„Misiunea celor doisprezece” – Meditație la Duminica a XI-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XI-A DE PESTE AN

18 IUNIE 2023

MISIUNEA CELOR DOISPREZECE

În prima lectură găsim relatarea sosirii israeliților la Sinai, un moment fundamental în istoria lui Israel și începutul unei lungi pauze la poalele muntelui sfânt. În cea de-a doua lectură, raționamentul lui Paul, bazat pe experiența comună a iubirii lui Dumnezeu, manifestată în Cristos și în darul reconcilierii, îi invită pe romani să nu se teamă de mânia lui Dumnezeu, ci mai degrabă să se laude în el, întăriți de iubirea sa și de harurile morții lui Cristos pe cruce. Evanghelia prezintă trimiterea celor Doisprezece și numele lor. Scopul misiunii, care decurge din compasiunea lui Isus față de mulțimile care sunt „ca niște oi fără păstor”, este acela de a continua lucrarea lui Cristos. Ucenicii sunt chemați să spună ceea ce l-au auzit pe Isus spunând și să facă ceea ce l-au văzut pe Isus făcând.

SE CAUTĂ COLABORATORI

de Roberto Laurita

El, Isus, nu vrea să facă totul singur. Și nu suferă de gelozie, așa că își împarte de bunăvoie cu alții puterea sa asupra forțelor răului, asupra a tot ceea ce întemnițează, întristează și amărăște viața oamenilor. Iată, de aceea, încă de la început, își alege colaboratori. Nu simpli executanți cărora le încredințează sarcini laborioase, dar lipsite de importanță, fără să renunțe la nimic din propria putere.

El caută colaboratori, adică oameni care își investesc inima și mintea, resursele și voința în domeniul împărăției lui Dumnezeu.

El caută colaboratori și astfel le încredințează responsabilități substanțiale și le pune în mâini instrumentele indispensabile pentru atingerea obiectivului.

El caută colaboratori care investesc nu doar o parte din viața lor, doar pentru a avea o experiență semnificativă, ci întreaga lor existență. De aceea le cere să renunțe la tot: la muncă și la familie, la prieteni și la țara în care trăiesc.

Ceea ce propune el, de fapt, este o aventură în care nu te poți angaja cu jumătate de normă, în timpul liber. Îi caută în locurile cele mai improbabile: printre pescarii de pe lac, dar și printre vameșii care nu sunt „oameni sfinți”. Ceea ce contează nu este trecutul lor, fie el mai mult sau mai puțin strălucitor, ci prezentul lui Dumnezeu. Nimeni nu se poate mândri cu nimic, pentru că ceea ce vede desfășurându-se în fața ochilor săi este prin harul lui Dumnezeu, nu prin capacitatea sa personală.

Caută colaboratori, pentru că munca este imensă și sunt atât de mulți cei care așteaptă un cuvânt și un gest de speranță pentru a scăpa de disperare, pentru a începe să privească viitorul cu alți ochi.

Totul se află sub semnul gratuității: este vorba de a transmite ceea ce s-a primit, de a transmite daruri prețioase care nu sunt rodul muncii umane. Singura cerință este disponibilitatea: o iubire totală, care nu se ferește de nicio situație. Chiar și atunci când este periculoasă, chiar și atunci când este mai degrabă echivocă.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

 CORESPONSABILITATEA ÎN PROPOVĂDUIREA EVANGHELIEI:

CE ÎNSEAMNĂ ACEASTA?

de Giuseppina De Simone

Poate părea evident, dar nu este, și este primul lucru pe care îl putem sublinia: Evanghelia se proclamă împreună. Și nu doar pentru a se putea sprijini reciproc – ceea ce este, de asemenea, extrem de important – ci pentru că proclamarea Evangheliei trece în primul rând prin modul nostru de a fi împreună. Există o corespondență între ceea ce proclamăm și ceea ce suntem. Forma comunitară, a fi împreună în modul de comuniune, este una cu Evanghelia, care este Cuvântul comuniunii, proclamarea comuniunii făcute posibile în Dumnezeu. De aceea, încă de la început, Cuvântul care vorbește despre apropierea Împărăției Cerurilor nu vede protagoniști solitari, ci ucenicii împreună. „S-a apropiat Împărăția cerurilor” înseamnă că relațiile dintre oameni s-au schimbat, că este posibilă comuniunea în urma lui Isus Cristos, care este el însuși comuniune: Una cu Tatăl în Duhul Sfânt.

Nu este o coincidență faptul că drumul sinodal pe care îl trăim în acest moment de extraordinară fervoare în viața Bisericii a pus în prim-plan tocmai problema corespondenței dintre forma, modul de a fi al Bisericii, în realizarea sa concretă la toate nivelurile, și Evanghelia care i-a fost încredințată. Ceea ce face credibilă această vestire este faptul că ea poate fi citită în mod transparent în realitatea concretă a comunităților noastre ecleziale și în modul nostru de gândire, în modul în care suntem în mijlocul oamenilor, în modul în care trăim dialogul cu lumea și responsabilitatea noastră față de istorie, care aparține întregii Biserici.

Ce credibilitate ar putea avea proclamarea noastră dacă am fi pliați pe noi înșine, apărători înverșunați ai spațiilor de putere din afara și din interiorul comunității, dacă logica dominației și a subordonării relative ar fi valabilă, dacă ar exista buzunare de autoritarism mai mult sau mai puțin mascat sau explicit, dacă am fi divizați mai mult de motive de putere și de frică față de cei care nu gândesc ca noi decât de un conflict sănătos și de o dialectică a diversității!

De asemenea, se întâmplă să ne plângem de lipsa de interes din partea oamenilor obișnuiți, de indiferența față de ceea ce spunem, de problema limbajelor și a tehnicilor pentru a ajunge la cei așa-zis îndepărtați – ca și cum totul ar fi doar și numai o chestiune de instrumente – fără a avea însă curajul să privim dinamica internă. A privi la ceea ce se întâmplă în interiorul comunității nu este pentru un gust introspectiv care duce inevitabil la lamentări fără sfârșit, ci pentru a se lăsa cercetat în profunzime chiar de Evanghelia pe care avem datoria să o proclamăm. „Vai mie dacă nu voi vesti Evanghelia” (1Cor 9,16). Vai de noi dacă nu am simți dorința de a vesti, lăsând să acționeze forța transformatoare a Evangheliei, din care numai rostirea noastră poate să izvorască. Această forță curge prin noi și ne pune în mișcare.

Ea ne orientează continuu viața – sentimente, gânduri, alegeri – spre întâlnire și relaționare. Ea trezește, întreține, dorința de comuniune și experiența foarte concretă a construirii unor dinamici de comuniune care ne depășesc, dar care au nevoie de implicarea noastră totală pentru a se putea pune în aplicare: pas cu pas, chiar și în lupte și căderi. Nu este vorba de a ne imagina comunități perfecte, ci de a rupe de la rădăcină orice formă de clericalism, orice tentație de a crede că responsabilitatea vestirii este încredințată doar unora, sau în principal unora, și nu întregii comunități ecleziale. Nu este vorba nici doar de a avea relații bune unii cu alții, pentru că ceea ce ne face să fim una nu este doar afecțiunea sau stima care ne poate uni, ci lupta comună pentru Împărăție, sentimentul profund de recunoștință și așteptare care devine responsabilitate.

Din acest motiv, consonanța nu poate duce la închiderea în micul grup care este atât de coeziv încât să fie excluziv. „Întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii” (Rom 12,10) înseamnă să recunoaștem în celălalt, în oricare altul, fie că este aproape sau departe, harul lui Dumnezeu care lucrează, urma Împărăției care vine și care este aici, în mijlocul nostru. Această gratuitate, care însoțește atât de clar predarea misiunii ucenicilor, trebuie să poată avea ecou în felul nostru de a fi între noi și cu ceilalți, cu toți ceilalți. Este gratuitatea care exclude orice pretenție de a păstra cu gelozie pentru sine ceea ce am primit și care devine grijă, un dar susținut nu de orgoliu, ci de umilința de a se simți purtat de supraabundența harului și pe care firele subtile ale harului lui Isus Cristos știu să le recunoască acolo unde apar pentru a le păstra și a le pune în valoare frumusețea fecundă. Din acest motiv, cei care vestesc Evanghelia și o fac ca o biserică-comunitate devenită astfel prin Evanghelia Domnului Isus pot vindeca bolnavi, învia morți, curăța leproși și alunga demoni.

Nu noi suntem creatorii, dar depinde de noi să-i facem loc, să ne deschidem ochii și inimile pentru ca această acțiune să fie recunoscută, să-i urmăm cursul, să aderăm la ea, să păzim și să facem să crească cu generozitate, competență și pasiune fiecare sămânță de bunătate, pentru ca ceea ce infirmă și mortifică ființa umană să fie retras tot mai hotărât. Căci împărăția lui Dumnezeu vine în tăcere și este deja aici. Depinde de noi să nu obosim să o proclamăm împreună.

COMENTARIU LA LECTURI

În legământul de pe Sinai, poporul lui Israel se constituie într-o națiune sfântă și într-o împărăție de preoți. Păstrarea sfințeniei vieții în fidelitate față de Cuvântul său este un răspuns la iubirea sa și nucleul identității proprii ca popor al lui Dumnezeu (prima lectură). Psalmul ne invită să cântăm cu bucurie iubirea și credincioșia lui Dumnezeu și să ne prezentăm cu bucurie în fața lui pentru a-i sluji cu o inimă curată și recunoscătoare (psalmul responsorial). Cristos este manifestarea iubirii infinite a Tatălui. De aceea, apostolul Paul ne invită să ne lăudăm în Dumnezeu, să nu ne temem de mânia lui, pentru că, împăcați în Cristos, mântuirea a venit la noi (a doua lectură). Isus vede mulțimile. El știe să citească în inima fiecăruia, le împărtășește oboseala, îndoielile, dificultățile. El știe să ofere mângâiere și vindecare. Este misiunea pe care a încredințat-o, prin apostoli, întregii biserici (Evanghelia).

PRIMA LECTURĂ

Sosirea pe muntele Sinai este un moment crucial pentru Israel, datorită alianței care se va încheia aici. Această importanță este subliniată și de elemente cantitative. Primul este de ordin temporal: va rămâne la poalele Sinaiului aproape un an, ajungând în a treia lună după ieșirea din Egipt (Ex 19,1) și plecând de acolo în a doua lună a celui de-al doilea an (Num 10,11-12). Al doilea este de ordin textual: șederea poporului la poalele Sinaiului este povestită în nu mai puțin de 59 de capitole: 22 de capitole din Exod (19-40), întreaga carte a Leviticului și 10 capitole din cartea Numerilor (1-10). Nu este pentru prima dată când Moise ajunge pe muntele lui Dumnezeu: el fusese deja acolo în timp ce păștea turma socrului său Ietro (Ex 3,1) și cu acea ocazie Dumnezeu este cel care îl cheamă pe Moise: („Dumnezeu l-a strigat din tufiș” Ex 3,4, verbul ebraic este același, deși acolo a fost tradus prin „a striga”, iar în fragmentul nostru prin „a chema”).

Un alt element din v. 4 care amintește de episodul chemării lui Moise este expresia „aceasta să spui casei lui Iacob” pe care o găsim, aproape identic: „așa să spui fiilor lui Israel” (3,14.15). Prin urmare, putem afirma cu ușurință că autorul biblic a dorit să sublinieze legătura dintre acest episod și prima întâlnire dintre Dumnezeu și Moise pe Sinai (Ex 3-4).

Prima parte a ceea ce Moise este chemat să le raporteze israeliților este amintirea a ceea ce a făcut Dumnezeu, iar această amintire este prezentată din punctul de vedere al poporului: „Ați văzut…”. Experiența israeliților este pe primul loc, deoarece ei sunt chemați să prețuiască ceea ce au primit de la Dumnezeu; ei trebuie să devină cu adevărat conștienți de providența lui Dumnezeu.

Expresia „iar pe voi v-am purtat pe aripi de vultur” are un ecou în cântecul lui Moise înainte de moartea sa. În același timp, această expresie este un răspuns la sfatul lui Ietro care, la sfârșitul capitolului precedent, îl invitase să aleagă câțiva oameni buni care să-l ajute ca judecători și astfel „îți vei ușura povara și ei o vor purta cu tine” (Ex 18,22). De fapt, în fragmentul nostru, care urmează puțin după sfatul lui Ietro, vedem cum povara poporului a fost purtată de Domnul care „i-a ridicat pe aripi de vulturi” (verbul ebraic este același și aici).

Amintirea experienței providenței lui Dumnezeu este urmată imediat de o dublă ofertă: cea a unei alianțe și cea a efectelor acestei alianțe. Substantivul „legământ” mai apare de trei ori în capitolele anterioare (2, 24; 6, 4. 5), dar în aceste cazuri se referă întotdeauna la legămintele încheiate cu patriarhii, în timp ce acum, într-un mod neașteptat, poporul este invitat să încheie un legământ care nu numai că nu a fost încă definit, dar nici măcar nu a fost prevăzut decât în mintea lui Dumnezeu. Această propunere de alianță, datorită trimiterii la experiența anterioară, capătă valoarea unei recomandări puternice: poporul ar fi nebun să refuze o alianță cu cel care a pedepsit Egiptul și a condus casa lui Iacob până la Sinai, cu Domnul a cărui putere a experimentat-o în mod direct.

Trei beneficii ale legământului sunt prezentate poporului: să devină o „posesiune deosebită pentru Dumnezeu”, „o împărăție de preoți” și „o națiune sfântă”. Termenul pe care îl găsim tradus prin „proprietate” indică în acest context o relație specială a poporului cu Dumnezeu și se regăsește cu același sens și în cartea Deuteronomului (7, 6; 14, 2; 26, 18), precum și în Psalmul 135, 4: Israel este un „o națiune sfântă” pentru că este „pentru Dumnezeu”, însăși existența sa este pentru lauda lui Dumnezeu și este chemat să îl slujească și să fie recunoscut în această slujire: „Preoți ai Domnului vă veți numi, slujitori ai Dumnezeului nostru vă veți chema” (Is 61,6a).

A DOUA LECTURĂ

Pasajul din lectura a doua a acestei duminici ne prezintă două raționamente „a fortiori” ale lui Paul, adică raționamente care – pornind de la un fapt stabilit – derivă o consecință care trebuie să fie valabilă „cu atât mai mult” (v. 9) / „cu atât mai mult” (v. 10).

Premisa primului raționament este destul de lungă și complexă, pornește de la o dublă contextualizare temporală: una din punct de vedere uman („când eram încă slabi”) și una din punct de vedere divin („la timpul stabilit”); în acest moment anume „Cristos a murit pentru veacuri”.

Acest dublu accent temporal nu numai că subliniază faptul că acest lucru a fost în voia lui Dumnezeu (după cum se poate vedea din folosirea lui „rânduit”), dar servește și pentru a introduce, prin tema slăbiciunii, o legătură cu „pe când eram păcătoși” care apare în v. 8. În v. 7, la amintirea a ceea ce a făcut Cristos, se adaugă experiența umană comună că este dificil pentru un om să moară pentru altul (puțin probabil pentru o persoană dreaptă, abia posibil pentru o persoană bună), dar ceea ce este dificil pentru om devine important pentru Dumnezeul care iubește, care de fapt l-a trimis pe Fiul său care a murit pentru noi, pentru noi care nu eram nici buni, nici neprihăniți, ci păcătoși. Această „absurditate” din punct de vedere uman, de a muri pentru cineva care nu merită, nu este exprimată doar de Paul, ci și prin absurdul de a prezenta ca fiind evident comportamentul unui păstor care lasă nouăzeci și nouă de oi nesupravegheate în pustiu în căutarea uneia (Lc 15, 4). Din punct de vedere uman, probabil că răspunsul ar trebui să fie „eu nu”, dar din perspectiva iubirii lui Dumnezeu, răspunsul absurd din punct de vedere uman devine „eu da”. Și iată concluzia primului raționament: acum nu mai suntem păcătoși, pentru că am fost îndreptățiți prin sângele acelui Cristos care a murit pentru noi, așa că, dacă am fost iubiți înainte, „cu atât mai mult” nu trebuie să ne temem de mânia lui. Cel de-al doilea raționament (v. 10) îl reia pe cel precedent într-un mod mai schematic: din „dușmani”, prin moartea lui Cristos, am fost împăcați, și astfel am primit o onoare enormă, în sensul că, fiind „împăcați”, putem spera acum să fim „mântuiți”. În cel de-al doilea raționament, despre care am spus că este mai schematic, putem vedea atât o evoluție temporală foarte liniară (trecut – prezent – viitor), cât și o construcție în care Paul pune accentul pe roadele morții și învierii lui Cristos.

EVANGHELIA

Isus văzând mulțimile… Prima parte a evangheliei din această duminică (Mt 9,36-38) conține două anticipări de termeni care vor fi reluate în capitolul următor: „oi” (care va reveni în pasajul nostru din Mt 10,6 și mai târziu în Mt 10,16) și „lucrători” (pe care îl găsim și în Mt 10,10), ceea ce arată clar că această primă parte este concepută ca o introducere la ceea ce urmează.

Verbul splagchnízomai (care apare și în Mt 14,14; 15, 32; 18, 27; 20, 34), exprimă o compasiune „activă” din partea lui Isus, în sensul că această compasiune îl determină pe Isus, de fiecare dată, să se miște pentru a remedia nevoia care a apărut: aici, inițiativa lui Isus este de a-i invita pe ucenicii săi să se roage și, la scurt timp după aceea, de a-i trimite.

Imaginea oii/păstorului este frecventă în Vechiul Testament, unde este folosită pentru a indica relația dintre Dumnezeu și poporul său (Is 40, 11) sau nevoia poporului de a avea o călăuză umană care să acționeze în conformitate cu voința lui Dumnezeu (Ez 34, 1-16; 1Regi 22, 17; Zah 10, 2-3).

Cel de-al doilea sens este cel mai potrivit pentru a explica metafora oilor din fragmentul noastră, iar fondul ei veterotestamentar se găsește probabil în Ez 34, 1-16, în care critica severă a lui Dumnezeu la adresa „păstorilor lui Israel” care nu-și îndeplinesc datoria și fac ca turma să se rătăcească, este urmată de acțiunea lui Dumnezeu la persoana întâi („Eu însumi voi duce oile mele la pășune și le voi da odihnă” Ez 34, 15). În aceste prime versete ale pasajului nostru ni se prezintă Isus constatând absența unei călăuze „adevărate” pentru mulțime și, prin urmare, pentru Israel, iar acesta va fi motivul criticii acerbe și explicite pe care Isus o va adresa autorităților (cărturarii și fariseii) în capitolul 23. Deseori în Biblie, metafora secerișului, a recoltei, face trimitere la tema judecății lui Dumnezeu, atât în Vechiul Testament (Is 17, 4-6; Ier 51, 33; Os 6, 11), cât și în Noul Testament (Ap 14, 14-20). Acest sens îl găsim și la Matei, în parabola grâului și a neghinei (Mt 15, 39b-40). Deși apostolii vor fi chemați să „judece cele douăsprezece seminții ale lui Israel” (Mt 19,28), este dificil să vedem în pasajul nostru o chemare la judecată, fie din cauza folosirii verbului splagchnízomai („a simți compasiune”), fie din cauza instrucțiunilor pe care le vor primi discipolii în capitolul 10, în care tema judecății, deși prezentă, este în mod clar secundară (Mt 10,15).

Și a chemat la sine pe cei doisprezece ucenici… Spre deosebire de ceilalți evangheliști, care ne prezintă constituirea grupului celor doisprezece apostoli în contextul începutului misiunii publice a lui Isus (Mc 3, 13-15; Lc 6, 13) și lista cu numele lor imediat după aceea (Mc 3, 16-19; Lc 6, 14-16), Matei nu vorbește despre alegerea lor și așteaptă până aproape de jumătatea evangheliei pentru a le prezenta numele, deși din pasaj reiese că acest grup era deja constituit, după cum citim: „Și a chemat la sine pe cei doisprezece ucenici”. Matei folosește aici exclusiv termenul „apostoli” (v. 2), care are o valoare etimologică mai degrabă decât tehnică, deoarece „apostol” înseamnă „trimis”, iar acest lucru este ceea ce face Isus acum. Matei, în restul evangheliei, va folosi pentru a se referi la cei Doisprezece termenul „ucenici” care, după cum se poate intui, devine un termen ambiguu (și din acest motiv este necesar să se evalueze despre cine vorbește evanghelistul).

Există două particularități în lista apostolilor din prima evanghelie: faptul că aceștia sunt prezentați în perechi (poate că este un ecou al trimiterii misionare „doi câte doi”, așa cum este prezentată în pasajele paralele de la Mc 6, 7 și Lc 10, 1) și faptul că, la mențiunea schimbării numelui lui Petru prezentă în celelalte evanghelii sinoptice (Mc 3, 16; Lc 6, 14), Matei adaugă indicația că el este „primul” dintre apostoli. Acest lucru trebuie înțeles, fără îndoială, ca o subliniere suplimentară a importanței pe care Petru o asumă în prima Evanghelie, care va deveni evidentă în episodul din Mt 16,16-19. Scopul existenței grupului celor Doisprezece, care la Marcu este acela de „a fi cu Isus” (Mc 3, 14), la Matei este înainte de toate acela de slujire, de minister, de misiune, așa cum va fi explicat chiar în ultimele versete ale evangheliei, unde Isus le încredințează o sarcină misionară foarte explicită: „Mergeți, deci, și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i […] învățându-i” (Mt 28, 19-20a).

De asemenea, trebuie remarcat faptul că expresia „să vindece de orice boală și de orice neputință” (Mt 10,1) este o reluare a misiunii lui Isus exprimată în Mt 4,23 și Mt 9,35, ca și cum ar vrea să spună că scopul celor Doisprezece este de a continua lucrarea lui Isus însuși și de a o face cu puterea pe care el însuși le-o conferă, pentru că el este cel care o are: Isus, de fapt, în timp ce îi trimite în misiune, le acordă discipolilor exusía (puterea, autoritatea) sa, cea care, în capitolele precedente, fusese recunoscută de mulțime (Mt 8,28b-29a) și de centurion (Mt 8,5-13), dar contestată de unii scribi (Mt 9,6. 8).

Aceștia sunt cei doisprezece pe care i-a trimis Isus, poruncindu-le …

Această ultimă parte a fragmentului nostru conține indicațiile referitoare la cei cărora cei Doisprezece trebuie să se adreseze (v. 5-6) și la dubla natură a misiunii lor: predicare și acțiune (v. 7-8).

Tema trimiterii doar la „oile pierdute ale casei lui Israel” trebuie citită din perspectiva întregii evanghelii, unde găsim această preferință – care uneori devine aproape exclusivă – cu referință la misiunea lui Isus (Mt 1, 21; 2,6; 15, 24). Ea este însă frecvent însoțită de deschiderea misiunii sale și față de neamurile (păgânii) care îl caută adesea pe Isus (Mt 4, 24-25) și care sunt de asemenea lăudate pentru credința lor, ca în cazul centurionului (Mt 8, 5-13). În pasajul nostru, Isus nu-i invită pe discipolii săi să depășească granițele în care a lucrat; mai târziu, așa cum va fi anunțat în Mt 24, 14; 26, 13 și concretizat în Mt 29,19-20, misiunea va fi deschisă întregii lumi.

Mesajul pe care cei doisprezece trebuie să-l proclame este literalmente identic cu cel al lui Isus (Mt 4,17) și chiar mai devreme cu cel al lui Ioan Botezătorul (Mt 3, 2), în timp ce lista faptelor pe care discipolii sunt chemați să le facă este un ecou al miracolelor săvârșite de Isus, relatate în cele două capitole anterioare. Singurul miracol care nu corespunde este cel al potolirii furtunii (Mt 8, 23-27), dar acesta este particular, deoarece este legat de o situație de nevoie specifică.

Imagine: Rembrandt, Cristos predicând

Hits: 150