răspundă pentru moartea păcătosului. Dacă, pe de altă parte, profetul își îndeplinește sarcina, dar fără a-l converti pe păcătos, acesta va fi mântuit.

Cu alte cuvinte, el nu va fi tras la răspundere pentru moartea păcătosului.

Pasajul lui Ezechiel este influențat de dezbaterea pe care trebuie să o poarte în lagărele de prizonieri cu deportații, care se adăpostesc în spatele alibiului fatalismului moral și îl acuză pe Dumnezeu că este nedrept. Este inutil – spun ei – ca Ezechiel să vorbească despre convertire, pentru că situația lor este de acum ireversibilă. Ei suferă de fapt consecințele păcatului generațiilor anterioare.

Prin parabola santinelei, profetul încearcă să arate clar că nu poate rămâne tăcut în fața acestei stări a lucrurilor. Fiecare este responsabil în fața lui Dumnezeu pentru propria nelegiuire. Mai mult, nu există o situație fără întoarcere. Chiar și cel neevlavios sau păcătos, care ar trebui să sufere moartea ca o consecință inerentă a păcatului său, poate fi salvat dacă se convertește. Pe scurt, solidaritatea care îi leagă pe membrii unei comunități în planul lui Dumnezeu trebuie să servească pentru a oferi o oportunitate de mântuire și păcătosului. În această logică rezidă rolul profetului ca interpret și purtător de cuvânt al cuvântului lui Dumnezeu în comunitatea fraților.

A DOUA LECTURĂ

Singura obligație sau datorie a creștinilor unii față de alții este cea a iubirii reciproce. Așa rezumă Paul direcțiile practice pentru creștini în viața lor comunitară, dar și în viața civilă. Motivul acestui îndemn este dat de Paul cu o reflecție tradițională: iubirea (agápē), termen preferat de creștini, este împlinirea deplină a legii. În tradiția biblică și iudaică, legea este expresia voinței lui Dumnezeu, așa cum este menționată de Scriptură în lista celor „zece cuvinte” sau Decalog. „Să nu comiți adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu râvnești”, precum și orice altă poruncă, se rezumă la acest cuvânt: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Această sinteză a tradiției preoțești (Lev 19, 18) este preluată în cateheza creștină și reluată în perspectivă evanghelică.

Iubirea, împlinirea deplină a voinței lui Dumnezeu, este cea revelată de Isus și comunicată credincioșilor prin Duhul său. Ea devine principiul și norma vieții lor personale și a relațiilor comunitare.

EVANGHELIA

Genul literar al pasajului din Evanghelia lui Matei despre corecția fraternă este similar cu ceea ce am văzut în prima lectură din Ezechiel. Contextul, însă, este diferit. El face parte din discursul comunitar al primei liste evanghelice, în care se definește statutul comunității discipolilor lui Isus.

 În căutarea fratelui pierdut. Ei formează o comunitate de frați și surori care se primesc și se iartă reciproc. Textul nostru este imediat precedat de parabola păstorului care caută oaia pierdută. Dumnezeu este propus ca model și sursă de preocupare pastorală în căutarea celor mici. Parabola se încheie cu această afirmație: „Așa este voia Tatălui vostru care este în ceruri: să nu se piardă nici unul dintre aceștia mici” (Mt 18,14). Pasajul nostru care urmează imediat după această propoziție reprezintă aplicarea sa eclezială.

La început, este enunțat cazul care necesită o intervenție promptă din partea comunității: „Dacă fratele tău comite un păcat…”. Apoi sunt enumerate în crescendo trei intervenții, la trei niveluri diferite.

Mai întâi, admonestarea interpersonală între patru ochi; apoi, discutarea cazului în prezența a doi sau trei martori; în sfârșit, dezbaterea în fața adunării comunității locale. Scopul acestei proceduri este de a-l recupera pe fratele vinovat. Numai la final, după ce s-au epuizat toate încercările de a-l readuce pe vinovat în comunitate, acesta poate fi considerat „păgân și vemeș”, adică exclus din comunitate.

Termenul de „frate” este folosit pentru a desemna membrul deviant al comunității subliniază de la bun început climatul și stilul de solidaritate care caracterizează corecția în cadrul acesteia. Membrii comunității bisericești sunt copii ai Tatălui ceresc, care are grijă de cei mici pentru ca aceștia să nu se rătăcească. Această solicitudine pastorală a lui Dumnezeu, pe care Isus a revelat-o și a făcut-o prezentă prin opțiunile sale de solidaritate în favoarea păcătoșilor, se prelungește în comunitatea creștină. Ucenicii lui Isus sunt frați pentru că el i-a asociat cu statutul său filial și îi numește „frații mei”. Isus înviat, potrivit Evangheliei după Matei, este preocupat să restabilească relațiile frățești cu discipolii după criza lor din noaptea arestării sale (Mt 28,10).

 Împlinirea legii. Practica corecției frățești din textul evanghelic își are precedentul în prescripțiile codului levitic de sfințenie, unde se spune „Să nu nutrești ură în inima ta împotriva fratelui tău; mustră-l pe aproapele tău în mod deschis, ca să nu te împovărezi cu un păcat pentru el”. Ca o concluzie a acestei reguli, Biblia enunță principiul iubirii în solidaritate în cadrul comunității: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lev 19,17-18).

Evanghelia după Matei preia această tradiție biblică și o reflectă în lumina interpretării profetice a „legii și a profeților” propuse de Isus. Primul exemplu de „dreptate supraabundentă”, pe care ucenicii trebuie să o pună în aplicare, este reconcilierea fraternă (Mt 5, 21-26). „Dreptatea” care împlinește legea și profeții este iubirea aproapelui, care își are verificarea în iubirea vrăjmașului după modelul Tatălui ceresc. Căci dacă ucenicii își iubesc numai prietenii și salută numai pe frații lor, nu fac nimic mai mult decât fac vameșii și păgânii (Mt 5, 43-47). În schimb, ei sunt copii ai Tatălui ceresc dacă reproduc relația lor cu ceilalți. Acest lucru se aplică și în cadrul comunității în cazul unui frate care comite un păcat grav.

 Comuniunea cristologică. Cu toate acestea, intenția finală a textului lui Matei nu este de a induce aplicarea unei practici disciplinare concepute pentru cazuri de urgență. Preocuparea subiacentă este de a restabili țesătura unor relații fraterne fără compromisuri. De fapt, ultima propoziție a lui Isus, introdusă ca și cea precedentă cu formularea solemnă: „Adevărat vă spun încă o dată…”, prezintă proiectul ideal al comunității fraterne: „Dacă doi dintre voi, pe pământ, se înțeleg să ceară ceva, Tatăl meu din ceruri îl va îndeplini. Căci unde sunt doi sau trei adunați în numele meu, acolo sunt și eu în mijlocul lor”. Așadar, angajamentul de a-l recupera pe fratele păcătos este legat de acest statut teologic și cristologic al comunității de frați. Numai atunci când comunitatea a recuperat pacea în interiorul ei se poate adresa Tatălui ceresc cu deplina încredere că va fi ascultată, pentru că atunci Isus, Fiul și Domnul, este prezent printre frații săi.

 Iubire și lege în comunitate. În ciuda acestei perspective finale în cheie cristologică, textul lui Matei despre corecția fraternă pare dur, mai ales cu acea decizie sancționată de autoritatea adunării: „Să fie pentru tine ca un păgân și vameș”. Această soluție severă pare să contrazică stilul „milostiv” al lui Dumnezeu revelat și pus în aplicare de Isus. Căci, prin opțiunile sale de solidaritate plină de compasiune, el și-a făcut o reputație de „prieten al vameșilor și al păcătoșilor” (Mt 11,19). S-ar putea răspunde spunând că Isus își poate permite să fie milostiv fără limite, dar că comunitatea discipolilor săi are dreptul de a stabili limite sau de a dicta condiții pentru a face parte din ea.

În cazul unui membru al comunității care comite o greșeală, iubirea aproapelui se pune în aplicare sub forma unei corecții fraterne. Faptul că se impune o limită în practica corecției frăterne și că se stabilesc criterii de apartenență la biserică, nu înseamnă că este limitată și sfera iubirii aproapelui și mai ales cea a milostivirii lui Dumnezeu. Fratele exclus din comunitate continuă să fie obiectul iubirii milostive a Părintelui ceresc, care îi iubește și îi primește pe toți, fără a face distincție între buni și răi, drepți și nedrepți. În mod asemănător, cei care vor să fie copii ai familiei cerești Tatăl ceresc, continuă să iubească și să facă bine chiar și celor care nu fac parte din comunitatea fraților.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 549/septembrie-octombrie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Isus învățând mulțimile la malul mării

Hits: 124