„În timpul încercărilor, Dumnezeu îi ocrotește pe cei aleși” – Meditație în Duminica a XII-a de peste an

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente al ARCB propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii. 

DUMINICA A XII-A DE PESTE AN

25 IUNIE 2023

ÎN TIMPUL ÎNCERCĂRILOR, DUMNEZEU ÎI OCROTEȘTE PE CEI ALEȘI

Prima lectură a acestei duminici, luată din cartea lui Ieremia, prezintă o parte dintr-o rugăciune în care profetul Ieremia exprimă angoasa pe care i-o trezește sentimentul de singurătate și de trădare pe care i l-a provocat ascultarea de voința sa, angoasă atenuată însă de certitudinea că Dumnezeu este cu el și că el va fi cel care îi va învinge pe adversari și îl va salva astfel pe profet. Această atitudine de încredere în Dumnezeu în mijlocul persecuției este reluată în Evanghelia acestei duminici de Isus, care subliniază că, deși există opoziție față de misiunea lor, discipolii sunt chemați să rămână credincioși lui Dumnezeu, fără a se lăsa conduși de frica oamenilor, ci de certitudinea valorii lor în fața lui Dumnezeu. A doua lectură, extrasă din Scrisoarea către Romani, deși se oprește în cea mai mare parte asupra temei păcatului și a principalei sale consecințe, moartea, afirmă superioritatea harului lui Dumnezeu chiar și asupra acestor două realități negative.

FRICĂ ȘI ÎNCREDERE

de Roberto Laurita

Isus îi avertizează pe discipolii săi să nu se teamă, pentru că știe că, mai devreme sau mai târziu, va veni vremea încercării. Da, frica este un pericol real pentru ucenic, frica de a fi lăsat singur tocmai atunci când are nevoie de cineva care să îl consoleze și să îl sprijine, frica de a nu putea conta pe aprobarea majorității, sau cel puțin a vecinilor, colegilor, prietenilor și familiei.

Frica de a nu primi solidaritate la momentul potrivit, atunci când este cel mai expus la critici, calomnii, amenințări etc. Frica joacă feste și îl împinge să evite fricțiunile, conflictele de tot felul pentru a nu se răzbuna, pentru a nu fi nevoit să se expună personal, pentru a coborî vocea, pentru a nu-și face auzite plângerile în mod clar și decisiv. Te îndeamnă să predici o Evanghelie care deja consumă trădarea, pentru că o diluează până la a-i face să își piardă orice aromă.

Opusul fricii este încrederea. Ea nu este un remediu magic. Ea nu îi transformă pe discipoli în lei, ci îi face să perceapă prezența, apropierea lui Dumnezeu. E încrederea în bunătatea mesajului care ne-a fost încredințat și care constituie cel mai bun răspuns la toate așteptările. E încrederea în cel care ne trimite și care nu ne părăsește în mijlocul dificultăților, ci continuă să ne rămână aproape. E încrederea în proiectul pentru care lucrăm, care nu este un vis sau o iluzie pentru cei slabi și incapabili. Și are o putere inexplicabilă care vine de la Dumnezeu. Această încredere este capabilă să ne transforme existența chiar și în vremuri de încercare. Rămânem în întuneric, dar îi descoperim lumina care ne luminează. Ne cunoaștem slăbiciunea, dar descoperim puterea care vine de la el. Ne simțim dezorientați, dar experimentăm pacea pe care numai el ne-o poate da. 

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

ÎNVINGEREA FRICII ÎN MĂRTURISIREA EVANGHELIEI

de Carmelo Torcivia

Curioasă este această temă! Da, pentru că ea implică căutarea unor zone neacoperite, aproape adevărate găuri, în procesul important și bogat al mărturiei creștine. Înainte de a face acest lucru, însă, trebuie să distingem între mărturie, reflecție și interpretare. Dacă le privim pe ultimele două, ne dăm seama că ele implică subiectul uman în două activități: emoțională și intelectuală.

În primul rând, emoțional. Astăzi, este mult mai clară decât ieri influența și, aș vrea să spun, condiționarea pe care o exercită emotivitatea asupra sferei intelectuale. Se pare, de fapt, că nu se poate dezvolta un proces de învățare demn dacă nu s-a activat mai întâi un feedback pozitiv din partea sferei emoționale. Această considerație este valabilă atât pentru prima abordare pe care inteligența o face față de orice conținut pus în fața ei, cât și pentru întreaga desfășurare a procesului de învățare până la rezultatul final al acestuia.

Apoi, intelectuală. Implicarea activității intelectuale, care împletește continuu reflecția cu interpretarea, este mult prea evidentă. De la bun început, de fapt, din momentul în care sfera noastră intelectuală intră în contact cu orice conținut, interpretarea ghidează deja reflecția cu pre înțelegerile sale, pentru ca apoi să conducă în rezultatul final la o adevărată sistematizare. Acestea privesc de fapt, în cea mai mare parte, atât viața morală a creștinului și diferitele aspecte ale vieții bisericești, cât și – deși, după părerea mea, într-o măsură mai mică – viziunile despre Dumnezeu, despre om și despre lume.

Cei mai activi și mai angajați membri ai creștinismului contemporan cheltuiesc multă energie în întâlniri (de diferite tipuri), în cateheze. Pentru a înțelege acest mod de viață, trebuie să ne referim la mentalitatea foarte răspândită a conștiinței ecumenice/autocunoașterea credinței. Este ca și cum astăzi, oarecum pe urmele îndepărtatului Iluminism, catolicismul contemporan ar fi acceptabil, trăibil și dispensabil în virtutea capacității membrilor săi de a fi conștienți de credință și de procesele vieții ecleziale. Nu a fost întotdeauna așa. De fapt, când ne aflam în lunga perioadă a creștinismului, decisive erau tradițiile, care trebuiau respectate cu fidelitate, indiferent dacă erau sau nu înțelese.

Cateheza în sine – pusă la punct în mod mnemotehnic – nu era atât pentru a-i face pe creștini mai inteligenți în privința misterelor credinței, ci mai degrabă pentru ca ei să știe cum să se comporte bine atât cultural cât și moral. Doar clerului, și nu întregului cler, i se cerea să aibă o conștiință teologică și eclezială. Să nu uităm că Catehismul produs direct de Conciliul din Trento se adresa preoților parohi (ad parochos). Chiar și astăzi, când creștinii catolici se întâlnesc în diversele spații ale reuniunilor lor, se întâmplă adesea să folosească verbul la condițional, mai ales în chestiuni practice, fie că este vorba de moravuri personale sau comunitare, fie că este vorba de alegeri de comportament eclezial. Verbul formulat la condițional este foarte periculos în ceea ce privește acțiunea practică, pentru că, pe de o parte, lasă să se înțeleagă clar care este obiectivul ideal, pe de altă parte, poate foarte bine să lase oamenii și situațiile așa cum sunt.

Pe de altă parte, el nu obligă să se gândească o acțiune la indicativ prezent. Aceasta implică, cel puțin în termeni generali, un nivel ridicat de verbiaj în fața unei minorități de practici ecleziale.

În acest context, trebuie situată activitatea personală și comunitară a mărturiei creștine. Ea nu apare ca reflecție/interpretare din relația pe care subiectul uman individual o are cu sine însuși, deși maturizată într-un context comunitar.

Mărturia se naște din întâlnirea personală cu Isus Cristos în Duhul Sfânt. Ea este, așadar, rodul unei relații în care cunoașterea, întotdeauna iubitoare, se află într-un context epicletic și de rugăciune. Este o relație – dacă pot spune așa – de la trup la trup, care nu se rezolvă doar într-un moment emoțional, chiar dacă este unul autentic. În această relație, de fapt, intră în joc întreaga concretețe a vieții credinciosului, atât în continuitatea existenței sale, cât și în crizele prin care trece în diferitele sale faze. Este ca și cum, în fața unei clarități de bază în ceea ce privește asumarea unor stiluri și acte de mărturie, credinciosul ezită să și le asume.

De multe ori pentru că își spune că nu este pregătit. Alteori pentru că le consideră nepotrivite pentru destinatarii cărora li se adresează. Trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva acestea nu sunt temeri reale, așa cum apar la suprafață, și dacă nu sunt, în fond, nimic altceva decât manifestarea unei lipse de încredere în Dumnezeu. Nu atât în motive pedagogice și prudențiale ale temerilor, cât mai degrabă într-o încredere insuficientă pe care o acordă cineva lui Dumnezeu.

Da, cred în Dumnezeu! Și totuși, pot să-mi pun toată încrederea în el? Poate această încredere a mea să devină încredere în El? Soluția evanghelică la frică nu constă atât în apelul la curajul personal sau la energiile interioare, ci mai degrabă în legătura care ne leagă de Tatăl. Așa cum se întâmplă între un copil și tatăl sau mama sa, atunci când acesta a avut un coșmar noaptea. Îmbrățișarea afectuoasă a părinților săi este cea care îi permite să-și depășească frica. Dincolo, așadar, de identificarea corectă a diferitelor tipuri de temeri și a motivațiilor lor de suprafață, este necesar să acceptăm provocarea de a coborî tot mai mult în propria interioritate („inima” biblică), unde are loc adevărata luptă spirituală, pentru a putea, în cele din urmă, să ne încredem în Dumnezeu. Până la sfârșit.

COMENTARIU LA LECTURI

Profetul se încrede în Domnul și chiar dacă se simte înconjurat de cei care vor să-l asuprească, nu se teme de atitudinea lor, pentru că se bazează pe intervenția divină care îl eliberează (prima lectură). Cel care se află în dificultate, ca și profetul, își îndreaptă rugăciunea către Domnul, observă bunătatea, fidelitatea și tandrețea divină și ajunge să laude (psalmul responsorial). Sfântul Paul ne invită să reflectăm asupra morții ca o condiție prezentă în lume, subliniind cum venirea lui Isus Cristos a adus harul lui Dumnezeu care oferă tuturor speranța învierii (a doua lectură). Domnul îi încredințează omului mesajul său pentru a fi răspândit, asigurându-i sprijin în dificultăți și recunoașterea Tatălui ceresc dincolo de moarte (Evanghelia).

PRIMA LECTURĂ

Prima lectură din această duminică este luată dintr-o lungă rugăciune a lui Ieremia (Ier 20,7-18), o rugăciune foarte greu de clasificat pentru că prezintă la început o rezistență a profetului învins de Dumnezeu („M-ai sedus, Doamne, și eu m-am lăsat sedus”, v. 7), urmată de o afirmare a puterii lui Dumnezeu („Domnul este alături de mine ca un viteaz”) și de îndemnuri la laudă („Cântați imnuri Domnului, lăudați-l pe Domnul”, v. 13), urmate, însă, de blesteme („Blestemată fie ziua în care m-am născut”, v. 14; „Blestemat să fie omul care a adus vestea cea bună tatălui meu”, v. 15).

Prima parte a acestei rugăciuni, compusă din vv. 7-13 (din care este preluat pasajul nostru), este legată de ceea ce precede imediat și în special de Ier 19,14-20,6, unde sunt rostite pedepsele (biciuirea și încătușarea) la care este supus profetul de către Pascur, conducătorul Templului, pentru cuvintele de distrugere profețite despre Ierusalim. În special: expresia „am auzit defăimarea multora: Teroare peste tot!” (v. 10) este identică cu cea din Ps 31,14; expresia „a scăpat viața săracilor din mâinile răufăcătorilor”, cu care se încheie pasajul nostru, pare a fi un răspuns la una dintre rugămințile psalmului: „Izbăvește-mă din mâna vrăjmașilor mei” (Ps 31,16); expresia „cuvântul Domnului a devenit pentru mine motiv de rușine și de batjocură toată ziua” (v. 8) exprimă ceea ce se spune în Ps 31:12: „sunt gunoiul vrăjmașilor mei și chiar al vecinilor mei”.

Deși este imposibil de spus care dintre textul psalmului și cel al lui Ieremia l-a precedat și astfel l-a influențat pe celălalt, există fără îndoială o legătură între cele două, iar prima parte a rugăciunii (v. 7-13) se înscrie în tradiția biblică, chiar dacă are particularitățile ei; rugăciunea profetului, deși poate căpăta tonalități de protest și blestem, rămâne o rugăciune de sine stătătoare: rugăciunea unui om încercat de sacrificiile pe care i le aduce slujirea sa, dar care știe în același timp că îl are pe Dumnezeu de partea sa. Versetul 10 prezintă o situație de încercuire la propriu, „teroare de jur împrejur”, și astfel, în profet, ca într-o pradă încercuită, apare un sentiment de angoasă, întărit de faptul că în așteptarea căderii sale se află nu doar „cei mulți”, ci și „prietenii” săi. Chiar și cei care ar trebui să fie de partea lui nu cred că va putea rezista, ba mai mult, se alătură complotului pentru a se răzbuna pe el. Experiența temei trădării prietenilor leagă această rugăciune și de Psalmi (Ps 41,10). În această situație de singurătate absolută, dar doar aparentă, în fața opoziției, se manifestă conștiința prezenței active a lui Dumnezeu alături de profet (v.11), împlinirea a ceea ce Dumnezeu a promis în momentul chemării: „Nu te teme în fața lor, căci eu sunt cu tine ca să te apăr” (Ier 1,8). Vor fi în schimb ei cei care „se vor clătina” (sau „se vor poticni”,v.11). Cei care au spus „vom învinge” (v.10) „nu vor învinge” (v.11): profetul afirmă acest lucru pentru că – așa cum reiese din folosirea verbului ybhl („a putea, a învinge) – Ieremia știe bine, având o experiență directă, că nimeni nu poate învinge pe Dumnezeu: el însuși a încercat, dar a eșuat („m-am străduit să îl stăpânesc, dar nu am putut nu am învins”, v.9), pentru că faptul de a fi învins era rezultatul unui eșec pentru că Dumnezeu a fost cel care a învins („Tu m-ai sedus, Doamne, și eu m-am lăsat sedus; mi-ai făcut violență și ai învins”, v. 7).

În v. 12, trecem la registrul de rugăminți și reluăm literal Ier 11,20. Cererea preia dorința de răzbunare exprimată, în v. 10, de prietenii profetului împotriva lui și o întoarce, ca un contrapunct, asupra lor. Pasajul nostru și prima parte a rugăciunii se încheie cu o laudă, care decurge din conștientizarea unei mântuiri din partea lui Dumnezeu care, deși nu s-a întâmplat încă, se prezintă deja ca atare.

A DOUA LECTURĂ

Fragmentul din a doua lectură este o continuare imediată a celui de duminica trecută. Dacă atunci am citit un discurs în care Paul își amintea experiențele și speranțele sale și ale interlocutorilor săi și în care, de fapt, nu se zgârceasă folosească persoana întâi plural, în acest pasaj Paul renunță la această utilizare pentru a trage consecințele „universale” ale celor spuse de el. Prima frază se învârte în jurul termenilor „păcat” și „moarte”, cu un crescendo dat de trecerea de la „din cauza păcatului unui singur om…” la „toți au păcătuit”.

Aparent, punctul de plecare al acestui nou raționament paulin este destul de sumbru și nu pare să lase prea mult loc de speranță. Nu este chiar așa, însă, pentru că cititorul scrisorii își amintește că Paul afirmase deja că „toți au păcătuit”, dar numai pentru a introduce imediat după aceea tema harului lui Dumnezeu: „căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de gloria lui Dumnezeu, dar sunt îndreptățiți gratuit prin harul său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus” (Rom 3,23-24). Prin urmare, nu este surprinzător să vedem cum, și aici, Paul face același lucru: discursul despre păcat care începe în versetul nostru se va încheia în v. 15, unde vorbește despre „darul harului”.

În acest pasaj, Paul nu se concentrează atât de mult asupra păcatului, ci asupra consecinței sale cele mai rele: moartea care a intrat în lume prin el și care, la fel, prin păcat, s-a răspândit la toți. Paul nu clarifică relația dintre păcatul lui Adam și păcatul tuturor, el subliniază doar legătura dintre păcat și moarte: toți mor pentru că toți au păcătuit. Vv.13-14 au o valoare explicativă, sunt necesare pentru ca Paul să explice cum este posibil să se vorbească despre păcat, și deci și despre moarte, cu referire la o perioadă, cum ar fi cea pre-sinaitică, când Legea nu fusese încă dată evreilor. La sfârșitul v. 14 începe schimbarea fundamentală de perspectivă exprimată printr-o „tipologie”: termenul týpos („figură”) arată cum funcția lui Adam în planul lui Dumnezeu nu a fost aceea de a fi un instrument pentru intrarea păcatului și a morții în lume, ci de a „prefigura” venirea lui Cristos. Deși tipologia Adam-Cristos se află în centrul vv. 15-21, din cauza limitărilor textului nostru liturgic, nu ne putem opri decât asupra v. 15, ținând cont de caracterul incomplet al raționamentului. Așa cum am spus deja, v. 15 constituie concluzia raționamentului (sau mai degrabă începutul concluziei, care continuă în următoarele versete ale scrisorii). Versetul se bazează pe o comparație care, deși ambii termeni vorbesc despre „un singur om” (Adam) / „un singur om” (Cristos) și despre efectele universale ale acțiunilor lor („toți au murit”/„revărsat asupra tuturor”), nu este nicidecum „între egali”, așa cum subliniază Paul cu acel „cu mult mai mult” care explică de ce „darul harului nu este ca și căderea”.

EVANGHELIA

Contextul. Pasajul evanghelic de astăzi este preluat din mandatul misionar, al cărui început l-am citit în evanghelia de duminica trecută. După instrucțiunile despre ce și cum să facă, Isus introduce, într-un crescendo, tema respingerii și a persecuției. În v. 14, este menționată posibilitatea neacceptării și neascultarea cuvintelor discipolilor (cu promisiunea consecventă a judecății). În v. 17, se folosește verbul paradídōmi („a preda”), care, deși este un verb neutru din punct de vedere moral, în evanghelii capătă aproape întotdeauna sensul juridic de „a aduce în fața unui judecător” sau „a trăda” (l-am găsit deja în acest capitol în descrierea lui Iuda din v. 4: „Iuda Iscarioteanul, cel care apoi l-a trădat”).

Verbul folosit aici (thanatóō, a ucide) este folosit în evanghelii, în afara pasajului nostru și a paralelelor sale, doar cu referire la planurile marilor preoți împotriva lui Isus (Mt 26,59; 27;1; Mc 14,55). În v. 23 găsim și tema persecuției (care fusese deja introdusă de Isus în ultima dintre fericiri). Este ușor de observat că, trimițându-i pe ucenici, Isus nu ascunde riscurile și dificultățile, deși acestea sunt întotdeauna contrabalansate de acțiunea lui Dumnezeu (judecata din v. 16, Duhul Tatălui care vorbește pentru ucenici în v. 20; promisiunea întoarcerii ucenicilor în v. 20). Începând cu v. 24, deși ne aflăm în cadrul aceluiași discurs de trimitere, accentul se mută în mod evident pe atitudinea ucenicilor în fața persecuției, discursul capătă astfel o valoare „generală”, lărgind sfera misiunii la „oile pierdute ale casei lui Israel” (v. 6). Vv. 24-25 arată cum persecuția și respingerea sunt cumva inevitabile pentru ucenici și aceasta pentru că ei sunt asociați cu Isus, maestrul persecutat în primul rând.

Nu vă temeți (vv. 26-28). Pasajul nostru începe cu porunca „nu vă temeți”, care revine ca un refren în aceste câteva versete (de asemenea, în v. 28, atât la negativ, cât și la pozitiv, și din nou în v. 31, tot la negativ), cu o singură variație de la subjonctiv (v. 26) la imperativ (vv. 28 și 30). Această expresie, prezentă în pasajul paralel din Luca (12,2), este prezentă, de asemenea, într-un context foarte diferit, în Mc 4,22 și Lc 8,17, unde Isus explică de ce vorbește în parabole. Scopul aici este de a introduce următorul îndemn: în v. 26, Isus exprimă o anumită realitate („toate se vor descoperi”, „toate vor fi cunoscute”), în timp ce în v. 27 Isus arată cum se va realiza această realitate prin evanghelizarea discipolilor care, deși nu tuturor le este dat să cunoască tainele Împărăției, au fost chemați să fie sarea pământului și lumina lumii (Mt 13,10-17). Astfel, nu este nevoie să ne temem de oameni, deoarece misiunea le este încredințată ucenicilor de către Dumnezeu însuși, care a stabilit deja că totul trebuie cunoscut și i-a instituit ca lumină a lumii.

Ca și vrăbiile și firele de păr de pe cap (vv. 29-31). Dacă în v. 28 am găsit o invitație puternică la frica de Dumnezeu, în vv. 29-31 în schimb, găsim asigurarea lui Isus că Dumnezeu prețuiește fiecare creatură, chiar și pe cea mai mică, ca o vrabie, ba chiar fiecare parte a corpului creaturilor sale, chiar și pe cea mai neînsemnată, ca un fir de păr de pe cap. Deja în contextul Predicii de pe Munte am găsit raționamentul lui Isus bazat pe grija lui Dumnezeu pentru păsări: „Priviți păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în grânar, și totuși Tatăl vostru ceresc le hrănește. Oare nu valorați voi mai mult decât ele?” (Mt 6, 26). În capitolul al șaselea, tema a fost încrederea în providența lui Dumnezeu, cu tripla invitație consecutivă: „Nu vă îngrijorați” (6, 25, 31, 34), accentul fiind astfel pus pe timpul vieții. În pasajul nostru, accentul este pus în mod clar pe timpul persecuției și, prin urmare, pe potențialul martiriu și moarte. Expresia áney tû patrós hymṓn, pe care o găsim tradusă prin „fără [voia] Tatălui vostru”, este oarecum obscură și ambiguă în textul grecesc, deoarece cuvântul „voință” nu este prezent. Ar trebui să fie tradus „fără Tatăl vostru” și nu ar avea prea mult sens. Alte traduceri posibile ar putea fi: „fără consimțământul Tatălui”, „fără știința Tatălui”, „fără gândul Tatălui” sau chiar, mai simplu, că nici măcar vrabia „nu moare singură” (fără Tatăl aproape). Toate traducerile sunt posibile și, probabil, de luat în considerare împreună. Dumnezeu (v. 30) îl cunoaște atât de bine pe om încât știe până și câte fire de păr are pe cap (ceea ce este imposibil pentru om), toate sunt numărate și, prin urmare, toate au valoarea lor. În Biblie, „nici un fir de păr din capul lui nu va cădea la pământ” este un mod de a spune „va fi mântuit” (1Sam 14,45; Lc 21,18 ș.a.) Afirmația despre firele de păr capătă astfel o valoare de asigurare pentru ucenici, că, deși sunt expuși la riscul morții fizice, nu vor fi smulși din mâinile Tatălui (In 10,29). Trecerea de la imaginea patimilor la cea a părului, subliniată de utilizarea explicită a adjectivului „vostru” (v. 30) și a pronumelui „voi” (v. 31), are rolul de a face mai evident pentru ucenici că vorbește despre ei, despre cei pe care îi trimite înaintea lui pentru a vesti împărăția lui Dumnezeu, că ei sunt cei care valorează mai mult decât multe vrăbii.

Cine mă va recunoaște… (vv. 32-33). Aceste ultime versete ale pasajului nostru sunt construite în jurul cvadruplei repetări a lui émprosthen („în fața, în prezența”), cu două recurențe în v. 32, precedate de verbul homologéō („a recunoaște, a mărturisi”), și alte două în v. 33, precedate de verbul arnéomai („a nega, a renega”). Reluând contrastul anterior între „cei care ucid trupul” (aici numiți generic „oameni”) și „cel care are puterea de a face să piară sufletul și trupul în iad” (explicat aici ca fiind „Tatăl meu care este în ceruri”), Isus arată clar că renegarea lui înaintea celor dintâi (oamenii) va duce la moartea sufletului și a trupului de către Dumnezeu. Afirmația lui Isus pentru cei care îl neagă în fața oamenilor este puternică, mai ales dacă ținem cont de faptul că verbul arnéomai („a nega”) nu mai este folosit de Matei decât într-un singur context: în cazul negării lui Petru (Mt 26,70.72). Acest lucru, pe de o parte, subliniază gravitatea negării, iar pe de altă parte arată clar că pedeapsa amenințată de Isus nu este „garantată”. 

VARA… TRUPUL… PARADISUL PIERDUT

de Alberto Carrara

Vara este marea distragere a atenției, evadarea în masă în altă parte. Se pleacă, se călătorește, se „pleacă în vacanță”. Se pleacă nu atât spre un loc, nici măcar spre o activitate, ci spre un timp și un loc fără legături și fără angajamente: este vacanța (substantiv feminin, din latinescul vacantia, „a fi liber”, substantiv neutru plural de la vacans,vacantis, participiu prezent de la vacare, „a fi gol”). Termenul poate sugera ideea unui timp și a unui loc pur și simplu pierdute: timp și loc iremediabil.

Pe de altă parte, se poate „broda” pe anumite evenimente sau comportamente estivale pentru a verifica cum protagonistul este înainte de toate ființa umană și astfel, tocmai de aceea, se realizează deschideri simbolice, chiar și în evenimentele vacanței și ale verii, grație cărora pot sosi acolo și „alte” vești, neașteptate.

Trupul „în vacanță” este înainte de toate în ton, fericit cu lumea. Căldura îi permite corpului să simtă natura din jurul său ca pe o prelungire a sa. Hainele devin mai ușoare, iar noi renunțăm la haine. Corpul devine o lume mică, iar lumea un corp mare. În fond, experiențele fericite ale vacanței ar putea fi văzute ca o reluare a unei armonii adesea pierdute cu lumea, pierdută și, în același timp, mereu visată cu tenacitate.

Cercetătorii biblici ne spun că relatarea biblică a „paradisului pământesc” este înainte de toate punerea în scenă a unei armonii de neatins: Dumnezeu-bărbat, bărbat-femeie, om-natură, în locul fericirii inițiale, totul este perfect în ton. Păcatul originar este ruptura dramatică a acestei armonii și începutul diviziunii. Până la urmă, sărbătorile ar putea fi văzute ca o încercare, diferit reușită, de a recupera mici sclipiri ale armoniei pierdute. Sărbătorile, însă, nu sunt doar atât. În fața armoniei fericite a trupului în vacanță, a corpului sănătos „distras” de natură și de căldură, se află adesea trupul „contractat”, care se concentrează asupra lui însuși și nu este capabil să „renunțe”. S-a discutat, mai ales, în timpul și după Covid, ca fiind una dintre moștenirile negative ale pandemiei. Dar Covid nu este singura cauză și poate nici cea mai importantă.

Mâncatul este un mod de a fi și a face parte, în mare măsură, din cultură. Poate că, pe baza numeroaselor sugestii ale oamenilor de știință și ale medicilor, ar trebui să legăm criza ecologică, despre care vorbim atât de mult, de criza alimentară. Criza ecologică ne spune că relația noastră cu planeta este dificilă. „Jefuirea” noastră a devenit vădit periculoasă: cu cât „jefuim” mai mult, cu atât ne facem mai mult rău nouă înșine. Mâncatul se numără printre cele mai delicate și mai provocatoare momente ale relației noastre cu lumea, pentru că o asimilăm. Acum, este puțin dificil să ne imaginăm că putem mânca fără griji, în timp ce ne luptăm cu ceea ce mâncăm. Desigur, nu este simplu și nu este mecanic, dar bolile spun de obicei ceea ce poate afecta pe toată lumea. Nu toată lumea se îmbolnăvește, dar toată lumea se poate îmbolnăvi. Boala este o formă paradoxală de profeție.

Astfel e și bulimia și anorexia: cu toții suntem într-o stare de boală potențială; lumea este dușmanul nostru, sau mai degrabă: noi am devenit dușmanii lumii. În timp ce, odată cu sărbătorile, marea sintonie cu lumea este în curs de desfășurare, ici și colo, din varii motive, se întrezăresc semne de precauție, îngrijorătoare, ale unei distonii profunde. Am fost alungați din paradisul pământesc. (va urma)

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 547/mai-iunie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Isus binecuvântând apostolii pentru mandatul misionar

Hits: 318